INTERVIU EXCLUSIV Șuie Paparude: „ADN-ul nostru muzical este rockul“
0Cu o fundație rock, dar cu un format de muzică electronică, Șuie Paparude a adus un nou stil de muzică în România proaspăt ieșită din comunism – indiferent de stilurile cu care au jonglat de-a lungul timpului, cert este că „e suflet în aparat“.
Șuie Paparude este o formație a metamorfozelor – ține pasul cu noul, dar nu-și uită identitatea. În cele peste trei decenii de existență au câștigat fan cu fan și au reușit să umple ringurile discotecilor, cluburilor și, mai apoi, rândurile festivalurilor. Pare că succesul și trăinicia le-au fost garantate de sinceritatea față de public și unul față de altul. După ce, pe rând, membri ai formației au experimentat și alte orizonturi, Șuie Paparude a rămas acum în grupul clasic format din Michi (Mihai Câmpineanu), Dobrică (Mihai Dobre) și Junkyard (Cezar Stănciulescu), care va intra în ringul muzical de la Red Bull SoundClash, pe 23 mai, împotriva lui Connect-R. Cei trei veterani au povestit pentru „Weekend Adevărul“ saga formației și au creionat un portret al industriei muzicale românești din ultimii 30 de ani.
„Weekend Adevărul“: Care a fost punctul zero al trupei Șuie Paparude?
Dobrică: Niște copii făcuseră inițial trupa, dar niciunul nu mai cântă acum. Nici nu avea nume prima dată când m-am anturat cu ei. Apoi, am vorbit cu Michi. Primul concert a fost în Club A, în varianta eu, Michi, un coleg de la facultate, care era un tobar de la Jurnalistică (râde) și un chitarist care e profesor acum la UNARTE. Noi tocmai ce dăduserăm cu nasul la o petrecere, la care venise un prieten din Germania cu o casetă cu muzică electronică, dar ceva din zona industrial.
Michi: Și, când am auzit, ne-a rupt pe amândoi – fiind din zona de sonorități dure, unde nu auzeai bas (n.r. – chitară bas), ci un bas care suna de înțepeneai. În momentul ăla am lăsat tot. Gata! Ăsta e viitorul! E ca și cum auzi o chestie total nouă, pe care n-ai mai auzit-o niciodată până atunci și răsare soarele dintr-odată. Atunci am zis că muzica electronică este viitorul pentru noi.
Așa cum a prezis Jim Morisson, de la The Doors, că muzica viitorului va fi făcută de mașini (machine drums)...
Michi: Da, dar cu input uman, care este cel mai important. Încă am acasă clapa. E adevărat, unele teme le fac și pe tastatura de la laptop. De exemplu, tema principală de la „Nu te mai saturi de noi“, o piesă importantă a noastră, am făcut-o pe tastatura de la laptop. Dar, o altă piesă mai veche, „La Mare“, e făcută pe clapă. Are niște viori cântate pe clapă (râde). Am făcut și o școală de muzică din cauza asta – opt ani am învățat la Școala de Muzică și Arte Plastice „Iosif Sava“.
„Să te învăț să nu uiți“
Începuturile trupei Șuie Paparude au fost rock?
Michi: Este ADN-ul nostru muzical. Provenim din niște influențe rock. Deși cântăm muzică electronică, Șuie Paparude este un fel de rock care, la un moment dat, s-a dus în mai multe direcții, chiar și metal.
Cum au fost primii ani de Șuie?
Michi: Grei, dar frumoși. Așa pot spune având în vedere că eram într-o țară în care lumea nu era pregătită pentru această zonă de muzică, cu acest tip de sunet sau pentru anumite versuri. Totul era nou pentru public, dar și pentru noi. A fost un avantaj, dar și foarte frumos, pentru că totul a fost proaspăt și sincer, nu ceva prefabricat. Cuvântul „fresh“ cred că poate să descrie foarte bine sentimentul anilor ’90. Apăreau stiluri de muzică într-un ritm extrem de accelerat, precum drum and bass sau breakbeat. Era o scenă efervescentă, apăreau trupe noi cu stiluri noi de muzică. Iar noi, într-un mod natural, am apucat-o pe drumul ăsta. Mai ales că în România se cânta ceva care nu prea avea nicio legătură cu zona electronică.
Junkyard: Se cânta muzică folk.
Dobrică: Nu se cânta doar muzică folk. Pe vremea lui Ceașcă (n.r. – Nicolae Ceaușescu) am mai mers la concerte; chiar împreună cu Michi am fost la Timpuri Noi sau Roata. Erau niște trupe care începuseră deja să adopte stilurile noi de rock alternativ.
Michi: Adică zona de new wave. Noi, fiind la liceu, mergeam la Teatrul „Tănase“ pe Calea Victoriei.
Dobrică: Și la Ștrand.
Michi: Da, dar la teatru veneau aproape o dată pe săptămână. Era ceva senzațional pe vremea lui Ceaușescu. Stelian Tănase le făcea; el era și prezentatorul acelor concerte. Noi abia așteptam să iasă de pe scenă ca să intre trupele. „Hai, băi, tată!“ (bătând din palme), „Mișcă-te și tu, te rugăm frumos. Să vină trupele ca să ne «bestializăm»!“. Așa spuneam noi. Veneau trupe de metal, de obicei.
Junkyard (intervine): Metal, pe vremea aia? Nu prea era (râde).
Michi: Era un rock obosit. Sau, mă rog, nu obosit, dar era rock!
Așadar, o trupă rock s-a transformat într-un duo electronic?
Michi: Practic, noutatea stilurilor în anii ’90 a fost pentru noi imboldul. Era ceva atât de diferit de ceea ce se cânta în România – o delimitare de alb și negru. Iată că, deodată, veneau doi (râde), la niște petreceri sau la baluri de boboci, unde toată lumea era obișnuită să vadă doi chitariști, un basist, un tobar și un clapetist. Unul la un sampler (n.r. – instrument muzical electronic care este înrudit cu sintetizatorul care redă sunete, mostre de sunet preînregistrate de utilizator), și la niște alte scule – mai puține pe vremea aia – și un tip, care era ciudățel – Dobrică –, care cântă (râde).
Dobrică: Mai mult cred că dansam decât să cânt.
Michi: Gândește-te ce impact putea să aibă. Ce e asta? Și cu niște sounduri dure care se auzeau din boxe. Partea proastă atunci era că aveam niște difuzoare și niște instalații de sunet destul de plăpânde.
Dobrică: La mult timp după 1990 s-a investit în sunet, în industria de la noi.
Michi: Până a apărut Martinul (n.r. – Clubul Studio Martin din București, renumit pentru petrecerile cu muzică electronică underground și de nișă din anii 1990-2015), unde cântam aproape în fiecare seară. Martinul a fost rampa de lansare clară pentru Șuie Paparude. Toate lucrurile care se întâmplau acolo, seară de seară, erau ceva nou – muzică de pe vinyl, de la jungle, drum and bass, trance sau goa trance. Lumea poate nu își amintește cum arătau Bucureștiul și România în peisajul acela nouăzecist. Acel club a fost o oază din care toată lumea a băut apă, prin care a reușit să treacă acel deșert muzical postcomunist.
„Direct din lumea muzicii trasă pe plastic“
Aveați idee ce se petrecea în restul țării ca muzică alternativă înainte de 1989?
Michi: Era Roata care începuse să vină cu un drum machine (n.r. – instrument muzical electronic menit să imite sunetul tobelor sau ale altor instrumente de percuție), ceea ce îmi plăcea foarte mult.
Dobrică: Nu știu ce era pe atunci în restul țării. Nu prea ieșeam din București, decât la mare și în două tabere.
Michi: Prin țară mai era treabă pe la Costinești. Mai megeam cu niște prieteni și ne bucuram când mai auzeam câte un AC/DC. Ascultam foarte mult în familie zona asta da slap bass, precum Level 42.
Dobrică: Ascultam la Radio Vacanța.
Michi (continuă): Da, pe plajă. Mai băga Andrei Partoș, un realizator care a făcut o grămadă de emisiuni mișto, inclusiv la Radio România Cultural.
Junkyard, începuturile tale muzicale, înainte de ’89, cum au fost?
Junkyard: Nu eram foarte mare, în 1989 aveam 14 ani. Și nici nu eram foarte meloman, sincer. Am început să ascult muzică electronică ca Jean-Michel Jarre și Vangelis, care erau din sursele fratelui meu. El fiind mai mare, avea apucături din astea. Pe urmă am descoperit hard rockul care a fost impresionant în a doua jumătate a anilor ’80. În ’89, intrasem, într-adevăr, ca gusturi, în zona de metal – rockul greu care se transforma din heavy metal în speed metal, trash metal și, mai târziu, în death metal. Nu erau prea multe opțiuni, pentru că îți trebuia mai întâi să ai muzică pentru a o putea asculta. Pe atunci, erau foarte puține surse de unde puteai face rost de muzică.
Și odată cu capitalismul?
Junkyard: În ’90 a început pirateria de muzică și de casete, iar la Romană era sursa. Acolo am început să ascult și hip-hop – Cypress Hill, House of Pain și ce mai era atunci. Practic, am combinat stilurile și mi-am văzut mai departe de povestea cu muzica.
Michi: Beastie Boys au fost cei care au combinat hip-hop-ul cu zona de metal, chemându-l pe Kerry King de la Slayer să cânte pe piesa „(You Gotta) Fight for Your Right (To Party!)“. Zona de fusion între stiluri – metal cu hip-hop – m-a încântat enorm încât să nu adopt un stil foarte fix. Unul în care să fii catalogat „tu cânți asta“. E mișto să fie o combinație de stiluri în muzică.
Junkyard: La fel și mie, mi-au plăcut multe stiluri. Nu am putut niciodată să mă opresc la unul singur. Când auzeai un hip-hop din anii ’90 cum suna și cât de tare era, nu aveai cum să te oprești la un singur gen muzical.
Shuie Paparude (sic!)
Cum s-a pus numele de Șuie Paparude? Pare că nu mai auzim, astăzi, astfel de nume la fel de „șui“.
Michi: După noi, apăruse trupa Sarmalele Reci. Lumea ne mai confunda pe vremuri (râde). Două cuvinte în nume...
Dobrică: Îmi amintesc cum în perioada aia, cineva, care azi e nume mare de TV, dar pe atunci era în presa scrisă, m-a sunat să mă întrebe cum se scrie Șuie Paparude. Asta spunea totul. Nici nu știau regionalismele limbii.
Michi: Erau unii care scriau Șuie cu „sh“, în loc de „ș“ – „Shuie“. Numele trupei l-a dat un tip foarte special care e plecat din țară. E prin Etiopia. Raș i se zicea – Victor Ghica. El a zis prima dată Șuielor Paparudelor.
Dobrică: Iar noi l-am cenzurat. Îmi amintesc că și noi am avut o discuție că e cam prea dubios numele. Michi voia un nume mai tehnic, legat de scule. SCSI parcă voiai. Pe urmă chiar apăruseră niște ruși cu numele ăsta (n.r. – SCSI-9, duo electro/techno din Rusia).
Michi: Da. Pe vremea aia apăruseră trupe precum Prodigy, Orbital, LFO, adică Low Frequency Oscillators. SCSI este o interfață de mare viteză de la hard diskuri (n.r. – Small Computer System Interface). Atunci se practica să dai nume de parametri de la synth-uri pentru o trupă, ceea ce era extrem de sincer – „Băi, eu fac muzică cu sculele astea, deci dau numele unui parametru de pe sculele respective“. Dar, într-adevăr, numele de Șuie Paparude ni s-a părut extraordinar atunci – mie și lui Dobrică –, pentru că venea în totală contradicție cu muzica pe care o făceam. Te așteptai să fie poate o muzică populară, poate niște călușari (râde).
Dobrică: Avanpost folcloric.
Michi (continuă): Niște băutori de palincă (râde).
Au existat discuții contradictorii cu membrii vechi legate de pretenții financiare?
Michi, Dobrică, Junkyard (împreună): Nu, niciodată.
Dobrică: De-asta am și rezistat 30 de ani. Dacă ar fi fost discuții de genul ăsta, ne-am fi destrămat de mult.
Michi: Nu suntem genul acela de oameni. De exemplu, Dobrică și cu mine suntem colegi din generală. Am copilărit amândoi aici, în cartier. Știu clădirile astea și parcul Barbu Delavrancea (n.r. – Parcul Kiseleff, strada Barbu Delavrancea) de la 3 ani, de când veneam cu bunica să mă plimb.
Dobrică: Sau de când jucam baschet la Informatică (n.r. – Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu“).
Michi: Șuie Paparude e o trupă care face muzică de plăcere. Iar Junkyard se potrivește foarte bine cu noi.
„Ia-te de mână și scoate-te în lume“
Junkyard, cum ai ajuns în trupă?
Junkyard: Făceam tot felul de instrumentale în zona de hip-hop pe care încercam să le promovez. Având nevoie de voci, trebuia să o folosesc pe a mea. Versuri, la fel, trebuia să le scriu eu. Încercam să trimit demo-uri peste tot – la radiouri, case de discuri, pe afară, prin țară, pe unde puteam. Până la urmă, am ajuns să lucrez la un studio, ca să fac și mai multe piese. Acolo l-am cunoscut pe Michi, prin Andi Iacob, care vindea muzică, undeva pe lângă Magazinul Muzica. Asta se întâmpla în anii ’94-’95. I-am dat un demo lui Michi și rămăseserăm într-o relație relativă. Pe urmă, în 2003, Michi m-a întrebat dacă vreau să facem o piesă împreună, ca featuring. Mi-a arătat piesa și mi-a zis să mă gândesc la niște versuri. Le-am scris și pe urmă le-am tras – destul de repede. Așa a apărut piesa „Atac la persoane“.
Michi: Când a venit cu versurile și cu vocea, mi-au plăcut enorm. Uite, ce voce are omul! Ce bine cântă!
Junkyard: Piesa a fost plăcută și de alți oameni care promovau muzica underground. Am avut noroc și de un clip foarte frumos făcut de Andreea Păduraru.
Michi: După, am făcut „Hard dub“, „A fost odată“, iar apoi, „Armada verbală“.
Junkyard: Am făcut piesele și apoi au zis să cânt cu ei. Primul concert a fost la Brașov. Cluburile erau puține, dar publicul era dornic și cald, atent și răbdător. Adică ascultau piesele până la final. Nu ca acum, când se plictisesc foarte repede. Ca o lămurire, Junkyard era o trupă. Mai aveam doi prieteni cu care făceam versuri. Încercam să mergem către hip-hop în limba engleză. Până la urmă nu s-a întâmplat nimic în direcția asta. Afară erau prea mulți MC, care erau cu adevărat vorbitori de limba engleză, încât publicul să bage în seamă ceva dintr-o țară din estul Europei.
Nu mulți știu că până la formula inițială de trei, împreună cu Junkyard, ați mai fost trei pentru o perioadă scurtă de timp împreună cu DJ Vasile, om cu ștate vechi în muzica underground românească, iar ulterior DJ Niky4. Cum ați lucrat cu ei?
Michi: Da, amândoi au colaborat cu noi. Erau oamenii care puneau muzică înainte să intrăm noi sau mai făceau niște scratch-uri. Pe atunci, lucrurile nu se făceau atât de strict sau corporatist. Dar, era seriozitatea impusă de munca din spate. Dacă te raliezi muncii, atunci rămâi, dacă nu, n-ai cum să reziști. Simplu!
Până la cooptarea lui Junkyard, o perioadă ați activat ca un duo care făcea muzică electronică?
Michi: Și după cooptarea lui am făcut tot muzică electronică. De exemplu, „Atac la persoane“, prima lui piesă pe care a cântat-o cu noi, este muzică electronică.
Dobrică (intervine): Dar în zona de hip-hop, da, el a fost primul.
Junkyard: Da, dar e o combinație până la urmă. Sunt atâtea stiluri care se combină astăzi, iar începuturile combinațiilor cam pe atunci au apărut. Nu poți să fii strict și să spui gata, doar muzică electronică sau doar muzică hip-hop.
Michi: Și hip-hopul este, de fapt, o muzică electronică. Mai ales trapul (n.r. – subgen muzical din hip-hop, cu succes internațional după 2015).
„Este ceva natural să simți nevoia de a te exprima singur“
De ce a plecat Junkyard din trupă (2009) și a fost înlocuit cu Bean MC (Subcarpați)? A existat un clash între voi?
Michi: Nu a existat niciun clash. Lucrurile au mers natural în direcția aia, la fel cum tot natural s-a revenit la formula inițială cu Junkyard.
Junkyard: Nu a existat niciun conflict. Am vrut doar să fac mai multă muzică și să-mi scot ideile din cap mult mai articulat. Nu aveam cum să le facem pe amândouă în același timp.
Michi: E ceva natural să simți nevoia de a te exprima singur. Mai există trupe ale căror membri și-au făcut tot felul de alte proiecte. Dar, în același timp, trupa de bază este cea mai importantă.
„A fost odată ca niciodată“
Cum a ajuns Bean MC în trupă și cum a fost colaborarea?
Michi: Extraordinară din toate punctele de vedere.
Dobrică: L-am văzut în concerte. La finalul lui 2008 a plecat Cezar, iar în 2009 a venit Bean.
Michi: I-am dat telefon în timp ce mă duceam să-mi cumpăr un sintetizator. Și, ca să nu simt că-l iau degeaba, am zis să-l și sun. A doua zi a venit la mine și am vorbit. A doua oară a venit cu piesele gata învățate și cu vocile trase. A durat vreo trei zile tot procesul. Acela a fost momentul când am zis ok, hai să facem treabă.
S-a discutat vreodată ca Bean să-și aducă influența prin temele folclorice pe care le abordează cu Subcarpați?
Dobrică: Proiectul cu Subcarpați l-a început la un an, doi după ce a venit la Șuie. Iar atunci când a început, nu a vrut nici el să amestece stilurile.
Michi: Eu făcusem niște instrumentale cu iz folcloric, cu doi-trei ani înainte să apară Subcarpați. Unul dintre ele a apărut pe una dintre compilațiile lui Bean, „Culese din Cartier“. Deși Șuie are un nume cu rezonanță folclorică, când am făcut piese nu m-am gândit niciodată la vreo căpiță de fân sau vreo turmă de oi, așa cum, de exemplu, apare în clipul piesei „Iarba verde de acasă“, regizat de Tudor Giurgiu. Nu mă feresc de folclor, dar azi e ca o monedă foarte uzitată.
Dobrică: Subcarpați devenise o trupă foarte mare cu multe concerte. Nu se mai putea împărți între două proiecte, așa că a renunțat la Șuie.
„Nimic nu e accidental, e un exercițiu digital“
Ați simțit că vă este atins publicul atunci când Junkyard a apărut cu proiectul R.O.A?
Junkyard: Normal (râde).
Michi: Eu când fac o piesă nu mă gândesc la feliile diferite din public, pentru că nu au legătură cu muzica.
Dobrică: S-a făcut confuzie la început. Se credea că piesa „Ne place“, de la ROA, e a noastră.
Michi: Pe mine mă bucură că formația Șuie Paparude are valența de a strânge oameni ok și mișto ca să facă muzică. Să debuteze, să facă treabă și să se ridice împreună cu noi.
Cum s-a petrecut revenirea lui Junkyard?
Michi: La fel de natural. La emisiunea online a celor de la Electric Castle moderată de Adrian Despot din perioada lockdownului din pandemie, l-am ascultat pe Cezar vorbind despre Șuie și s-a trezit ceva sincer în mine. M-am bucurat enorm să-l văd. A fost ca și cum n-au trecut anii. Apoi ne-am întâlnit fizic și am zis să mai facem o piesă. Am făcut însă o grămadă de piese pe care trebuie să le lansăm, dar o vom face tot în stilul nostru sincer.
Dobrică: Când a plecat Junkyard, oamenii scriau că nu o să mai meargă. Apoi, a venit Bean și lucrurile au continuat. La fel și după ce a plecat Bean și a revenit Cezar.
Junkyard: La fel a fost și când am apărut prima dată în Șuie. Fanii radicali n-au fost prea bucuroși.
Michi: Ziceau „Ce e cu hip-hopul ăsta?“. Ei voiau electro.
Dobrică: Spuneau că Șuie Paparude pentru noi înseamnă doar Michi și Dobrică.
Michi: E mai importantă relația umană dintre membrii actuali și foști. Noi ne-am strâns în jurul unei idei, adică muzica. Am repetat cu Bean foarte mult când a venit în trupă. Era punctual de fiecare dată. Acest profesionalism arată respectul față de munca ta și de public. Lumea vrea să vadă o formație care își știe piesele.
Dobrică: Oamenii vor să vadă că piesele cântate de unul sau de altul coincid în noua formulă. Eu am preluat câteva piese cântate de Bean, precum „Nu te mai saturi de noi” și „Soundcheck”. Nu am flow-ul de rap, dar în concerte sună bine.
Michi: Eu am conceput piesele Șuie ca instrumentale. La începuturile trupei nu aveam un vocal care să ducă două octave. În continuare le compun așa. Au temele și refrenele făcute deja, dar, evident, nu vor putea funcționa similar fără voce. Vocea e cel mai important instrument.
„Publicul are singurul cuvânt care contează în existența unei trupe“
Pe lângă soundul unic pe care l-ați adus în România, ați avut și videoclipuri memorabile, unul dintre ele fiind pentru piesa „Scandal“, atunci când ați tuns zero mai multe persoane. Cum a fost experiența la acel clip?
Junkyard: Mie nu mi-a plăcut, dar a trebuit să facem. Destul de complicat să tunzi mulți oameni la chelie (râde). Dar a fost distractivă toată filmarea.
Michi: Cred că nu i-a plăcut niciunuia dintre noi. Am apreciat altfel meseria de frizer pe urmă.
Dobrică: A fost făcut de Marian Crișan, care ulterior a devenit regizor de film. Am avut mereu ideea de a lucra cu regizori de film. De exemplu, Andreea Păduraru a lucrat mult timp cu Cristi Puiu. La „Moartea boxelor“ am lucrat cu o echipă de la StudioSet, specializați pe publicitate. A fost unul dintre primele clipuri filmate cu o cameră Phantom. Ideea a plecat de la cum ar fi ca piesa să fi fost soundtrackul unui film noir. Clipul a luat și un premiu la un festival de scurtmetraje în Taiwan.
Michi: Când am făcut piesa, nu m-am gândit la filmare. M-am dus cu gândul la soundul de la „Scandal“, în sensul că era fier pe fier – piese dure. E într-o zonă de rock puțin mai apăsat. Toate imaginile din clip vin foarte bine pe muzica piesei. Creator fiind, m-a entuziasmat să văd viziunea acelui regizor.
„Încă de la soundcheck“
De 30 de ani, de când trupa activează, ați văzut cum s-a schimbat industria muzicală, mai ales în ceea ce privește sectorul dedicat concertelor – a trecut de la discoteci la cluburi și acum este dominată de festivaluri. Cum vedeți evoluția?
Junkyard: Mie mi-a plăcut mult, era ceva extraordinar să cânți în cluburi.
Dobrică: Lumea se ducea la club să danseze. Nu existau seri de audiții, ci te duceai ca la discotecă. În mare parte, lumea atunci venea pentru muzică, nu ca acum, când unii poate vin doar pentru a se afișa. Nu era internet pe atunci.
Michi: Te duceai să dansezi, să bei ceva și să mai stai la o vorbă. Să socializezi. Făceai toate chestiile pe care voiai să le faci. Avantajul era că lumea era axată pe relația interpersonală. Nimeni nu stătea pe telefon. Dădeai noroc, stăteai zece minute de vorbă cu cineva și pe urmă dansai. Dependența de mijloacele de comunicare face ca viața să fie mai puțin trăită cu adevărat. Nu ne lăudăm, dar noi am trăit vremurile în care comunicarea interumană nu avea acest buffer. Evident, acum trebuie să ne aliniem acestui mod de comunicare. Ca niște oameni care folosesc tehnologia în muzică de atâta vreme, am adoptat printre primii acest mod. Am fost printre primii care au avut pagină de Facebook în România. Asta nu înseamnă că suntem fanii acestor platforme.
Cum este să fiți considerați mainstream, cu toate că muzica voastră are un sound care „omoară boxele“?
Michi: Cred că lumea a apreciat sinceritatea. Că e vorba de muzică, teatru sau orice altă formă de manifestare, în zona artistică, sinceritatea este cea mai importantă. De asta sunt îmbrăcat cum vezi, pentru că așa mă simt sincer. Nu vreau să pozez în ceea ce nu sunt. Știu că lumea vrea să vadă un artist care interpretează un personaj. Vor să vadă ceva interesant atunci când vin la un concert, nu? Or, noi am rămas surprinși de faptul că lumea apreciază această sinceritate a noastră. Ba, mai mult, să plătească bilet. Datorită sincerității am rezistat 30 de ani. Doar lipsa sincerității sau vârsta vor face ca trupa să nu mai existe.
Din postura de pionieri, cum vi se pare astăzi scena muzicii electronice din România? Ați auzit ceva din noul val care să aibă un sound mai „șui“?
Junkyard: Pare că e o scenă mică.
Dobrică: Pare că sunt două găști. Gașca de DJ și producătorii, iar unii dintre ei sunt foarte mari. Unii dintre ei ne primesc în studio ca să repetăm. În rest, cred că mai sunt două-trei trupe.
Michi: Colaborăm cu DJ Cezar, căruia îi mulțumim că ne ajută cu studioul. Ne-a ajutat să ne pregătim și pentru concertul de aniversare. De asemenea, colaborăm acum cu un artist care are puțin peste 20 de ani, care mi-a spus că piesa pe care urmează să o lansăm împreună l-a influențat foarte mult. Mă bucură când un artist la jumătatea vârstei mele îmi apreciază o piesă. Dar publicul are singurul cuvânt care contează în existența unei trupe. Dacă nu ai public care să-ți vină la concert, exiști degeaba. E important și feedbackul artiștilor și cum colaborați. Afli lucruri despre muzica ta.
„Din difuzoare până-n sânge“
Care au fost cele mai frumoase momente din cei 30 de ani de Șuie?
Michi: Pentru mine a fost momentul în care eram la Martin, iar piesa „La mare“, făcută într-o cămăruță cât o bancă (râde), cu un pre-set de pe JV-1080 (n.r. – sintetizator Roland), rupea în concerte. A fost momentul cel mai ciudat trăit vreodată. Nu credeam că va avea succes.
Dobrică: Piesa exista pe un album, dar a fost copiată – exista o piraterie la greu. Îmi amintesc că eram la mare, de un 1 Mai, și o auzeam în toate stațiunile. Eram frustrat că nimeni nu știa că eu sunt cel care cântă, iar Michi cel care făcuse muzica. Îți dădeai seama că din ceva amatoricesc, lucrurile pot merge înspre un nivel mai profi.
Michi: Dintr-o pasiune, pur și simplu. La școala de muzică, când trebuia să cânt partituri de muzică clasică la final de an, în fața profesorilor, îmbrăcat frumos, știam presiunea publicului. Emoția era enormă. La fel și când am făcut piesa „La mare“. Nu aveai niciun fel de indiciu că e bine ce faci. Nu exista ceva care să îți dea o oarecare siguranță că acel lucru va avea un impact sau măcar un feedback. Dar, în momentul în care vezi că lumea înnebunește pe piesa ta, e ceva magic. Te face să te duci acasă și să faci din nou și din nou. Din păcate, lipsa de piese din ultimii ani a coincis cu apariția internetului. Satisfacția pe care o ai când asculți o piesă live este incomparabilă față de cea pe care o ai atunci când o asculți uitându-te la un telefon.
Junkyard: Pentru mine, unul dintre cele mai mișto momente a fost în clubul Web, în 2004. Clubul era o casă destul de mică cu o curte în spate. Mai mult ca un bar de azi. În acea seară au fost 400 de oameni în casa aia. Cei de la Web erau speriați pentru că nu știau unde să bage atâția oameni și că va veni poliția. A fost incredibil.
Michi (intervine): Culmea, instalația de sunet era formată doar din două bețe și un subwoofer (râde).
Junkyard: Ca în 2004 (râde). Dar, a fost un concert extraordinar. O seară plină de energie. Am și o înregistrare unde sunt eu cântând „Atac la persoane“ și cu ce era acolo. Au fost multe concerte mari în care lumea a cântat versurile, cum a fost la Depeche Mode, dar cel din Web a avut o altă semnificație pentru noi ca artiști datorită conexiunii cu publicul.
Michi: Puneai mâna pe public. Efectiv, puneam mâna pe umărul tău. Se fuma. Stingeam țigara pe laptop (râde). Contactul nemijlocit cu publicul este ce te face, de fapt, să faci piese. Contactul online cu publicul e mișto ca statistică. Concertele mari sunt foarte faine, nu zic nu la un festival, dar tot concertele de club sunt cele care au această intimitate aparte care îți permite să intri în contact cu publicul tău. La concertele de club, oamenii vin doar pentru tine. E mișto la concertele mari atunci când vezi marea aceea de oameni. Zici că ești Dumnezeu pe pământ. Dar oamenii ăia sunt la 10-15 metri distanță de tine. E o mică barieră între noi. La Metallica, de exemplu, pe Arena Națională, era foarte multă lume, care doar se uita la ecranele mari de lângă scene. Te uiți la James Hetfield pe ecrane, dar el e mic pe scenă. Se transformă într-o chestie impersonală participarea la un concert dintr-ăsta mare.
Dobrică: Eu cred că ne-am fi dorit festivalurile astea când eram mici.
Michi: Dar nu chiar așa. Cred că și din cauza asta m-am apucat să mă duc la muzică simfonică pe la Ateneu. Nu vezi telefoane. Lumea stă și ascultă muzică de la A la Z. Ieși de acolo altul.
Care au fost momentele cel mai puțin frumoase?
Michi: Când mi-am uitat un cablu acasă și n-am putut concerta (râde).
Dobrică: Îmi aduc aminte de primele concerte atunci când lumea nu rezona cu ce făceam, inclusiv la Martin. La început, la Martin era public mai de friptură. Venea Cornel Dinu, de exemplu. Noi apăream cu genul nostru de muzică doar pentru că patronul ne plăcea foarte mult. Dar, publicul inițial nu a fost făcut din puștanii pe care i-am avut ulterior. Erau niște oameni care veneau în club la costum sau la blugi cu pantof. La fel și la primele baluri de boboci. Cântam în deschidere la Timpuri Noi.
Michi (intervine): Lumea nu dansa și ne huiduiau.
Dobrică: Îmi strigau dacă am buletin, deși aveam 23 de ani.
Michi: Se mai ascundea după mine din când în când (râde).
Dobrică: Sau după boxe. Mi-era frică. Am și plâns la un concert.
Michi: Eu nu voiam să mai fac piese. Mă întrebam dacă mai are sens. Făcusem niște sacrificii. Samplerul W-30, pe care mi-l luasem, costa cât o casă. Dar cu el îmi făceam arta. Îmi era destul de greu. Muncisem enorm ca să fac acele piese. Nu aveam acces la informații, doar un manual de folosire. Însă atunci când vedeam displayul aprins, uitam de tot. Mă linișteam și făceam muzică în continuare. Cam asta se întâmplă și acum. Indiferent de problemele pe care le-aș avea în viață, fie de sănătate sau de altă natură, apariția instrumentului muzical în fața mea mă face să continui să o fac.
Au fost un punct de cotitură în existența trupei problemele de sănătate ale lui Michi?
Michi: Un lucru care într-adevăr m-a pus pe picioare au fost zecile mii de mesaje de susținere. M-au impresionat profund. Mi-au dat un fel de siguranță a zilei de mâine că mă voi face bine. Cu un efort destul de mare – pentru că este un efort să treci peste așa ceva, din toate punctele de vedere –, mă bucur enorm că pot să fac acest SoundClash. Că pot să fac concertul de mâine. M-am urcat pe scenă înapoi după șapte luni – un moment impresionant pentru mine. Și acum țin să le mulțumesc tuturor oamenilor care au fost alături de mine. Medicilor de la Timișoara care m-au salvat și celor de la București, dar și publicului care a venit atunci în număr extrem de mare la acel concert.
„De la Șuie decât respect“
Cum a fost să cântați în deschidere la Depeche Mode?
Junkyard: A fost foarte emoționant pentru mine.
Dobrică: Să vezi un stadion întreg care cântă odată cu tine „Pentru inimi“, noi nefiind atât de cunoscuți în 2006, când a fost concertul.
Junkyard: Lumea venise la Depeche Mode, dar când îi vezi că te aplaudă și pe tine, e important.
Aveți idee cum a fost selecția, având în vedere stilurile diferite ale celor două trupe?
Dobrică: A fost o selecție făcută de către cineva din România, plus managementul Depeche Mode. Au fost mai multe trupe care trebuiau să cânte, dar am rămas doar noi.
Ați vorbit cu membrii DM? V-au oferit vreun feedback după concert?
Junkyard: Nu, păreau destul de reținuți.
Dobrică: La ora la care am cântat noi, ei nu erau. Era doar Martin Gore în spate undeva.
Michi: Un tip super ok, stătea retras. Mi-a plăcut. Pe lângă asta, și ei fac muzică electronică. Mi-a plăcut cel mai recent album „Memento Mori“.
Dobrică: După concert, ne-am dus în public. Toată lumea ne-a întrebat dacă am luat și noi un autograf. Noi am vrut să-i vedem și pe ei, nu doar să cântăm.
Michi: Au fost într-adevăr niște emoții foarte mari să cânți înaintea lui Depeche. E un moment pe care-l trăiești doar o dată în viață.
„Pentru inimi“
Se vor bucura fanii de un album nou?
Michi: Astăzi e mai important să scoți piese, și poate, la un moment dat, mai târziu, să le pui pe un album. Fac piese atunci când simt. Am feelinguri diferite de la o piesă la alta. Pot să fac azi o piesă care n-are legătură cu cea de alaltăieri sau cu cea de acum o lună în urmă.
Dobrică: Noi am făcut asta tot timpul. Șuie nu s-a strâns într-un studio două luni cu gândul să lucreze la un album.
Trebuie să curatoriați un playlist cu piesa voastră preferată. Ce piese propuneți?
Junkyard: Massive Attack – „Teardrop“.
Michi: Aphex Twin – „On“.
Dobrică: New Order – „Blue Monday“.
Care e piesa care vă place cel mai mult de la Șuie?
Dobrică și Junkyard: Cred că răspunsul îl știm cu toții și e foarte simplu: „Pentru inimi“.
Michi: Pentru mine, toate piesele sunt precum copiii mei. Nu pot să spun că unul e mai frumos decât altul.
Se încarcă comentariile...
