Andi Vasluianu a avut destinul de actor scris în Oracol

De când a făcut ochi pe lume, a ştiut că scopul lui în viaţă este să joace. Asta face constant, cu o frenezie care lasă adesea loc mirării.

Din cauza blocajului din trafic, la Băneasa, a venit la întâlnire cu întârziere anunţată de două ori prin telefon. Jeanşii ponosiţi şi geaca de culoare incertă îl fac una cu mulţimea din Cafeneaua actorilor. După o zi de repetiţii la Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti, Andi Vasluianu a ajuns seara târziu la cafenea, loc pe care - deşi apropiat de casa lui - în mod uzual nu-l frecventează: “Decât să-mi pierd vremea pe-aici, mai bine joc.

” Vasluianu joacă enorm, probabil mai mult decât oricare alt actor din generaţia lui. Dintr-o listă de peste 50 de filme, multora nu le mai ştie titlul. Memorabile sunt “Furia”, “Hârtia va fi albastră” de Radu Muntean, “Trafic” al lui Cătălin Mitulescu, “Marilena de la P7”, “California Dreamin'” de Cristian Nemescu sau recentul “Întâlniri încrucişate”, de Anca Damian în care joacă rolul unui puşcăriaş, Andrei, eliberat condiţionat, mai devreme cu doi ani.

Învaţă să greşească

La fel se-ntâmplă şi cu spectacolele de teatru. La Ploieşti, unde este angajat de zece ani, a repetat toată ziua - vreo zece ore, mai exact - la “Furtuna” în regia lui Cristi Juncu. Ce înseamnă 50 de roluri în filme în răstimp de 11 ani? “Începi să mergi mai drept, să capeţi siguranţă în a greşi”. „Cum vine asta?” întreb. “Când eşti mic şi greşeşti şi te ceartă regizorul, te inhibi. Şi când eşti mare te ceartă, dar te deschizi la greşeală, începi să înveţi din ea. Asta mi se pare mie frumos la trecerea anilor”, spune vocea lui joasă, acoperită de muzica house ce se revarsă din boxele localului.

Andi Vasluianu a decis să fie actor la vârsta preşcolară. „Cred că dintodeauna m-am visat actor. Mergeam des la cinematograf şi la teatru iar tatăl meu a făcut un lucru foarte frumos: mi-a luat abonament la Cinematecă. Apoi m-am dus la Şcoala populară de artă. În liceu am făcut un cenaclu literar... Ştiam clar ce vreau să fac.“

Bunicul lui a fost regizor

„Poate părea puţin cretin ce spun acum, dar în generaţia mea - eu sunt născut în ‘74 - erau acele oracole stupide, dar haioase la vremea respectivă,  în care scriai printre altele, «ce vrei să fii în viaţă». Sora mea - care era într-a opta, eu eram în clasa a şasea - îmi aducea oracolele colegelor ei în care eu completam mereu, fără excepţie, la rubrica respectivă, ACTOR“.

Andi nu exclude şi influenţa vreunui dat genetic. „Bunicul meu a fost regizor la Nottara şi a făcut secundariat la marii regizori. Tatăl meu a copilărit în teatru şi eu ştiam de la el o mulţime de poveşti despre lumea aceasta. Cumva m-au atins şi informaţiile respective. Aveam 11 ani, eram la o reuniune de familie şi o mătuşă care a  văzut nişte diapozitive în care eram şi eu, a zis, premonitoriu: «Copilul ăsta trebuie să se facă actor, uitaţi-vă la el ce bine arată în poze!»“

Nu a avut incertitudini legate de profesia lui. A intrat la facultatea de teatru „la particular“, la Hyperion, pentru că îi era teamă că nu este suficient de pregătit. După un an, pe care îl numeşte acum „pregătitor“ a dat la stat, la UNATC. A intrat „din prima“ la clasa Sandei Manu.

A tăcut două săptămâni

În 1998, era în anul trei de facultate când s-a anunţat o audiţie pentru trupa Passe Partout a lui Dan Puric. El şi încă doi colegi, după o audiţie,  au intrat în trupa lui. “Întâlnirea cu Dan Puric a fost întâlnirea cu corpul meu şi cu creaţia. Cursurile de mişcare sunt superficial tratate în facultate, nu poţi să te cunoşti la nivelul la care o faci lucrând cu el.

Ca actor, este obligatoriu să treci prin etapa asta. Dacă ştii să exprimi tăcerile, este minunat când începi să joci şi altceva. Era un exerciţiu pe care l-am făcut odată, în perioada facultăţii. Mi-a zis cineva să tac pentru că, zicea acea persoană, am obiceiul să vorbesc cam mult. Şi am tăcut timp de două săptămâni. Dădeam doar bună ziua. M-a ajutat mult exerciţiul acesta.

Tăcerea te ajută să vezi real pe cel din faţa ta. Pentru că îţi suprimi organul de comunicare, atunci nu te mai pui pe tine în prim-plan. Mi se mai întâmplă şi acum să am momentele mele mai mari de tăcere. Nu mă interesează să vorbesc şi nici nu mă interesează mediatizarea mea. Ea face, însă, parte din regula jocului. Este ca şi cum aş fi fotbalist şi am nevoie de minge.“

Moartea lui Nemescu l-a trezit

Întâlnirile cu Sanda Manu, Dan Puric, Radu Muntean, Cristi Nemescu sau Cătălin Mitulescu sunt trasate vizibil pe o hartă afectivă. „Este ca şi cum ai întâlni o altă ţară. Întâlnirile cu oameni valoroşi - nu rezultatele lor - sunt cele mai importante lucruri din viaţă. Un om care te stârneşte devine pilonul vieţii tale la un moment dat. Dacă mi s-ar da această şansă, Sandei Manu i-aş mulţumi în fiecare zi.

Avea ea o vorbă pe care o ador. La sfârşitul facultăţii ne-a zis: «Eu v-am pregătit pentru regizorii proşti». N-am înţeles pe loc, am luat-o ca o glumă bună. Dar era foarte real pentru că atunci când ai întâlnirile pietroase şi dureroase la tălpi, tu faci apel la cele de dinainte. Cu Cristi Nemescu mi se pare că tot aici la cafeneaua asta ne-am cunoscut când mi-a propus să joc în «Marilena de la P7».

Moartea lui m-a trezit. Mi-am dat seama că toate chestiile astea, interviuri, filmele, nu înseamnă nimic. Singurul lucru care contează este să fii pasionat pe drumul pe care mergi“.