INTERVIU Alex Dima, jurnalist: „Am avut momente în care mă gândeam cum ar fi să mă întorc într-un sac pe drumul pe care am venit“
0
Emisiunea „România, te iubesc“ revine, în această seară, cu un nou sezon plin de reportaje care ating, iarăşi, puncte sensibile ale societăţii româneşti. Românii vor putea să revadă defrişările în masă din munţi sau problemele comunităţii de rromi, acestea fiind două dintre temele abordare de unul dintre reporterii emisiunii, Alex Dima.
Alex a vorbit, în cadrul unui interviu acordat ziarului „Adevărul“, despre viitorarele subiecte ale emisiunii „România, te iubesc“, despre pericolele la care s-a expus atunci când a ieşit la fimări sau despre amintirile ca profesor de religie şi cea de-a treia nominalizare a Ştirilor Pro Tv la Premiile Emmy.
„Adevărul“: „România, te iubesc“ revine pe micile ecrane. Ce reportaje mai pregăteşti?
Alex Dima: M-am întors în pădure. Mie îmi place foarte mult să alerg pe munţi, pe văi, îmi plac temele astea care ţin de natură, care îţi oferă spaţiu, să rezolvi nişte chestii. Încă sunt foarte multe probleme de rezolvat. Eu, de foarte multe ori, şi în ediţiile anterioare, am tot cerut ca furtul din pădure să fie băgat la atentarea siguranţei naţionale.
S-a întâmplat asta?
Nu, de-aia zic că mai sunt lucruri de făcut. Am cerut treaba asta când era Ministru Mediului domnul László Borbély. A fost de acord, a făcut şi un proiect, dar nu l-am văzut pentru că nu am avut timp. El a plecat din funcţie, a venit un alt ministru, Lucia Ana Varga (Ministrul delegat pentru Ape, Păduri şi Piscicultură n.r.). În ediţia din primăvară i-am spus ce am discutat cu Borbély, i-am expus părerea mea şi i-a plăcut. Furtul e furt, dar dincolo de o valoare materială, e un atentat la aerul meu, al tău, al copiilor noştri, al tuturor. Şi-atunci chiar e un atentant la siguranţa naţională. A zis că o face, aşa a promis atunci, acum când m-am întors la ea mi-a spus că nu se poate. Pentru că este un lucru foarte complicat, trebuie să fie calculat prejudiciul de mediu şi cât aer produce un copac. Ori trăim în secolul în care putem să face studii despre o furnică. Eu zic să tăiem toate pădurile apoi să facem un studiu şi să vedem dacă mai avem aer.
Asta încerc să facem acum, să ajungem la o variantă în care, în lege, să se spună că furtul din pădure e un atentat la siguranţa naţională. Ca să se pedeapsească, ca atare. Legea e aşa în momentul ăsta: îţi tai din pădurea ta, e o infracţiune, şi poţi să ajungi în faţa instanţei. Dacă eşti întrebat cine a adus prejudiciile spui că tu eşti acela, dar nu eşti nebun să te reclami. În momentul ăsta, 0,0001% au dosare şi sunt în lucru, dar nimeni nu este pedepsit. Nimeni nu a intrat la puşcărie pentru că a tăiat un munte întreg.
De ce crezi că nu se întâmplă asta?
Pentru că e o legislaţie proastă, iar totul este prost aplicat. Nimeni nu-şi dă interesul, sunt sume foarte mari la mijloc. Chiar acum câteva zile m-am întors din pădure, te înfioară când vezi munţi întregi că sunt defrişaţi! Eu umblu de ani de zile prin păduri şi încă mă minunez că mai găsesc locuri de-astea. Am găsit un sat, undeva în Apuseni, înconjurat de cioate, părcă era „Pădurea Spânzuraţilor“. Am discutat cu pădurarul, l-am întrebat câtă pădure avea acolo. „250 de hectare“. Şi în picioare câtă mai e, l-am întrebat. „Vreo 100 de hectare“.
FOTO Facebook
Poate în momentul acesta, reportajul contează cel mai mult. Am intrat cu toţii în era valului în care nici nu ştim unde ne îndreptăm. Noi mai dăm câte o găleată cu apă rece, din când în când, asta facem.
De unde îţi vin ideile reportajelor?
Când vezi o nenorocire ca asta cum să nu-ţi vină o idee din care să faci o poveste. Mai am o poveste cu rromi, cu situaţia lor. Ei sunt într-un „boom“ demografic, o recunosc şi ei. Au luat foarte multe fonduri, anual se cheltuiesc foarte mulţi bani pentru integrarea, profesionalizarea şi educarea lor. Rezultatul? Aproape de zero. Am găsit oameni care au 30 de ani, au şapte copii deja, şi trăiesc într-un analfabetism total. Nu ştiau în ce an suntem. Am încercat şi cu întrebarea „Cine conduce ţara?“, dar ei nu ştiau că suntem în anul 2013. Cu toate astea, rromii aveau copii. Dacă vrei să-i ajuţi, statul ar trebui să înceapă de la salvarea copiilor. Am fost cu Lesley Hawke chiar în comunitatea în care am filmat. O doamnă venită din America, care are bani, vine să facă un lucru pe care ar fi trebuit să-l facem noi.
Nu e deloc plăcut că au ajuns străinii să vină să ne înveţe cum să ne facem treaba.
Da, este o palmă în cap, dar dacă ne-o merităm, bine că ne-o dau. Oamenii ăştia fac nişte chestii pe care statul român ar trebui să le facă.
În contextul actual, reportajul, ca gen jurnalistic, mai contează?
Da, contează foarte mult. Eu cred în treaba asta, altfel mi-aş lua jucăriile şi aş filma panseluţe la Universitate. În urma materialelor pe care noi le difuzăm au loc schimbări, nu atât de mari pe cât ne-am dorit noi, dar se întâmplă. Nu vorbesc de ce am făcut eu, ci de ce au făcut colegii mei. Paula Herlo a schimbat legi. Adriana Stere, după părerea mea, merită o statuie pentru cât de mulţi oameni a salvat în campania „Viaţă după moarte“, cu donarea de organe. A fost un boom, povestea că doctorii nu mai plecau acasă pentru că tot veneau organe şi tot salvau oameni. Ea stătea cu doctorii în spitale, alerga noaptea după răniţi sau morţi, iar ziua monta materialul.
Poate în momentul acesta, reportajul contează cel mai mult. Am intrat cu toţii în era valului în care nici nu ştim unde ne îndreptăm. Noi mai dăm câte o găleată cu apă rece, din când în când, asta facem. Am întâlnit foarte mulţi oameni care ne reproşează că, deşi emisiunea se numeşte „România, te iubesc“, prezentăm foate multe chestii negative. Ori am auzit acum câteva zile pe cineva care spunea că jurnalistul scrie atunci când întârzie trenul, nu când ajunge la timp. Dar dacă faci ca acel tren să ajungă, la timp, cu oamenii în gară, atunci e minunat.
Noi am trecut la un stil de jurnalism prin care nu mai relatăm de la marginea răului sau a pădurii, ci intrăm direct în interior.
Emisiunea „România, te iubesc“ încearcă să schime atitudini, să modeleze opinii şi să ofere soluţii. Crezi că acestea sunt atuurile care i-au garantat succesul?
Cred că succesul vine din mai multe direcţii. Ceea ce contează foarte mult la emisiune este faptul că oamenii au sesizat că suntem sinceri şi muncim enorm.
Prezentaţi probleme la care ei vibrează.
Da. Eu nu vorbesc despre problemele tale, ci despre probleme noastre. Dacă tu ai o problemă, atunci e şi problema mea. Cam acesta este curentul emisiunii. Atunci noi am trecut la un stil de jurnalism prin care nu mai relatăm de la marginea răului sau a pădurii, ci intrăm direct în interior. Atunci când au fost zăpezile, anul trecut, am relatat cum au făcut-o toţi, dar m-am uitat şi la comentariile primite la material, sunt foarte importante. Unul dintre ele spunea în felul următor: „M-am săturat să văd jurnalişti care îmi spun cât de mare e zăpada.“ Atunci am realizat că avea dreptate, toate posturile din România relatau astfel. Aşa că am intrat în zăpadă. Am dormit cu oamenii în casă, am mâncat cu ei, i-am salvat cu maşina noastră pentru că salvarea nu ajungea. Ne-am gândit puţin, transmitem sau ajutăm? Am ajutat, am schimbat puţin taberele. Dăcă nu făceam ceva, unui sătean putea să i se dărâme casa. Din fericire, oamenii au reacţionat. Cu Nea Radu, de la Runca, mă aud frecvent, am rămas prieteni.
Jurnalismul nu e mort. Fiecare, la un moment dat, trebuie să tragă linie şi să se gândească ce a făcut până în prezent, ce a reuşit să schimbe şi ce ar putea să facă de-acum încolo. Adică să treci la jurnalism de atitudine.
Au fost multe locuri în care eu am ajuns înaintea autorităţilor cu o zi. Când noi plecam dintr-o zonă, cu maşina, ne întâlneam pe drum cu celelalte televiziuni care veneau (râde). S-a întâmplat de mai multe ori. Am dormit mult pe la Râmnicul Sărat, la un hotel în care erau cazate toate televiziunile. Eu mai chiuleam că mai dormeam pe la oameni acasă. Lucrul ăsta îi enerva pe ceilalţi care mă înjurau, nu în faţă, dar îmi spunea şoferul. „Cum frate? Ne-am luat-o rău de tot! Cum de ăia au ajuns?“, se întrebau (râde). Dar am ajuns acolo mergând ore în şir ca bezmeticii. Am noroc de oameni care au achiesat la nebunia mea, dacă pot spunea aşa. O fac de drag sau pentru că le-o zic. Oricum operatorul trebuie să meargă cu mine (râde).
Şi ce riscuri presupun toate acestea?
Riscurile sunt de foarte multe ori imense. Multă lume ne întreabă cum de avem curaj. Ca să spui „România, te iubesc“ ai nevoie de o doză de nebunie, de curaj, de înţelegere şi de compasiune. De-asta nu ne e frică să spunem „România, te iubesc“. E foarte multă adrenalină la mijloc. Atunci când am plecat la zăpezi, ne-am luat batoane cu ciocolată, sticlele cu apă şi echipamentul, am mers ore în şir până când am dat de primul sat, Balta Albă. Erau munţi de zăpadă în jur, iar, la un moment dat am simţit că nu mai pot să-mi mişc o parte din faţă. Primul lucru la care m-am gândit a fost că am paralizat. Intrasem puţin în panică pentru că nimeni nu putea să ajungă la noi. Colegii mei mi-au spus că simţeau acelaşi lucru. Vântul bătea atât de tare că jumătate din faţă mi-a îngheţat. Am început să ţopăim ca nebunii în mijlocul câmpului ca se ne revenim.
M-a sunat Mona Nicolici (fostă prezentatoare de televiziune n.r.) şi a oferit un milion de euro pentru pompierii care erau acolo. S-a întâmplat ceva. Recent, Mona m-a sunat iarăşi şi mi-a mulţumit că la rândul ei fusese sunată de Raed Arafat care i-a mulţumit pentru că a dotat pompierii cu şenilate. Jurnalismul nu e mort. Fiecare, la un moment dat, trebuie să tragă linie şi să se gândească ce a făcut până în prezent, ce a reuşit să schimbe şi ce ar putea să facă de-acum încolo. Adică să treci la jurnalism de atitudine.
FOTO Mediafax/Cătălin Abagiu
Ai fost vreodată ameninţat în urma difuzării reportajelor? Sau mituit?
Nu (râde). Am fost acum, de curând, la păduri, la Borşa. Acolo e o mafie şi-o colcăială de nu-ţi imaginezi, toţi sunt implicaţi de acolo, toţi, toţi, toţi: silvicultori, primari. Am găsit documente prin care îşi dădeau, de la unul la altul, mii de hectare de pădure, în campania electorală. Am agitat apele pe acolo, am stat cateva zile bune. I-am prins tăind ilegal, chiar şi oficialităţi sunt implicate în povestea asta până în măduva oaselor.
Am ieşit din pădure şi am făcut pană. Am tras maşina pe marginea drumului şi am început să schimbăm roata. În timp ce reparam roata au apărut baieţii. Zbuf! „Bă, voi sunteţi de la Pro Tv?“. Şoferul a zis că nu. S-au recomandat, făceau parte dintr-un clan. „Pe noi ne vânaţi, firmele pe care le căutaţi sunt ale noastre, hai să ne înţelegem“, ne-au spus. Ne povesteau că acolo se trage cu puşca, au început să ne ameninţe. Era o ameninţare uşor voalată, îmi spuneau că sunt foarte tare, că nimeni nu a avut curajul să intre după ei. Într-un fel le eram simpatic. Apoi am descoperit că în roata maşinii era înfipt un cui nou-nouţ, fusese plantat, au aşteptat să se desumfle roata şi să ne abordeze.
Există acolo oameni fugiţi, căutaţi de poliţie, care stau ascunşi prin păduri. Sunt înarmaţi, iar localnicii le duc mâncare. Povesteau nişte femei din sat care s-au dus după ghebe şi au dat de... (ezită). Deci există (ridică tonul), iar poliţia ştie! De ce le e greu să ducă şi să le pună bocancul pe gât şi cătuşele la mână? Asta mă enervează.
Sunt conştient că, într-o mare măsură, ne batem cu morile de vânt. Dar ne batem şi uneori reuşim să le mai şi oprim.
Te-ai temut pentru viaţa ta?
Nu. Am avut, de multe ori, momente în care mă gândeam cum ar fi să mă întorc într-un sac pe drumul pe care am venit (râde). Te duci la zeci de kilometri de civilizaţie, fără semnal la telefon, în condiţiile în care poliţia nu intră acolo. Un poliţist mi-a zis că un glonţ i-a trecut prin geamul maşinii, au tot felul de arme. Dar, dacă nu o fac eu, dacă nu o faci tu, dacă nu o face nimeni, atunci să nu mai schelălăim şi să ne lamentăm atât. Să-i lăsăm în pace, iar noi să ne plimbăm printre maidanezii din Bucureşti. Toţi colegii mei sunt ameninţaţi, într-o formă sau alta, pentru că deranjăm nişte oameni. Le stricăm afacerile, ei trăiesc aşa, într-un sistem pe care şi l-au format în ani de zile. Miliardari, milionari de cartoni cărora le strici habitatul.
Aduceam aminte de acea mită, acea sumă de bani care ţi s-a oferit.
Să nu mai vorbim despre ea. S-a făcut atât de mult tam-tam.
Tocmai ăsta e motivul. Vreau să mă lămureşti.
A fost o discuţie cu nişte oameni, la o întâlnire, unde veneau nişte controale care primeau şpagă. De aici s-a pornit. Iar dacă noi eram peste ei au început să ne ofere bani, de la 5.000 de euro s-a ajuns la 100.000 de euro. Nu mi-a pus nimeni banii în mână. Unor colegi de-ai mei li s-au pus banii pe masă. Mie nu mi s-a întâmplat. Oamenii ăia aşa lucrează. Mi-a spus un pădurar că trebuie să plătească 10.000 de euro pe an ca să rămână în funcţie, iar când vine un control trebuie să dea 1.500 de euro.
Încercăm să educăm oamenii, ca ei să ia atitudine, să aibă spirit civic. Să facă o formă de protest, să tragă un semnal de alarmă şi să arate că există acolo şi că nu le convine.
Acum ceva vreme ai declarat următoarele: „Toţi murim, dar avem dreptul ca măcar să ştim de ce murim, să ştim ce ni se întâmplă“. Acesta e credinţa care te ghidează în conceperea materialelor tale despre o Românie mai puţin vizibilă?
Dacă ştim de ce murim, poate că ar fi cazul să schimbăm ceva, să nu mai murim aşa de prostovani (zâmbeşte). Eu sunt conştient că, într-o mare măsură, ne batem cu morile de vânt. Dar ne batem şi uneori reuşim să le mai şi oprim. Asta vrem, să ajungem în zone în care se întâmplă lucruri şi să le arătam oamenilor. Murim pentru că ne tăiem pădurile, ne luăm dreptul la aer, iar noi suntem părtaşi pentru că acceptăm.
Uite, acum se construieşte o groapă de gunoi în creierii Bucovinei, în vârful dealului, într-o zonă absolut minunată. Au început oamenii să mă sune să mă duc să filmez. Le-am zis OK, dar ieşiţi voi şi le blocaţi accesul celor care fac asta. Astfel, noi încercăm să educăm oamenii, ca ei să ia atitudine, să aibă spirit civic. Să facă o formă de protest, să tragă un semnal de alarmă şi să arate că există acolo şi că nu le convine.
Să ne întoarcem puţin în trecut. De ce ai ales Teologia?
Mă simt ca în campania electorală (râde). Mă pregăteam să dau la liceu, nu-mi plăcea matematica. De mic am crescut cu bunica, ea mă ducea la biserică, participam la momentele încărcate de spiritualitate. M-a crescut într-un mediu religios, cu asta am rămas. Când mă pregăteam să dau la liceu, în satul în care stăteam, a apărut un preot nou cu o familie frumoasă. Mi-a plăcut mult cum era el. Atunci, încurajat de familie şi de preot şi de faptul că la seminar nu se dădea matematică am dat la seminarul de teologie (râde). În primul an nu am înţeles nimic din ce se întâmpla acolo, eram o pramatie de elev. Ei îl puneam pe Dumnezeu pe masă şi îl disecau. Asta făceau teologii, ori eu nu înţelegeam. După care m-am prins de schemă şi am intrat într-un ritm bun. Pe urmă m-am dus la facultate şi am intrat în presă.
Ai predat şi câteva ore de religie.
Am predat un an,da.
Dacă era vorba de un salariu mai bun ai fi rămas în învătământ?
Cu siguranţă. Câştigam 70 de dolari pe lună. Erau copii care veneau mai bine îmbrăcaţi decât îmi permiteam eu la vremea respectivă. Ba mai mult, dacă acum li s-ar da mai mulţi bani profesorilor viaţa elevilor din generaţiile viitoare ar fi mult mai bună. Ştiu care era atmosfera în cancelarie. Profesorii erau prost plătiţi şi dezinteresaţi. Dar nu în totalitate, să-ţi dau un exemplu.
Eram la Şcoala 205 şi puneam mână de la mână, din salariile noastre mici, şi, în fiecare zi, chemam 40 de copii din familii cu probleme, în pauza mare, într-o sală şi le dădeam mâncare. Eu ştiam că în fiecare joi trebuia să aduc suc. Copiii ăştia mâncau o „măsucă“, era o atmosferă foarte faină. O microcomunitate care se organiza frumos pentru copiii ăştia. Aş fi rămas în învăţământ, îmi plăceau copiii, atmosfera pe care o cream la ore. Dar nu s-a mai putut.
Ce reprezintă Dumnezeu pentru tine?
Dumnezeu e Dumnezeu, e acolo şi e aici. E pretutindeni. E şi în Univers, dar şi într-un fir de iarbă. Sunt două feluri de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, spune dogmatica. Există o cunoaştere catafatică şi o cunoaştere apofatică. O cunoaştere o ai prin simţiri, tu ai în tine, prin gena primordială, religiozitate şi ideea de Dumnezeu. Apoi vine cunoaşterea raţională, dacă poţi şi vrei, îţi dai seama că lucrurile nu sunt aşa, alandala, pornite dintr-un Big Bang. Te uiţi cum creşte un copac, cum se mişcă astrele, cum Pământul stă suspendat în Univers, cum oamenii sunt alcătuiţi. Eu cred că cineva a creat toate acestea. Acesta este Dumnezeu. El nu e un bătrân cu barbă albă, Dumnezeu e spirit, Dumnezeu e lumină. E o energie cu care te încarci. E în mine, în tine, în toată lumea.
Noi n-am intrat în zăpadă ca să primim un premiu sau o coroniţă, ci, pur şi simplu, am făcut ceva dincolo de statutul profesional. Am sărit gardul, ne-am umanizat. Suntem mulţumiţi când facem asemenea lucruri.
O să participi la MasterChef – Proba Celebrităţii. Eşti, cumva, pasionat de gătit?
Îmi place să gătesc, atunci când am ocazia.
Ştiu că bunica ta îţi pregătea, în copilărie, omlete.
Da, dar nu era bunica, era vorba de străbunica. Îmi place ciorba de perişoare, salata de boeuf, mâncăruri la care, pe vremea aceea, nu prea aveam acces. De Crăciun şi de Paşte, abia atunci, dacă se putea.
Nu eşti un tip pretenţios din moment ce ai mâncat mozzarela cu struguri în vârf de munte.
Da, aşa e (râde). Tot în vârf de munte eram. Acum, că e nebunia asta cu câinii, am pus un post pe Facebook în care spuneam că am mâncat carne de câine, în Coreea. Ce măciuci mi-am luat, „barbar, barbar!“ (râde).
Pro Tv îţi face trecerea de la statutul de jurnalist de investigaţie la cel de vedetă, din moment ce o să participi la MasterChef – Proba Celebrităţii. Te consideri o vedetă?
Eu nu mă consider o vedetă, sunt jurnalist bun la toate. Am ajuns la stadiul în care râd de prostie, de o nenorocire, dar trebuie să ai puterea să zâmbeşti.
Noi am depăşit demult graniţa jurnalismului. Dacă ies cu un hoţ din pădure nu ştiu ce formă de jurnalism mai e, deşi sunt oameni plătiţi să facă treaba asta.
Ştirile Pro Tv au fost nominalizate, pentru a treia oară, la Premiile Emmy pentru reportajele din campania „România sub zăpezi“.
Plecăm duminică dimineaţă, decernarea premiilor e pe 1 octombrie. Important este că am fost niminalizaţi, Ştirile Pro Tv deja au câştigat un premiu Emmy, ar fi minunat să-l aducem şi pe al doilea. Ar fi un premiu pentru toată lumea care a stat în zăpadă acolo, dar şi pentru oamenii care au pătimit. Am mai luat un premiu pentru faptul că am stat în zăpadă, dar eu am zis că nu am făcut nimic. Jurnalistic vorbind, a fost un cadou (râde). Aveam în faţă toată povestea, trebuia doar să fiu acolo şi să intru în ea. N-a trebuit să inventez nimic, ci doar să-mi găsesc curajul să merg puţin mai departe decât ceilalţi. Noi n-am intrat în zăpadă ca să primim un premiu sau o coroniţă, ci, pur şi simplu, am făcut ceva dincolo de statutul profesional. Am sărit gardul, ne-am umanizat. Suntem mulţumiţi când facem asemenea lucruri.
Asta contează, mulţumirea interioară care vine de pe urma materialelor.
Dacă nu-ţi vine acea nemulţumire, probabil, la un moment dat, vei fi foarte dezamăgit. Şi, oricum, te prinzi că ceva funcţionează prost dacă nu ai parte de mulţumire. Înseamnă că nu se întâmplă nimic, vorbeşti în van. Noi am depăşit demult graniţa jurnalismului. Dacă ies cu un hoţ din pădure nu ştiu ce formă de jurnalism mai e, deşi sunt oameni plătiţi să facă treaba asta. Şi, slavă Cerului, sunt locuri în care se întâmplă.
FOTO Pro Tv
Se încarcă comentariile...
