Mihai Bendeac: „La mine, Vanghelie era un personaj destul de simpatic! În realitate, el este un golan care înjură şi scuipă şi îşi bagă în oricine“
0
Celebrul actor crede că artistul trebuie să ofere un anumit tip de satisfacţie celor care îl privesc pe scenă. Astă-seară, de la 20.30, Bendeac va da o mostră de talent telespectatorilor Antenei 1, în spectacolul de teatru TV „Doctori de femei“.
Mihai Bendeac suferă de o formă de nebunie frumoasă, proprie artistului care-şi urmează până în pânzele albe visul obsesiv: acela de a aduce teatrul TV în prime time. A stat şase luni în recluziune, nu a câştigat niciun ban şi a ieşit din singurătatea fiinţei lui – da, Mihai Bendeac este un bărbat de 30 de ani, celebru, talentat, foarte bine plătit, dar cumplit de singur – doar ca să încerce să-i convingă pe greii din televiziuni, cei care gândesc în cifre de audienţă, că spectacolele de teatru TV, mai ales cele de comedie, pot fi un pariu profitabil.
Interviul cu actorul Mihai Bendeac a avut loc într-o după-amiază de început de martie, la Teatrul de Comedie, în cabina sa, în pauza repetiţiilor spectacolului „Doctori de femei“. În câteva rânduri, pe scenă, a provocat involuntar hohote de râs, la replici proprii, neincluse în scenariu, iar în timpul interviului, furat de discuţie, a improvizat personaje imaginare, personaje colective şi, probabil, personajul propriei vieţi.
Mihai Bendeac chiar este o figură. Îţi spune la început că se fereşte să dea interviuri, pentru că, zice el, este timid „ca o fată mare“, apoi acceptă, din generozitate sau din politeţe pentru jurnalistul de sex feminin care l-a aşteptat o oră, în sală. În ţinută lejeră, purtând ochelari cu rame groase, de hipster, poate fi confundat cu un tip desprins din cotidian, dintre cei care merg agale prin Centrul Vechi, aflat la ani-lumină de personajele pe care le-a interpretat în „A douăsprezecea noapte“, „Leonce şi Lena“, „Doi tineri din Verona“ sau „Doi pe o bancă“.
Din primele fraze, îţi dai seama că, la el, ideea cu „Teatrul TV“ a devenit o obsesie compulsivă, de care va scăpa doar după punerea ei în practică. Este convins că Universul îi ascultă dorinţele şi orice-ar face este sortit succesului pe care şi l-a imaginat la vârsta de 16 ani. Atunci, când copilăria încă îi era aproape, Mihai Bendeac avea vise mari şi energii fabuloase îi dezvăluiau, profetic, viitorul: visa cu ochii deschişi că dă autografe, ştiind că mai târziu exact aşa se va-ntâmpla. La repetiţie, se dăduse pauză la actori şi la personalul tehnic, dar el a rămas pe scenă, să mai filmeze câteva promo-uri pentru spectacolul „Doctori de femei“, care va fi difuzat astă-seară, la Antena 1, de la ora 20.30. Odată ce şi-a terminat treaba, întrebarea a venit firesc, de la omul, nu de la celebrul Mihai Bendeac: „Facem şi noi interviul ăla?“.
„Adevărul“: Spuneai, adineauri, că eşti timid „ca o fată mare“. Cum se manifestă timiditatea la un om care este expus permanent publicului?
Mihai Bendeac: Îţi dau un exemplu: niciodată, la mine acasă nu a fost mai mult de încă o persoană. Nu suport să chem la mine prieteni. Nu îmi place să mă văd cu rudele. Nu sunt om de familie, dacă vrei. Am o masă săptămânală cu mama şi cu tata, cu fratele meu, eventual cu bunicii. De asta nici nu m-am însurat, nu am făcut copii. Nici nu cred că vreau să am copii.
Treaba cu familia, copiii, este de înţeles: când eşti în stratosferă - vreau să spun că eşti deasupra multor actori din generaţia ta - nu te gândeşti la făcut copii!
Ştii de unde a plecat chestia asta? De la faptul că mi-am programat destinul. Eu nu sunt absolut deloc surprins de ceea ce mi se întâmplă. La vârsta de 16 ani dădeam autografe imaginare, iar acum le dau exact cum îmi imaginam atunci. De la un punct, mi-am dat seama că tot ce este în jurul meu este manevrabil. Şi că dacă îmi propun ceva, îmi va ieşi. Pentru mine nu există altă variantă: orice îmi propun, îmi iese. Puterea gândului este fabuloasă: sunt acum zeci de oameni care mută decoruri, actori care repetă pe scenă. Şi totul a plecat de aici (arată spre cap). Proiectul cu teatrul a fost la început doar un gând al meu şi îmi place ca orice gând să îl transform în realitate. Şi dacă cineva mi se opune, îl calc în picioare.
Eşti un om lipsit de scrupule, vrei să zici?
Profesional, da. Sunt lipsit complet de scrupule, sunt foarte rău. Întotdeauna, în proiectele mele, trebuie să fie ca mine. Bineînţeles că accept idei din jur, dar pentru ceea ce mi-am propus, în drumul meu, nimeni nu îmi stă în cale! Şi sunt foarte rău pentru că, în primul rând, sunt rău cu mine. Şi dacă cer atât de mult de la mine, îmi permit să cer şi de la alţii. Mă enervează oamenii pentru care nu contează ceea ce fac, pentru care munca lor este „un alt ciubuc“. Şi pe ăia îi calc în picioare de câte ori am ocazia. Nu îmi plac şuşaniştii. 80% din vechea generaţie asta sunt: nişte şuşanişti de cea mai joasă speţă. Ei au distrus ceea ce înseamnă showbiz în România, ceea ce înseamnă spectacol.
Dar şi tu eşti acuzat că ai făcut acelaşi lucru cu emisiunea „În puii mei“!
Îţi dau exemplu două personaje pe care le-am parodiat: unul este Marian Vanghelie, primarul sectorului 5, celălalt este Gigi Becali. I-aş invita pe oameni să se uite la câteva scheciuri pe care le-am făcut cu aceste personaje, apoi să se uite la o filmare care a ieşit de curând, cu aceste personaje care îşi bagă şi îşi scot din morţi şi din familie. Şi atunci o să înţelegeţi că eu am fost mic copil. Am fost acuzat de vulgaritate. Am obligat eu poporul român să-i aducă pe ăştia în funcţie? Pe bune, la mine era un personaj destul de simpatic Vanghelie! În realitate, el este un golan care înjură şi scuipă şi îşi bagă în oricine. Mulţi au spus: „Domn’e, genul acesta de personaje, Fernando sau mai ştiu eu care, sunt nocive. Domn’e, ai promovat nonvalori!“. Nu e problema mea că un copil se uită şi imită comportamentul. Este problema familiei că nu îi spune: „Prietene, Bendeac ironizează acel tip de comportament, nu îl promovează!“.
Personajele Becali şi Vanghelie au ajuns să fie imitate de majoritatea adolescenţilor, după ce l-au văzut pe Bendeac parodiindu-i la TV! Cred că, o vreme, ai fost idolul acestor adolescenţi!
Nu, nu cred că am fost un idol!
Fratele tău se uita la „În puii mei“?
Da, se uita!... Sună paradoxal, dar eu am renunţat la „În puii mei“ pentru că a reprezentat o etapă extrem de necesară în cariera mea. Ştii care este chestia? De ce nu a făcut nimeni teatru TV în ultimii 25 de ani, deşi avem actori foarte mari în ţara asta? Pentru că niciunul nu ar fi fost luat în seamă! Dar când ai adunat o masă de public extrem de pestriţă, de la ultimul manelist până la oameni foarte OK, în momentul ăla te duci şi întrebi: „Voi ce vreţi?“. „Încă un show TV“. Şi ei te întreabă: „Dar de ce ai renunţat la show-ul ăsta, care mergea?“. „Treaba mea de ce am renunţat, dar eu vreau să aduc teatrul pe TV“. Eu am stat şase luni pe bară, pentru că nimeni nu a avut încredere în proiectul ăsta cu teatrul. Nimeni.
Spune nişte nume de oameni sau de posturi TV!
Nu aş vrea să fac asta. Sunt oameni importanţi din TV, oameni vizionari, oameni în care aş avea oricând încredere. Oameni care au zis: „Nu, Gogule, nu!“. M-am uitat în ochii celui mai vizionar om de televiziune din România şi i-am spus: „Nu, nu este aşa, eu asta trebuie să fac, să aduc teatrul TV în prime time“. Şi până la urmă, şi-au dat seama: „Bă, ăsta este nebun, nu o să revină pe TV până nu face treaba asta“. Şi până la urmă au fost nevoiţi să accepte.
Şi până la urmă te-ai întors la Antenă, cu care rupsesei relaţiile...
Dar nu vreau să se înţeleagă greşit! Eu nu sunt vedetă a Antenei 1 şi nu o să fiu niciodată. Eu sunt un artist care are un contract cu un post de televiziune. Atât.
Aţi căzut la pace? Antena 1 ţi-a cerut peste un milion de euro despăgubiri după ce ai oprit „În puii mei“!...
Pentru mine, banii n-au niciun fel de relevanţă. Sunt un tip care stă cu chirie, are trei perechide blugi şi nu îl interesează banii. Nu pentru a face bani m-am născut. Poate să îmi ceară Antena 10 milioane. Şi ce-o să-mi facă, o să mă bage la puşcărie? Şi dacă mă bagă la puşcărie, niciodată, între un artist şi un trust media, publicul nu va da dreptate trustului media. Cred că un post media şi-ar face un deserviciu să bage la puşcărie un artist.
Care-i reţeta, cum faci ca orice îţi propui să devină realitate?
Se numeşte programarea mentală. În primul rând, îmi pun pe hârtie ceea ce doresc. Apoi cer universului ceea ce vreau. Universul asta aşteaptă, este la dispoziţia ta. Trebuie doar să îi comanzi!
Este o viziune de om optimist!
Eu nu sunt un om optimist, sunt o fire extrem de depresivă, am tulburare bipolară.
Toţi actorii sunt bipolari, metaforic vorbind, pentru că pot trece cu uşurinţă de la o stare emoţională la alta. Eşti bipolar pentru că aşa crezi tu, sau este un diagnostic medical?
Eu vorbesc despre stări depresive, despre momente crunte din viaţa mea, cu tentative de sinucidere. Uneori, depresia poate fi la fel de cruntă precum un cancer. Au fost perioade în care depresia a durat trei luni. Eşti depresiv şi tu poate seara ai spectacol şi joci într-o comedie...
Universul care îţi împlineşte dorinţele îl include pe Dumnezeu?
Nefiind o persoană religioasă, îmi repugnă total ideea de religie. Am renunţat la ortodoxie, care mi se pare o aberaţie sinistră, şi văd lucrurile puţin altfel. Îl percep pe Dumnezeu, căruia nu îi spun „Dumnezeu“, îi spun „Forţă“, ca făcând parte din mine. Nu mă uit la cer să mă rog, mă rog în mine. Mă uit la tine şi îmi dau seama că şi tu eşti Dumnezeu, că şi maşinistul care mută decorul poate fi Dumnezeu. Şi tratez oamenii ca atare. Însă în momentul în care cineva nu este îndeajuns de demn pentru treaba asta, încerc să îl elimin. Dacă va fi să am un copil, nu l-aş boteza, pentru că nu îmi bag copilul în biserică.
Atitudinea ta poate fi înţeleasă de oamenii care au căutări în afara dogmelor, nu şi de societate!
Am un principiu: dacă cineva are o problemă cu mine, mă doare ăn cur! Nu m-a interesat niciodată să fiu genul de vedetă care spune lucruri „care se spun“, ci ceea ce crede. Nu vreau să fiu genul de om care se duce spre acele gândiri proprii poporului român, doar ca să atragă o categorie de public.
Ai spus că îţi pui cariera în joc pentru „Teatrul TV“. De ce ai fost atât de radical?
Poate am exagerat un pic, dar e un caz unic de om de televiziune din România care renunţă la un show de succes. Nimeni nu a înţeles de ce am renunţat la „În puii mei“. Am renunţat tocmai pentru că era un proiect de mare succes. Mi-am propus să opresc lucrurile atunci când ele sunt la apogeu. În România, în afară de Horia Brenciu (şi chiar şi el a aşteptat foarte mult timp), nu a existat niciun alt caz în care omul respectiv să revină la succesul de dinainte. Şi aici avem o întreagă listă: Florin Călinescu, Teo, Andreea Marin, Mihaela Rădulescu. Este punctul maxim în care poate să ajungă „În puii mei“? Da. Poate să mai ţină în punctul ăsta de maxim? Poate că da. Ei, hai să îl oprim. Şi aşa am să fac în continuare.
Teatrul TV a avut o tradiţie pe TV5, în urmă cu nişte ani, când se difuzau spectacole de comedie… De acolo ai căpătat credinţa în reuşita proiectului?
Cu teatrul TV s-a întâmplat următorul lucru. Mă decisesem să fac proiectul ăsta şi am avut o revelaţie. Într-o seară, mă sună Dan Chişu, care era la Festivalul de la Cannes, şi mă întreabă: „Stai jos?“. „Da, stau jos“, îi zic. Zice: „Bă, fii atent. Sunt în Franţa, mă uit pe France 2“, (France 2 este al doilea post de televiziune ca audienţă, după TF1) „şi e teatru TV. Ştii ce piesă e? «Tailleur pour dames» («Doctori de femei»)“. Şi am început să mă interesez: în Franţa, un tip, probabil un nebun ca şi mine, s-a gândit în felul următor: „Vreau să aduc teatrul TV în prime time“. Ei dădeau teatru pe France 3, cum se dădea la noi pe TVR Cultural, la 12.00 noaptea. Şi aici fac o paranteză: de-aia mi-a fost greu să convig să aduc teatrul la TV, pe un post comercial, că veneau toţi cu argumentul că se dă teatru pe TVR Cultural. Păi cine ştia de teatrul de pe TVR Cultural? Iar TVR Cultural era un post mizerabil! Nu am înţeles niciodată de ce cultura trebuie să fie plictisitoare. Dacă este cultură, trebuie să vorbim rar şi apăsat (aici, Mihai Bendeac îşi schimbă mimica, devine sobru şi vorbeşte rar şi apăsat, cum fac oamenii de cultură la televizor). Băi, du-te, băi, dracului! Adu cultura şi pentru cel care nu este cultivat! Păi atunci ce sens are să apari la televizor? Păi dacă mie îmi vine acum să fac teatru şi să pun „Medeea“ sau mai ştiu eu ce piesă de Cehov... A, că la un moment dat, după ce câştigi publicul, se va putea să pui şi Cehov, e altă poveste… Dar începi cu nişte comedii bulvardiere. Şi acum revin la tipul din Franţa, care a zis: „Pe banii mei, pun teatrul în prime time, la TV, dar pun ce vreau eu“. Şi au pus comedie bulevardieră, iar în prima seară au bătut, la audienţă, cel mai mare show de pe TF 1. Era chiar un titlu: „Oui, Monsieur! France 2 a gagné le pari“ („Da, domnule! France 2 a câştigat pariul!“, n.r.) . Cred că acesta este un mare pariu.
Cu alte cuvinte, poate vom citi şi noi: „Mihai Bendeac a câştigat pariul cu teatrul TV“!
Nu cred. În presa română niciodată nu vom citi aşa ceva. În presa din România o să apară: „Bendeac a ieşit beat cu două tipe dintr-un club“. Ceea ce nu-mi creează, de altfel, niciun fel de probleme. M-a deranjat această expunere excesivă a vieţii mele private şi, mai ales, a vieţii mele de noapte. Dar sunt un burlac căruia îi place să iasă seara uneori, care se îmbată, care mai fumează ceva, care mai ia o gagică acasă. Care-i problema? Nu se mai uită lumea la televizor, la produsele mele? Cui îi place, se uită oricum. De-aia nu am suportat niciodată genul ăsta de discurs ipocrit (îşi modifică vocea, devine un personaj grav): „Eu îmi iubesc publicul“. Băi frate, publicul se uită la tine din interes. Publicul are un interes imediat. Îi provoci plăcere, ca la curve. Artisul e plătit ca să provoace plăcere. Crezi că oamenii se uitau la „În puii mei“, sau se uită la „Teatru TV“, pentru că mă iubesc pe mine? Nu! Se uită pentru că le place, pentru că le aduce ceva! Şi atunci, da, pot să le mulţumesc pentru că se uită la mine. Ce este asta, „Am publicul meu?“. În România, nu există vedete. Vedetă este aia care nu poate să iasă din casă fără bodyguarzi. Mi-aş dori să ajung în punctul acela, dar este foarte mult de muncă şi trebuie să se schimbe showbizul ca atare.
Zici că publicul are un interes. Dar tu ce interes ai?
Este singurul lucru pe care îl am, este singura parte fericită a existenţei mele.
Munca te face fericit. Eşti depresiv, dar eşti şi fericit: Ce paradox!..
De foarte multe ori mi se întâmplă să plec de la teatru spre casă, singur. Sunt om om foarte, foarte singur. Singurătatea mă ajută pe partea mea creativă, dar, uneori, o resimt dureros. Sunt multe momentele în care mă însingurez.
Ce anume vrea publicul de la un om de televiziune?
Uite, eu le spuneam ceva celor din TV. În televiziune, toată lumea este obsedată de studiile de piaţă. Eu cred că asta nu denotă altceva decât lipsa talentului şi a ştiinţei de a face televiziune. Cum adică să întrebi publicul ce vrea? Păi datoria publicului este să nu vrea! Publicul nu trebuie să vrea. Publicul trebuie să fie uimit, să fie surprins! „Mă, Publicule, ce-ai vrea să vezi la televizor?“ (i se schimbă vocea, instantaneu devine personajul colectiv numit „Publicul“). „Nimic, mă, Gogule! Vreau să văd ce gândeşti tu, că de-aia eşti acolo! De-aia eşti om de televiziune, ca să creezi! Ca să îmi arăţi tu ce vreau să văd! Să mă înveţi, iar eu să zic: «Uite bă, n-am ştiut că mie îmi place chestia asta»“. Păi eu de ce sunt aici, dacă întreb publicul ce vrea?
Vrei să spui că talentul publicul, în mod inconştient, caută talentul?
Da, dar dacă talentul nu este dublat de muncă şi infinite renunţări, degeaba există!
La ce renunţi tu, Mihai Bendeac?
Eu renunţ şi la sex, de exemplu! De două săptămâni nu am mai făcut sex. Tocmai pentru că m-am concentrat pe proiectul cu teatrul. Am tot felul de reguli. De exemplu, cu două zile înainte de spectacol, nu fac sex, ca să îmi adun energia care trebuie să se manifeste artistic pe scenă. Am un anumit regim alimentar. Renunţi la famillie, o bună perioadă de timp, renunţi la călătorii, pentru că trebuie să şi se aşeze gândurile, renunţi la distracţie. Renunţi, renunţi, renunţi! Eu am renunţat la un salariu mare, ca să fac proiectul acesta cu teatrul. Eram, poate, cel mai bine plătit tânăr actor din România. Şi acum cred că sunt. Şi timp de şase luni nu am câştigat nimic. Am zis „Nu, nu fac nimic altceva, trebuie să fac proiectul acesta!“.
Ai un ritual înainte de spectacol?
De obicei mă uit la un spectacol Queen. Mă ajută foarte mult. Fac duş într-un anumit fel, îmi spăl membrele într-un fel anume - cred că ţine de o superstiţie. Practic un fel de concentrare, în cabină, şi îmi spun anumite lucruri în gând, am un anumit discurs motivaţional.
Cum lucrezi cu mintea ta?
Greu, pentru că este ca un copil răsfăţat. Ea vrea să se concentreze pe anumite lucruri, iar eu trebuie să o canalizez acolo unde trebuie.
Un actor pe care îl admiri? De Niro, Pacino, Jack Nicholson?
Nu, nu vreau să joc ca nimeni. Dacă este să mă gândesc la actori români în viaţă, de departe, cel mai profesionist este Victor Rebengiuc. Dacă ar fi să mă gândesc la comici români, cred că cel mai bun pe care l-am avut a fost Dem Rădulescu. Ca tehnică şi ca simţ comic, Toma Caragiu. Acum s-a legat o treabă extraordinară, odată cu moartea lui nea Dan (umoristul Dan Mihăescu - n.r.), prietenul meu. În noaptea de Revelion, chiar dacă avea dureri cumplite din cauza cancerului, mi-a scris ceva, a vrut să îmi dea un cadou, de ziua mea, care era în februarie. El ştia că nu va mai apuca ziua mea... Şi doamna Simona, soţia lui, nu a vrut să îmi dea cadoul decât de ziua mea, pe 16 februrie. Nu aş fi crezut că voi primi vreodată aşa ceva… Ştii că Toma Caragiu i-a scris, înainte să moară, pe un staniol de la un pachet de ţigări: „Dacă posteritatea se va întreba vreodată cine a fost cel mai iubit dintre prietenii mei, fii drăguţ şi arată-le această bucată de hârtie“. Semnat, Toma Caragiu. Era cel mai de preţ lucru pe care nenea Dan îl avea ca amintire. Şi mi l-a lăsat mie. S-a chinuit mult să scrie, avea dureri, i-a ţinut doamna Simona mâna…Şi a scris: „Dăruit de Toma Caragiu lui Dan Mihăescu, în data cutare, şi dăruit de Dan Mihăescu lui Mihai Bendeac, cu aceleaşi gânduri“. Eu am înţeles că trebuie să plec pe un drum pe care el îl ştia şi, la un moment dat, să găsesc pe cineva căruia să îi dau, la rândul meu, această bucată de hârtie, să încurajez pe cineva. Şi eu am fost, la rândul meu, încurajat de nişte oameni.
Cine sunt acei oameni care te-au încurajat?
Unul a fost Gelu Colceag, profesorul meu care, cu mine, a fost, de departe, cel mai dur. De câte ori nu m-a ameninţat că mă dă afară din şcoală!...
De ce?
Pentru că eram considerat foarte bun, la facultate, mă foloseau mult şi studenţii de la Regie. Şi se întâmpla să mă duc la şcoală la ora 12.00, la prânz, şi să mai ajung acasă la patru dimineaţa. Pentru că aveam repetiţii pentru actorie, după care începeau repetiţiile pentru spectacolele celor de la Regie şi tot aşa. Când munceşti până la patru dimineaţa, este foarte greu să te trezeşti la ora 9.00 şi să te duci la Balet sau la Istoria teatrului. Am chiulit la Istoria Teatrului, în demenţă! Ştii de ce? Pentru că, de la vârsta de 15 ani, când am hotărât să devin actor, am început să citesc „Istoria teatrului românesc“! O ştiam chiar mai bine decât profesorul care ne preda la clasă. Iar asta cu dansul şi baletul, la momentul acela, nu mă atrăgea, poate şi pentru că eram prea obosit. Oricum, Gelu Colceag era mult mai dur cu cei buni! Alt om care m-a încurajat a fost George Ivaşcu, cel care m-a pregătit pentru examen.
Pentru admitere?
Da, cu el am făcut pregătire pentru admiterea la Teatru. A avut un curaj dement! La proba de Monolog, îmi zice: „Băi, nu vrei să spui «A fi sau a nu fi»? Îţi dai seama, un puşti care dă admitere la Teatru se duce şi spune cel mai cunoscut, cel mai spus monolog din istoria teatrului universal! Şi m-am dus la examen, am spus monologul şi mi-a zis Adrian Titieni: „Domnule Bendeac, te rog să reţii cum ai spus acest monolog, pentru că nu-l vei mai spune niciodată astfel!“. L-am spus atât de simplu, atât de clar, atât de uman!... E foarte greu să-l spui astfel, ca actor, pentru că, pe parcurs, începi să deprinzi anumite cârlige, să te contaminezi cu tehnica actoriei… După care, am recitat o poezie pe care o spusese la televizor George Ivaşcu, în urmă cu câteva luni. Şi când s-au prins ei, după câteva versuri, că puştiul o zice bine, cineva spune: „Aţi putea să spuneşi poezia asta şi să îl imitaţi pe George Ivaşcu?“. Şi eu zic „Da“. Şi când am început să îl imit pe George Ivaşcu, Radu Gabriel a căzut de pe scaun. Au început membrii juriului să râdă cu un râs homeric. Îl imitam perfect pe Ivaşcu. Şi am ieşit din sală…
Şi ai fost admis!
Da. Cu o notă foarte mare. Îmi aduc aminte că tata nu a fost deloc de acord să dau la Teatru, îmi spunea că o să mor de foame. Când au apărut rezultatele, a venit şi el, şi mama. În faţa blocului, tata a început să plângă. Eu l-am văzut de două ori plângând: când a murit taică-său, şi când am intrat eu la Teatru. A fost foarte impresionat! Mi-ar plăcea să trăiesc din nou starea aceea de student!
Cum trăiai tu starea de student?
Aveam mult mai multă energie. Acum trebuie să mă concentrez mai mult, să îmi potenţez ritmul vieţii, să îmi păstrez energia pentru teatru. Atunci puteam să fac orice! Mă distram într-o zi până la patru dimineaţa, iar a doua zi eram megafresh. Poate că era şi energia vârstei, aveam 18 ani! Acum am 30. Eram mult mai aproape de copilărie şi aş vrea tare mult să mă apropii din nou de perioada aceea!
Ai un frate foarte tânăr. Ce vârstă are Andrei acum?
Va împlini anul acesta13 ani.
Nu trăieşti alături de el anii copilăriei lui?
El şi colegii lui, la vârsta de 12-13 ani, sunt diferiţi de cum eram eu. Fratele meu este mult mai inteligent decât eram eu la vârsta lui, e mai inteligent decât mama, decât tata!
Ce ar vrea să fie fratele tău când va fi mare?
Momentan, face baschet! Nu ştie exact ce va face mai târziu. Sper să nu se facă artist.
Tocmai tu spui asta?
Da, pentru că nu aş vrea să fie judecat în funcţie de mine. Ar avea o povară de dus şi nu cred că e OK. Mie mi-ar plăcea să facă ce vrea el. Aş vrea să îi pot oferi confortul financiar necesar, cel puţin până la vârsta de 30-35 de ani, dacă îşi va alege ceva care nu e OK din punct de vedere material, ca să facă ce vrea el. L-am învăţat să nu asculte ce îi spune societatea. Să nu fie religios decât dacă simte. Dacă are o problemă la şcoală, să se ridice şi să îi spună profesorului. Şi dacă el este altfel, să fie altfel.
Dar pentru tine ce-ţi doreşti, în viitorul apropiat, dar şi pe termen lung?
În viitorul apropiat, îmi doresc să devin mult mai profesionist decât sunt acum. Pe termen lung, să am o carieră care să îmi permită să am foarte multă putere. Să am puterea de a face numai ce vreau eu. În orice proiect al meu, să se întâmple în mod dictatorial, aşa cum vreau eu.
„Leoaica tânără, iubirea“ ţi-a sărit în faţă, te-a rănit vreodată?
Nu ştiu dacă am iubit până acum! Îmi iubesc familia. Pe mama, pe tata, pe fratele meu. Sunt mult prea egoist şi nu am întâlnit vreo femeie, deşi recunosc că am cunoscut femei senzaţionale, care să mă facă să iubesc. Şi nici nu vreau să se întâmple asta! Dacă s-ar întâmpla, aş renunţa instantaneu la ea, oricât de mult m-ar durea. Niciodată o femeie nu va fi mai importantă decât cariera mea! Maximul pe care îl va putea atinge o femeie, în comparaţie cu munca mea, este de 25-30 la sută şi aşa trebuie să rămână, pentru ca să pot rămâne concentrat pe munca mea. Pentru asta cred că m-am născut şi nu voi permite niciodată, niciunei femei, oricât de minunată ar fi ea, să intervină peste cariera mea!
„Doctori de femei“, distribuţie şi caseta tehnică
Astăzi, de la 20.30, Antena 1 dă startul la „Teatru TV“, cu piesa „Doctori de femei“. Programul „Teatru TV“ are la bază o idee originală a actorului Mihai Bendeac şi îşi propune să readucă în atenţia publicului cele mai frumoase piese de teatru din ultimii 30 de ani, jucate pe scenele unor importante insituţii teatrale din România. Din distribuţia spectacolului „Doctori de femei“ fac parte: Mihai Bendeac (Bassinet), Adrian Titieni (Aubin), Anca Sigartău (Rosa), Emanuel Pârvu (Moulinaux), Mariana Dănescu (Yvonne), Andreea Vasile (Suzanne), Vlad Corbeanu (Etienne), Gabi Costin (Pomponette), Căţelul Hugo. Regie artistică: Emanuel Pârvu. Designer: Irina Schrotter. Adaptare de Emanuel Pârvu după „Tailleur pour dames“ de George Feydeau. Spectacolul se află în stagiunea actuală a Teatrului Metropolis.
Se încarcă comentariile...
