EXCLUSIV Julien Dassin, fiul lui Joe Dassin: „Când ești urmașul lui Joe Dassin, trebuie să fii la înălțimea a ceea ce ți s-a lăsat moștenire sufletească“
0Julien Dassin avea doar cinci luni când Joe Dassin, faimosul său tată a murit. De atunci, a dus mai departe moștenirea sensibilă a muzicii părintelui său. Julien Dassin a acordat un emoționant interviu exclusiv pentru ”Weekend Adevărul”.
Pe 20 august se vor împlini 44 de ani de la moartea cântăreţului şi compozitorului francez Joe Dassin, una dintre cele mai apreciate voci ale secolului al XX-lea. Intrat în galeria marilor artişti francofoni, alături de Edith Piaf, Jacques Brel, Georges Brassens şi Claude François, Joe Dassin a devenit un adevărat fenomen social, un romantic al timpului său, intrând în istorie cu melodii care au rămas celebre. Pe 22 martie 1980, cu doar cinci luni înainte de a muri, s-a născut al doilea său fiu, Julien, care i-a urmat pașii, păstrându-i muzica nemuritoare.
„Weekend Adevărul“ a vorbit în exclusivitate cu Julien Dassin despre cum a învățat să trăiască cu memoria tatălui său în inimă, despre motivele pentru care cântecele de dragoste apropie cel mai mult oamenii, despre concertele în care cântă melodiile tatălui său, precum și despre emoțiile speciale de la concertul de anul trecut de la București. Artistul francez va veni și anul acesta la București și va cânta în cadrul Unforgettable Festival, eveniment ce va avea loc între 13 și 15 septembrie, la Romexpo.
Julien Dassin, fiul cel mic al lui Joe Dassin, era bebeluș când tatăl său a murit. Julien Dassin a avut de mic pasiune pentru muzică și poartă în gene talentul, melancolia, farmecul și emoțiile ilustrului său tată. Și toate acestea s-au simțit și pe parcursul interviului special acordat pentru ”Weekend Adevărul”.
„Weekend Adevărul“: Joe Dassin a murit când aveați doar cinci luni. Cum ați învățat să trăiți cu memoria tatălui dumneavoastră în inimă?
Julien Dassin: E ceva cu adevărat special... Sunt mulți copii care și-au pierdut tatăl și care au avut aceleași trăiri ca mine. Diferența între mine și ceilalți copii este că tatăl meu era cunoscut. Tatăl unuia dintre prietenii mei era brutar, iar un alt tată era avocat. Iar tatăl meu era la televizor, apăreau imagini cu el și cu cântecele sale și după ce nu a mai fost... De-abia pe la 10-11 ani am realizat că nu am avut un tată ca ceilalți copii... E ceva neobișnuit, tulburător... Iar lipsa unui tată e ceva dur. Tații îi învață pe băieți să se bărbierească, iar tatăl meu a murit când eu aveam câteva luni. E un cântec ce se numește „A mon fils“ și în care tatăl meu spune: „Tu sais, je ne vais pas te voir grandir/ Et c'est pas moi qui va t'apprendre/ A lire ou à taper dans un ballon“ (trad. – „Știi, nu o să te văd cum crești/ Și nu voi fi eu cel care te va învăța/ Să citești sau să lovești mingea“). Și toate astea mi-au lipsit și îmi lipsesc mult și acum, îmi lipsește tata. A trebuit să învăț să trăiesc fără tata... Și am mult respect pentru toate mamele văduve care își cresc singure băieții pentru că nu e deloc ușor.
„J'essaierais d'inventer l'amour“
Când ați descoperit pentru prima oară cântecele tatălui dumneavoastră?
Am ascultat încă de când eram mic cântecele tatălui meu la radio sau la televizor. Când plecam în vacanțe în Franța, ascultam cântecele lui Joe Dassin, le cântam cu familia. Pot spune că am ascultat toată viața cântecele tatălui meu.
De ce credeți că melancolia și cântecele de dragoste sunt cele care apropie cel mai mult oamenii?
Trăim într-o lume un pic bizară în care aproape totul e superficial, în care se pune extrem de mult accent pe numere, pe sume. Se pune accent din ce în ce mai puțin pe lucrurile profunde. Și mă gândesc des la versurile unei melodii celebre de-ale tatălui meu: „Et si tu n'existais pas/ Dis-moi pourquoi j'existerais“. (trad. – „Dacă tu nu ai exista/ Spune-mi de ce aș exista eu“). Cine nu s-a gândit la aceste cuvinte sau nu le-a rostit vreodată? Cu toții am suferit din dragoste cel puțin o dată. Și mulți dintre noi s-au plimbat pe Champs-Élysées. Sunt cântece care apropie oamenii, care le trezesc sufletul. Anul trecut, când am concertat la București, au fost mulți oameni care mi-au spus legat de cântecele tatălui meu că le amintesc ceva, momente speciale din viață. „Mi-am întâlnit viitoarea soție pe una dintre melodiile lui Joe Dassin“, mi-a spus unul dintre fanii români. Cu toții avem amintiri personale și sufletești legate de melodiile lui Joe Dassin. „L'été indien“, de exemplu, vorbește despre o poveste de dragoste dintr-o vacanță.
O amprentă în ADN
Cum v-a fost influențat sufletul de cel al tatălui dumneavoastră?
Când oamenii îmi spun că semăn cu tata, sunt flatat și emoționat, pentru că tata a fost un bărbat frumos. Când ești un urmaș al lui Joe Dassin, trebuie să fii la înălțimea a ceea ce ți s-a lăsat moștenire genetică și sufletească. M-au influențat mult politețea și gentilețea tatălui meu, rigoarea sa. Sunt un Dassin, trebuie să fiu așa, nu pot să fiu diferit.
Ce detaliu din viața lui Joe Dassin v-a impresionat cel mai mult?
Este ceva legat de călătorii. Bunicul meu a călătorit enorm, datorită carierei sale de cineast, dar și a vieții. Tatăl meu, la rândul său, a călătorit foarte mult. Și eu călătoresc din ce în ce mai mult. Probabil că a călători face parte cumva din codul nostru genetic, să călătorim, să facem turnee și să dăm tot ce e mai bun din noi pentru public și din respect față de ceea ce ne-au lăsat înaintașii noștri.
În destule țări, inclusiv în România, copiii învață adesea la școală cântecele lui Joe Dassin. Ce sentimente vă încearcă legat de acest cult emoționant pentru melodiile tatălui dumneavoastră?
Este ceva pur și simplu impresionant și mă face să fiu foarte mândru de ceea ce a lăsat tatăl meu. Iar copiii și oamenii continuă să învețe și să cânte melodiile tatălui meu pentru că acest lucru îi face fericiți, e cumva o bucurie a vieții.
Îmi aduc aminte că atunci când eram student la Litere în anul I, la un curs de conversație în franceză, Laura Cîțu, profesoara noastră de la acel curs, ne-a adus o casetă audio cu melodiile lui Joe Dassin. Am ascultat toate melodiile și apoi ca temă, am avut de scris și de tradus versurile de la "Les Champs-Élysées". Am făcut o copie după acea casetă și am ascultat de multe ori melodiile.
E minunat ce îmi spuneți. Și vreau să vă mărturisesc că și eu ca elev am învățat la clasă "Les Champs-Élysées", melodia tatălui meu (râde).
Dacă ar trebui să rezumați viața tatălui dumneavoastră într-un cântec, care ar fi acela?
Cântecul ar fi „Le Costume Blanc“. E un cântec al său în care spune că un artist iese cumva din cutia sa, urcă pe scenă, își face meseria și apoi revine în cutia sa, în zona sa, redevine „domnul Toată lumea“. Nu este o vedetă, este vedetă doar atunci când este pe scenă. După ce coboară de pe scenă, redevine un om normal. Și eu, dacă m-aș întâlni cu dumneavoastră după concert la București, am bea poate ceva și am sta de vorbă, normal. E acea simplitate normală și frumoasă. Chiar dacă ești un artist cunoscut, trebuie să trăiești cât se poate de normal în afara scenei, să nu ai aere de vedetă, să nu ți se urce faima la cap. Trebuie să rămâi simplu și umil, indiferent cât de sus ajungi în viață.
„Micii artiști de la Corul Meloritm m-au impresionat până la lacrimi“
Cum s-a născut povestea dumneavoastră de iubire cu muzica?
A fost cumva un hazard, o întâmplare, un hazard fără hazard. Tuturor ne place să cântăm. Însă sunt unii oameni care cântă mai bine față de alții. Îmi aduc aminte că eram la școală și făceam cursuri de Drept. Iar la un moment dat, cineva mi-a spus că ar trebui să cânt. M-am uitat la acea persoană și am spus: „De ce nu? Hai să încercăm“. Iubesc să cânt, însă nu știam că sunt capabil să cânt atunci când eram adolescent. Și apoi au fost primele întâlniri cu publicul. Pentru mine a cânta este cea mai frumoasă meserie.
Ce amintiri aveți de la primul concert? Cum a fost să cântați pentru prima oară hiturile tatălui dumneavoastră?
Cred că aveam în jur de 16-17 ani când am susținut primul meu concert și aveam un trac incredibil – și am în continuare trac pentru că îmi e teamă de fiecare dată că e posibil să nu dau suficient pe scenă. La primul meu concert aveam trac și îmi era frică, însă, în același timp, eram foarte fericit. Iubesc să urc pe scenă. Să cânți în fața câtorva mii de oameni… nu fac toți asta. Cumva e normal să ai o teamă. Când am cântat la București, la Sala Palatului, în 2023, pe scenă a urcat și Corul Meloritm. Și cumva eram intimidat și impresionat de acei copii români, de acei mici artiști. Eram foarte impresionat că toți acei copii din Corul Meloritm știau cântecele tatălui meu, le cântau atât de bine și le iubeau. A fost extrem de emoționant. Mi-au dat lacrimile atunci.
Ce concert v-a emoționat cel mai mult în carieră?
Fiecare concert are ceva special. Iar concertul de la București a fost unul emoționant. Este unul dintre concertele ce m-au emoționat cel mai mult în ultimii ani și la asta au contribuit și acei copii români minunați din Corul Meloritm.
Așadar, ați cântat deja în România în 2023 și veți cânta din nou în septembrie, la Unforgettable Festival, la București. Care sunt cele mai speciale amintiri de la primul concert în România?
Nu știam România înainte să vin la București anul trecut. În general, când ai un concert în altă țară, vii cu o zi înainte, ai concert în ziua următoare, iar apoi pleci și nu prea ai cum să vezi multe. Legat de România și de București, mi-au rămas în memorie gentilețea oamenilor. Românii mă vedeau pentru prima oară și mi-au făcut o primire minunată. Sunt foarte încântat și bucuros că voi reveni în România în luna septembrie. Revin pentru că publicul a cerut să revin, i-a plăcut concertul de anul trecut de la Sala Palatului. Și eu am iubit să cânt în România și să am un public atât de special.
Se încarcă comentariile...
