VIDEO Benone Sinulescu: „Cred că sunt iubit. Apar des la TV“

Cunoscutul solist Benone Sinulescu a realizat atât de multe albume încât le-a pierdut numărul. Numai după Revoluţie a lansat 25. Trecând de la muzica populară la etno, Benone Sinulescu a ştiut să ţină pasul cu timpul. Iar timpul modern, măsurat în audienţă şi popularitate,  nu l-a „trădat“.

„Adevărul": Tânăr fiind, eraţi deja o legendă! Cum percepeaţi ceea ce vi se întâmplă atunci?

Benone Sinulescu: Eram într-o conjunctură favorabilă, am apărut într-o vreme în care erau la modă toţi monştrii sacri ai scenei, toţi acei „granzi" ai cântecului românesc: Maria Tănase, Maria Lătăreţu, Ioana Radu, Mia Braia, Ion Luican... Erau uriaşi. Şansa mea a fost că am venit cu un stil propriu, sincer, cu un stil liric. Am scos capul, cum se spune, foarte repede, m-am mirat şi eu de ce se întâmplă cu mine. Cântecul cu care m-am lansat, „Străina mamii, străină", a fost apreciat de foarte multe condeie care au scris atunci despre mine. Unul dintre ele a fost Sadoveanu, pe care l‑am cunoscut când eram un puşti, la debutul meu la Radio,în 1955.

Cum l-aţi întâlnit pe Mihail Sadoveanu?

El avea o emisiune la radio. Eu mă îndreptam spre studioul T3 şi din spate am auzit aşa un murmur: „Străina mamii străină/ Ca garoafa din grădină". Am întors capul şi am înlemnit. Era Mihail Sadoveanu. Zice: „Tinere, cântă şi mie un pic cântecul ăsta!". L-am cântat şi a fost foarte impresionat. Eram un puşti slăbănog, mititel - dar aveam păr (râde) - şi l-am invitat la Ateneu, unde aveam concert duminică de duminică, fiind solist la Ansamblul Ciocârlia şi la orchestra Barbu Lăutaru. A fost cea mai mare mulţumire a mea când Mihail Sadoveanu a venit la concertul meu. L-am căutat apoi eu pe dumnealui, după ce mi s-a propus să joc rolul unui ţârcovnic într-un film de Eugen Barbu. Filmul nu s-a mai făcut.

Dar pe Nichita Stănescu?

L-am cunoscut la Cenaclul „Nicolae Labiş" la care mergeam deseori. Acolo l-am cunoscut şi pe Adrian Păunescu şi pe toţi la începuturile lor. Când erai în prejama lui Nichita Stănescu trebuia să ai un carneţel şi să iei notiţe. Avea un limbaj atât de bogat, atât de blând, atât de cald... Te învăluia cu o voce caldă, dulce: „Dragule, fii calm, te rog nu te enerva". Era ca un balsam Nichita Stănescu. Mi-a plăcut poezia, dovadă că multe dintre textele cântecelor mele sunt compuse de mine. Sunt şi eu un creator, am creat ceva. Nu mă pot numi poet.

Mulţi artişti din generaţia veche se plâng că nu sunt promovaţi. Dumneavoastră?

Eu nu simt că nu aş fi promovat. Dimpotrivă, cred că sunt iubit, am multe apariţii la TV. Am auzit-o într-o zi pe nevastă-mea spunând: „Măi Beni, tu eşti peste tot, numai pe Discovery nu ai fost!".

Aveţi şarm de povestitor, este normal să fiţi invitat!

La 72 de ani, cum dracu‘ să mai fii şarmant? Să vezi ce şarmant sunt când ud grădina, ha, ha! Avem o casă la Arad şi alta puţin mai încolo, la Săvârşin. Am acolo o grădină de un hectar şi jumătate şi am pus în ea tot ce vrei - şase rânduri de morcovi, lungi de 80 de metri - 250 de fire de roşii, cartofi, varză, coacăz alb, coacăz negru, agrişe, tot ce îi poate trece unui om prin cap. Numai culturi biologice. Stropesc roşiile, fac o mulţime de lucruri, dar mă mai ajută cineva, nu fac eu tot!

Popularitatea v-a dus, obligatoriu, şi pe alte „scene".Aveaţi emoţii când cântaţi la recepţiile Ceauşeştilor"?

Cred că eram nelipsit de la recepţiile lor! Ioana Radu, Mia Braia, Ion Luican, Dorinel Drăghici, Doina Badea erau mereu invitaţi să cânte la ziua lui Ceauşescu. I-am cântat şi lui, şi lui Dej, şi lui Hruşciov când a venit în vizită în România. Pentru ziua lui Ceauşescu făceam repetiţii câte o lună înainte. Şi la recepţie venea vreunul dintre granguri, că ăştia se băgau ca să se dea bine pe lângă el, şi-mi spunea: „Ştiţi ce trebuie să cântaţi". Ştiam: „Radu mamii" şi „La căsuţa cu pridvor"! Mi se acrise de câte ori îi cântam cântecele astea şi din cauza asta, de câteva ori, am zăpăcit textul.

Circula o legendă atunci: „Benone are perucă". La ce vârstă v-a părăsit părul?

Asta îmi aminteşte de un moment când fiind într-un turneu în America, un băieţel care nu vorbea bine româneşte, m-a surprins fără perucă. A fost aşa de speriat, că a întrebat: „Dar unde este «perul» lui Beni?" A început să-mi cadă părul pe la 35 de ani şi am mers cu Gheorghe Zamfir - că şi el începuse să chelească - la cel mai mare doctor dermatolog, Longhin se numea, la care ajungeai prin intervenţii mari, la C.C.

Ne-a zis că ne cade părul de la surmenaj şi ne-a dat un tratament. Am plecat la puţin timp cu Zamfir la Paris. şi‑a luat soluţia la el, se tot ungea cu ea pe cap, eu nu. Lui tot i-a mai rămas păr, mie deloc! Ha, ha, ha! Eram cu Ileana Sărăroiu într-un turneu într-o zonă rurală şi ne îmbrăcam noi acolo într-o cabină. N-am realizat că de afară ne văd spectatorii, când am auzit două babe: „Ete fă, are «peruclă», ne-a minţit că-şi dă cu cheptenele ăla-n cap". Soţia mea m-a convins să renunţ: „Beni, nu ai gropi în cap, majoritatea bărbaţilor au chelie, dă-o dracu‘ de perucă".

Când s-a întâmplat asta şi cum v-aţi simţit fără ea?

După Revoluţie. Mă simţeam de parcă eram în fundul gol!

Nu aveţi copii. A fost alegerea dumneavoastră?

Nu a fost alegerea mea, a fost a lui Dumnezeu. Mama mea, care aştepta şi ea nepoţi, eu fiind unicul ei copil - am mai avut un frate, mai mare cu trei ani, care a murit la câteva luni - ne-a consolat: „Mamă, nu se poate să le ai pe toate, când Dumnezeu îţi dă ceva, îţi ia altceva". Avem destui nepoţi în familie.

Sunteţi mereu pe drumuri, în concerte. De unde veniţi acum?

Acum am venit de la Chişinău, lucrez cu un compozitor excepţional, Alexandru Gorgos se numeşte, ştie meserie, a lucrat cu Alla Pugaciova, cu irlandezul acela care a luat Eurovisionul de multe ori, Johnny Logan. Este formidabil, nu a împlinit 30 de ani. Îmi pare rău că nu v-am adus un album de colinde orchestrate altfel, realizate mult mai elaborat. Nu se ştie că la începuturi eu i-am dat colindele mele lui Hruşcă. „Deschide uşa, creştine", de exemplu, este o colindă a mea. El a venit cu Radu Gheorghe în America şi i le-am dat, ştiam că oricum nu am voie să le cânt, aşa că i le-am dat lui şi el le-a cântat într-un spectacol de interior, pentru câţiva oameni. Am ajutat foarte mulţi tineri, unii sunt deja cunoscuţi.

Mai tare ca AC/DC

Acum peste patruzeci de ani, în România rurală şi în cea urbanizată forţat, Benone Sinulescu era o legendă în viaţă. În 1964, în Apuseni, 150.000 de oameni - de două ori mai mulţi decât la concertul AC/DC de la Bucureşti - au luat cu asalt Muntele Găina ca să-şi vadă idolul în concert. Ca să facă pe plac mulţimii care voia să ajungă la el, a fost urcat într-o maşină militară şi plimbat prin marea de oameni cărora, ca un comandant, Beni le făcea cu mâna.

Mai, luna norocoasă

Muzica lui este cumva sinonimă cu copilăria noastră, a vremurile când bunicii şi chiar străbunicii noştri ascultau fascinaţi la pick-up-ul cu „plăci" melodia „Radu mamii". Ca orice star - star-sistemul din România anilor '70 se traducea prin talent-notorietate-bani - Benone Sinulescu a trăit mai multe experienţe decât orice om de rând. Acestea l-au transformat în povestitorul care te duce înapoi în timp, pe firul poveştii: „Luna mai este luna mea norocoasă... În mai 1955 am avut primul meu câştig, ca debutant la Radio - 2000 de lei", povesteşte.

„Tot atunci, mama mea a câştigat la Loto 10.000 de lei. Mama, care era mare consumatoare de filme, a venit cu trenul la Bucureşti. În tren, auzind nişte discuţii, i-a intrat în cap că dacă joacă la Loto ea va câştiga. A doua zi, după ce am ieşit noi de la film - fusesem la «Vagabondul» - îmi zice «Hai, Beni, să ne uităm, că precis am câştigat». A avut dreptate, a câştigat 10.000 de lei cu un bilet de patru lei. Un kilogram de carne costa doi lei, vă daţi seama ce valoare aveau banii? Mama, fericită că putea să-mi ofere un cadou adevărat, mi‑a cumpărat un ceas, primul meu ceasde mână! Şi mi-a mai cumpărat şi un ghiul de aur care avea pe el gravat un dragon! Toate în aceeaşi lună: debutul la Radio, primii mei bani, primul meu ceas şi primul meu ghiul" se amuză copios Nea Beni.

De ceas, accesoriu important şi rar în acele vremuri, a avut parte şi Gheorghe Zamfir, colegul său de la Şcoala Specială de Muzică. „Şi Zamfir a primit cadou de la tatăl lui un ceas. Eram aşa de mândri cu ceasurile noastre! Într‑o duminică, am mers amândoi în Cişmigiu să facem poze. Am găsit acolo un fotograf care băga capul într-un burduf negru şi noi am adoptat aşa o poziţie ostentativă, să ni se vadă ceasurile!", povesteşte râzând.

Obiectul Adevărului

Sunt mai multe lucruri de care nu mă despart: fotografia mamei şi fotografia soţiei mele. Eu sunt ca fetele, am întotdeauna în geantă obiectele indispensabile. Periuţa de dinţi şi dopurile de urechi nu îmi lipsesc niciodată - cum umblu mult, am nevoie de ele în tren, în avion sau la hotel.

În replică...Sofia Vicoveanca

A făcut un număr de ani dar glasul lui este neschimbat. Este un reper, mulţi au vrut să cânte á la Benone. Am avut ce învăţa de la el. Să-i dea Dumnezeu sănătate! "

Generos

I-am ajutat întotdeauna pe cei care au avut nevoie de sprijin la început de drum. Le-am dat piese, i‑am dus la radio, i-am promovat, le-am deshis uși când au avut nevoie.

Cicălitor

Eu nu şofez, soţia mea conduce maşina şi eu o cicălesc. Stau pe scaunul din dreapta şi o scot adesea din sărite. Alt defect: sunt pretenţios cu mine, nu şi cu alţii.

Carte de vizită

- Data şi locul naşterii: 24 mai 1937, comuna Siriu, judeţul Buzău.
- 1948. Solist şi dirijor al corului din Pleşcoi, comuna în care a urmat gimnaziul şi unde a locuit la mătuși.
- 1955. A debutat la Radio.
- 1954-1958. Urmează Şcoala Specială de Muzică din Bucureşti, unde a fost coleg de generaţie cu Ileana Cotrubaş, Eugen Ciceu, Ilarion Ionescu Galaţi, Dan Mândrilă, Gheorghe Zamfir, Ion Cristinoiu (acesta i-a fost coleg de bancă).
- 1956. Îi apare primul album.
- 1958. Se angajează la Teatrul muzical „Gheorghe Dima“ din Braşov.
- 1973. Obţine primul Disc de Aur din România.