Mihai Călin: „Sunt fericit că am trăit în comunism“

Actorul Mihai Călin, prezent pe scena Teatrului Naţional în „Furtuna“ şi pe micile ecrane în telenovela „O nouă viaţă“ de la Acasă TV, discută despre câteva dintre evenimentele care l-au marcat şi format, la nivel personal şi profesional.

La 45 de ani, căsătorit şi cu un copil, actorul spune că preferă scena Teatrului Naţional – unde va juca la sfârşitul lunii aprilie, în piesa „Furtuna“, - în locul apariţiilor de pe micile ecrane, cum au fost emisiunile de succes „Ştii şi câştigi“ şi „Superbingo“. Mihai Călin rămâne fidel valorilor stabile şi profunde, dintre care familia ocupă un loc important.

„Adevărul“: Unii preferă personajele diferite de personalitatea lor, alţii, pe cele mai comode, similare cu ei. Tu spre ce optezi?
Mihai Călin: Nu prea vreau să fiu aşa cum sunt eu. Cred că am un mare defect care se cheamă orgoliu, mă jignesc repede (râde). Încerc să nu mă iau prea în serios. Eu nu mă omor după carieră, apropo de a fi în centrul atenţiei. Sunt destul în centrul atenţiei când filmez sau sunt la teatru, şi ştiu că e un pericol, pentru că îţi poate gâdila orgoliul foarte mult. Vreau să mă joc în toate felurile: vreau să joc şi personaje dure şi „şmechere“, dar care au părţi vulnerabile. Şi personajul din „O nouă viaţă“ e mai macho şi se dă şmecher pe lângă puşti, le dă lecţii de viaţă, lecţii de viaţă care vin din nişte eşecuri. A înţeles el ceva din viaţă, nu din cărţi. N-a citit psihologie sau literatură, dar zice că are şcoala vieţii. Dar are ceva frumos: se poartă frumos cu femeile, aşa cum crede el că e frumos (râde). E un tip cu mai puţină educaţie, mai puţină şcoală, mai direct, cum e şi vorba românească „Ce-i în guşă-i şi-n căpuşă“. Nu e o persoană care să stea să gândească, şi să-şi ascundă intenţiile, ca la şah: fac o mişcare, dar, de fapt, bat în altă parte. Ce gândeşti, aia spui. Şi spui pe faţă ce vrei, fără să-ţi fie ruşine de nimic. 

Actoria e ca o iubită. Uneori e bine să mai pui puţin distanţă, să-i laşi libertate, ea ţie, tu ei.

În ceea ce priveşte francheţea, cât ţi pe potriveşte personajul în viaţa de zi cu zi?
Francheţea mă caracterizează, în general. În rest, am încercat să fiu mai macho decât sunt eu.

Preferi rolurile diferite pentru că te solicită?
Da, bineînţeles. Uneori, dacă îţi ies lucrurile din prima, te plafonezi şi nu mergi mai departe, în adevăr. Despre adevăr e vorba, în primul rând să te crezi tu pe tine în situaţia aia şi după aia te va credea şi publicul. Uneori, ajungi la o limită şi simţi că nu e totul adevărat, simţi că te faci că joci ceva. E o vorbă veche în teatru: „Fii, nu fă!“, adică să fii personajul ăla, să te duci cum gândeşte ăla, din ceea ce e scris, să încerci să fii cât mai mult personajul ăla, nu să faci, adică să te faci că... Şi la filmare, şi la teatru e interesantă munca de creare a unui spectacol. Şi spectacolul e mişto, pentru că e contactul cu publicul, şi te solicită. Puteam să renunţ de mult la teatru şi să rămân numai în televiziune, să prezint emisiuni.

De ce n-ai vrut asta?
Nu pot. Nu sunt construit aşa. Prima oară am apărut la o emisiune de dimineaţă, când s-a lansat Pro TV-ul, cu Călinescu, şi după vreo lună-jumate am plecat pentru că era dimineaţă devreme, nu puteam să funcţionez.

Ce ţi se părea prea mult sau în discordanţă cu tine?
În primul rând era vorba de esenţa emisiunii: începea la ora 7.00. La ora şapte fix nu numai că trebuia să fii trez, dar trebuia să funcţionezi, să-ţi meargă mintea, să avem o emisiune spumoasă, energetică. Nu funcţionam, nu eram bun pentru aia, pur şi simplu. După aia, a fost „Ştii şi câştigi“, care mi-a plăcut foarte mult, pentru că îmi place să aflu lucruri din istorie, geografie, literatură, politică.

Din ce îmi spui, îţi lipsea ceva în televiziune.
N-am vrut să renunţ niciodată la meseria de actor, chiar şi când făceam emisiuni de televiziune. Am vrut să joc şi îmi place să joc. Ştii ce se întâmplă? Când prezinţi o emisiune eşti tu, nu creezi un personaj. Poate că există anumite formate în care creezi, dar eu n-am trecut prin chestia asta. Practic, faci acelaşi lucru.

Te plictiseai, într-un fel, să fii tu?
Da, dacă erau emisiuni care nu mă solicitau prea tare şi pe care nu le făceam cu atât de mare plăcere.

Îţi mai aminteşti cum erai la 20 de ani?
La 20 de ani nici nu mă apucasem să fac teatru, era cu totul o altă lume. La 20 de ani era încă Ceauşescu. Îmi doream să fac teatru şi eram foarte pasionat, ca orice tânăr care descoperă ceva care-i place şi face tot posibilul să aibă cât mai mult timp pentru acel lucru. Eram foarte entuziast. Eu sunt foarte fericit că a fost aşa, că am prins vremurile alea şi că am trăit până la 21 de ani în regimul comunist şi că ştiu ce înseamnă. Asta îmi dă mult şi încerc să le aduc aminte oamenilor, să nu uite ce înseamnă libertatea. Le spun şi celor mai tineri ce era înainte.

Ce le povesteşti?
Despre istorie, despre ce s-a întâmplat, despre cum am trăit eu Revoluţia.

Cum îţi aminteşti momentul Revoluţiei?
A fost un moment în care simţeam că se întâmplă ceva, ştiam ce se întâmpla în ţările comuniste. Rămăsesem singurii, peste tot se schimbaseră conducătorii vechi. În ziua m-a sunat un prieten, dupa mitingul oficial, pe 21 decembrie, la Bucuresti. Mi-a dat telefon şi mi-a zis: „Băi, sunt la Sala Palatului, hai că a început!“. Am venit în Piaţa Universităţii, pe la 14.00-15.00, când de abia se aduna lumea, erau câteva mii de oameni. A fost cred că cea mai fericită zi din viaţa mea. Urlam ca nebunii, să se adune lumea: „Jos Ceauşescu!“. Era nebunie. Normal că te fereai când veneau cu taburile sau dădeau cu gaze lacrimogene. Atunci fugeai, că te înecai, dar era o inconştienţă. Au murit tineri care s-au expus pericolului, cred că tocmai de prea multa fericire, din descătuşare. Pe mine m-a ferit Dumnezeu.

De ce te bucuri că ai trăit în comunism?
Pentru că am înţeles ce înseamnă minciuna. Noi ştiam cu toţii ce înseamnă minciuna încă de la 10 ani, când citeam: „datorită grijii tovarăşului Ceauşescu, pentru noi, tânăra generaţie...“. Simţi asta, înţelegi foarte rapid că trăieşti într-o minciună. Asta e mult mai greu pentru tinerii de azi, pentru că lucrurile nu mai sunt aşa, în alb şi negru. Pe la 17-18 ani, noi discutam despre faptul că trăim într-o mare minciună. Sigur că nimeni nu avea curajul să facă nimic, trăiam cu o oarecare frică transmisă din generaţie în generaţie. 

La fel de importantă cum e şcoala pentru copil, sunt masa în familie şi discuţiile cu părinţii.

Acum crezi că mai există această frică?
Acum cred că e frica locului de muncă şi dorinţa de profit prea mare. Şi prea puţin idealism, şi prea puţin dorinţa de a schimba ceva. Tot timpul vedem ceva cu care nu suntem de acord, în sistemul de sănătate, în învăţământ. Toată lumea zice că nu e O.K., dar nimeni nu face nimic, sau prea puţin.

Actoria e ca o relaţie. Acum în ce stadiu al relaţiei eşti?
Îmi place foarte mult, dar e ca cu o pasiune, o iubită. Nu întotdeauna te simţi fericit, nu în fiecare clipă. Sigur că o iubeşti pe femeia cu care eşti, dar asta nu înseamnă că în fiecare clipă vrei să fii cu ea. Uneori e bine să mai pui puţin distanţă, să-i laşi libertate, ea ţie, tu ei, aşa şi cu asta. Uneori, când mă duc la teatru, am chef, alteori, n-am chef, mă simt obosit şi aş vrea fie să stau cu familia, fie să dorm, fie să mă duc pur şi simplu să beau cu prietenii. Când mă duc acolo, văd ce am de făcut şi mă apuc de treabă. Important e, orice ai face, să nu tratezi lucrurile cu bătrâneţe şi cu sictir.

Pe ce se bazează longevitatea într-o relaţie?
Pe respect (râde). Pe prietenie, habar-n-am, nu ştiu pe ce se bazează.

În cazul tău şi al soţiei.
Nu ştiu cât de longevivi suntem. Suntem împreună de 15 ani şi căsătoriţi de vreo 11 aproape, nu e chiar aşa de longeviv.
Alţii rezistă un an.
Să-ţi placă să stai cu omul ăla. Să vorbeşti despre orice, să te iubeşti. Nu ştiu. Eu mă potrivesc cu soţia mea, suntem cam la fel, e mai mult de povestit aici. Adică... n-are fiţe (râde), e foarte cool, soţia mea e foarte cool (râde). Bem foarte des şi stăm de vorbă (râde).

Chiar povesteai într-un interviu că-ţi place să staţi seara de vorbă, la un pahar.
Da, noi facem în fiecare seară asta. Cum spunea cineva, la fel de importantă cum e şcoala pentru copil, sunt masa în familie şi discuţiile cu părinţii. Să stai de vorbă cu copilul despre orice, despre ce-i place lui, despre ce vezi pe stradă, despre de ce răsare mai târziu soarele sau chestii dintr-astea. Aşa şi cu iubita sau cu soţia: să stai de vorbă despre orice. Dincolo de iubire şi de atracţia sexuală care, în ani, se transformă, asta trebuie să existe. Poate că fiecare vrea să-şi satisfacă nevoile lui, înainte de a se întreba: „Ăsta de ce are nevoie?“ƒ. Nu numai în dragoste, ci şi în relaţiile dintre oameni, în general. Astăzi, nu se mai ţine cont de politeţe, de exemplu, nu-l tratezi pe celălalt cu suficient respect, ca şi cum cel din fata ta nu e om, nu merită consideraţie.

Ce-ţi doreşti pentru copilul tău?
Să descopere ceva ce-i place. Mai multe lucruri. Să facă ce-o vrea, dar cu plăcere.