De ce plângem după celebrităţi?

0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Toţi oamenii sunt muritori“. Nu, nu este titlul cărţii scrise de Simone de Beauvoir, este realitatea. Adevărul crunt pe care Robin Williams şi Lauren Bacall ni l-au reamintit într-un mod teribil la începutul acestei săptămâni. Suntem mâhniţi şi trişti, căci, într-adevăr, lumea este mai săracă acum, dar ce ne face să ne plângem artiştii cu atâta ardoare de parcă, odată cu ei, s-ar fi sfârşit şi o parte din noi?

Moartea nu bate niciodată la uşă, iar când şocul pierderii unei vedete devine „un meci“ al ziarelor, care se luptă care mai de care să „marcheze“ primele ştiri, departe de fascinaţia umană pentru morbid, rămân fanii adevăraţi. Oameni pentru care pierderea unui artist este aproape egală cu pierderea unui fiinţei apropiate. De ce?

Nu pentru că l-ar fi întâlnit. Nu pentru că le-ar fi schimbat cumva destinul. Oamenii de rând îşi plâng artiştii pentru că ceva din povestea vieţii lor rezonează cu propriul lor „scenariu“.

Jurnalista de la „Huffington Post“, Samantha Jeffries, scrie, pe blogul său, că, într-un fel, artiştii devin o extensie a familie sau a grupului de prieteni. Deşi nu le-am întâlnit şi nu le-am cunoscut niciodată adevărata faţă, vedetele ajung să facă parte din viaţa noastră fie şi doar pentru că ştim atât de multe despre ele. 

Ştim unde mănâncă, de unde îşi fac cumpărăturile, ştim ce pastă de dinţi folosesc sau care este parfumul lor preferat. Ştim unde merg în vacanţă şi câte maşini conduc. Dacă au permis de conducere sau nu. Uneori, cunoaştem mai multe despre vedetele noastre preferate decât despre cei de lângă noi, iar distanţa fizică se estompează. Mai mult, moartea unei celebrităţi ne poate aminti de pierderea unui prieten sau a unei persoane foarte apropiate, şi atunci golul şi pustiul se întorc şi bântuie ca o fantomă.

Vârsta apropiată (a oamenilor cu vârsta vedetelor - n.r.) este un alt factor important prin care se poate explica de ce oamenii îşi plâng artiştii cu atâta mâhnire atunci când mor. E ca şi cum o parte din tinereţe, şi nu numai, ne-a fost răpită brusc. Simţim aşa, întrucât, de multe ori, se întâmplă - şi este firesc să fie aşa - să asociem o amintire plăcută (o petrecere, o reuniune, o împăcare) cu o melodie sau cu un film.

Poate cel mai relevant exemplu, în momentul de faţă, este Robin Williams, considerat unul dintre cei mai străluciţi artişti şi comedianţi ai generaţiei sale. Personajul său din „Good Will Hunting“ - interpretare recompensată cu premiul Oscar pentru Cel mai bun actor într-un rol secundar - a fost, probabil, oglindirea artistică a multora care, asemenea lui Sean Maguire (personajul jucat de Robin Williams - n.r.), au pierdut cea mai dragă fiinţă din lume.

Cu toate acestea, Robin Williams se abate puţin de la „regula vârstei“, căci „Tăticul nostru trăsnit/ Mrs. Doubtfire“ a fost, probabil, filmul copilăriei multor adolescenţi şi tineri din ziua de azi. Cu greu ai putea să nu îndrăgeşti vocea, mimica şi gesturile „doamnei“ Doubtfire.

În cazul actriţei Lauren Bacall au fost talentul de neegalat, frumuseţea răpitoare, vocea profundă şi timbrul răguşit care au transformat-o într-o legendă. O legendă ce-a lăsat în urma sa, pe lângă roluri interpretate impecabil, în filme precum „To Have and Have Not/A avea sau a nu avea“ şi „Key Largo“, o durere profundă, dar şi o mare recunoştinţă.

De altfel, când suferinţa ne este împărtăşită în mediul online de oameni de pe tot globul, se creează, mai mult sau mai puţin, acel „grup de referinţă“, la care oamenii aspiră. Apare astfel un sentiment de apartenenţă. Platformele online unde se discută şi se rediscută, la cald şi la rece, dispariţia vedetelor devin o comunitate de sine stătătoare, unde oamenii îşi împărtăşesc sentimentele doar pentru ca alţii, care simt la fel, să le citească. Se creează o conexiune, iar suferinţa individuală devine astfel suferinţă colectivă.
 

Vedete



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite