INTERVIU Vladimir Jurowski, dirijor: „Cel mai important este să-mi  menţin urechile şi inima deschise“

Muzicianul va conduce, vineri şi sâmbătă, Orchestra Filarmonică din Londra, la Sala Palatului. Din program fac parte lucrări de Prokofiev, Bruckner, Enescu, Brahms.

Interviu realizat de Cristina Rădoi

Pe Vladimir Jurowski l-am văzut la ediţia Festivalului „Enescu“ din 2005. Pe atunci, toţi îl recomandau ca fiind unul dintre tinerii dirijori de top ai momentului. Acum este deja un muzician consacrat, extrem de sensibil, atent la generozitatea fiecărei sugestii expresive. Anul acesta îl vom vedea la pupitrul aceluiaşi ansamblu pe care l-a dirijat acum opt ani, Orchestra Filarmonică din Londra. Dirijorul, care colaborează cu artişti români, spune că alegerea soliştilor este importantă, pentru că nu este vorba niciodată de o simplă acompaniere, ci de un real parteneriat.  

Ce amintiri aveţi legate de Bucureşti şi ce artişt români cunoaşteţi?

 Îmi amintesc cum m-am plimbat puţin pe străzi, în 2005, însă, fără un ghid lângă mine, nu pot spune că am aflat prea multe despre Bucureşti. Anul acesta sper ca lucrurile să se aşeze altfel, tocmai pentru că, susţinând două concerte, timpul îmi va permite să descopăr, cu un ajutor necesar, frumuseţile oraşului. În privinţa artiştilor români, într‑adevăr, am colaborat cu câteva cântăreţe de operă, precum Carmen Oprişanu, Ruxandra Donose, Ana Maria Labin şi Gabriela Istoc. De asemenea, îl cunosc pe Radu Lupu cu care am convenit ca în 2015 să punem pe picioare un proiect împreună cu Orchestra de Cameră a Europei, o colaborare pe care o aştept cu interes şi entuziasm. Ar mai fi pianista Luiza Borac, cu care am colaborat deja, şi Alexandra Silocea, cu care încă n-am lucrat.

Revenind la concertele din Festivalul „Enescu“, care credeţi că este locul pe care Enescu îl merită în contextul componistic al secolului al XX-lea?

Pe Enescu l-aş poziţiona fără reţinere în universul creatorilor care au ştiut să facă legătura dintre romantismul secolului al XIX-lea şi cele mai radicale schimbări aduse de moderniştii vremii începutului de secol al XX-lea, nimeni alţii decât Stravinski, Bartók, Debussy. Este foarte interesant că, deşi Enescu era mult mai tânăr decât Debussy, rămâne alături de Szymanowski şi Suk undeva între cele două epoci menţionate, păstrând influenţe clare ale romantismului târziu wagnerian şi ale şcolii franceze, inevitabile, în cazul său, ca urmare a studiilor făcute chiar la Paris. La toate acestea se adaugă interesul lui Enescu pentru culori şi instrumente exotice. Cu toţii am aflat cum Enescu l-a introdus pe tânărul Menuhin în Orchestra Gamelan. Este vorba despre acelaşi ansamblu care îi fascinase şi influenţase pe Claude Debussy şi, mai apoi, pe Benjamin Britten. În cea de-a treia simfonie enesciană, opusul pe care îl dirijez în Festival – în opinia mea, cea mai dificilă şi mai interesantă simfonie dintre toate lucrările de acest gen pe care compozitorul român le-a imaginat şi definitivat (ştim foarte bine că primele trei au fost terminate, ultimele două, nu) –, Enescu este în căutarea unor noi modalităţi de exprimare. Era nevoie de o cale de legătură între ceea ce era cultura muzicală clasică şi schimbările radicale ale epocii contemporane lui.

Chiar dacă este vorba despre o muzică abstractă, oamenii care o ascultă ar trebui să experimenteze o poveste în sunete, o poveste care, în cele din urmă, stârneşte gânduri şi sentimente.  Vladimir Jurowski, dirijor

Ca dirijor, cu siguranţă, aveţi propriile preferinţe în privinţa soliştilor cu care colaboraţi. Ce ne puteţi spune despre Leonidas Kavakos şi Anika Vavić? 

Leonidas Kavakos este un vechi prieten, am lucrat împreună cu el de foarte multe ori la Londra şi peste tot în lume, şi de fiecare dată este o bucurie să colaborăm muzical. Numai discuţiile despre muzică şi viaţă, în general, sunt o încântare, tocmai pentru că Leonidas este o persoană foarte interesantă. La fel ca şi mine, este pasionat de multe alte lucruri, dincolo de muzică, iar acest fapt ne leagă foarte mult. Cu Anika, aceasta va fi prima colaborare. O cunosc de ceva vreme, am ascultat-o mult cântând la pian, am purtat multe discuţii despre muzică, însă până acum n-am avut ocazia să lucrăm împreună. Anul acesta, chiar înaintea Festivalului „Enescu”, Anika Vavić va cânta alături de noi (Filarmonica din Londra) la promenadele londoneze acelaşi concert de Serghei Prokofiev. Da, sper că acesta va fi începutul unei noi prietenii artistice. Întotdeauna sunt foarte atent la alegerea soliştilor din concertele dirijate, căci niciodată nu este vorba despre o simplă acompaniere, ci de un real parteneriat. 

Care sunt valorile în care credeţi cel mai mult când vă gândiţi să daţi viaţă unei partituri muzicale?

Probabil cele mai importante elemente ale muzicii ţin de frumuseţea sonorităţii şi de adevărul ei emoţional. Muzica, şi atunci când este foarte abstractă, este rezultanta unei simţiri umane prin urmare, tot ceea ce este un produs uman, are legături directe cu viaţa şi cu emoţiile umane. Chiar dacă, aşa cum spunea Stravinki, „muzica nu poate exprima emoţii, ea exprimându-se doar pe sine”, muzica poate provoca emoţii şi acest fapt nu poate fi contestat. Pentru mine, cel mai important aspect al oricărui spectacol ţine de adevărul fiecărei desfăşurări dramatice puse în muzica interpretată. Chiar dacă este vorba despre o muzică abstractă, o lucrare pur instrumentală, fără niciun program, oamenii care o ascultă ar trebui să experimenteze o poveste în sunete, o poveste care, în cele din urmă, stârneşte gânduri şi sentimente în interiorul lor. Celălalt aspect important ţine de frumuseţea muzicii. Desigur, termenii frumuseţii s-au schimbat radical din vremurile clasice până în prezent. Cu toţii suntem mult mai obişnuiţi cu sonorităţi care, în alte epoci, puteau fi lesne catalogate drept urâte şi dificile. Valorile estetice sunt într-o continuă schimbare, rămâne mereu, însă, acel important indicator al efectului pe care muzica o are asupra omului. Mă refer aici la auz; dacă învăţăm să auzim fără nicio altă influenţă exterioară, eliberaţi de orice prejudecată, urechile noastre ne vor spune, în cele din urmă, dacă ceea ce auzim este frumos sau nu. Prin urmare, pentru mine, cel mai important aspect în lucrul cu o orchestră este să-mi menţin urechile şi inima deschise.

Un talent recunoscut

Nume: Vladimir Jurowski

Anul şi locul naşterii: 1972, Moscova

Starea civilă: căsătorit, doi copii

Studiile şi cariera:

Şi-a început studiile muzicale la Conservatorul din Moscova şi le-a continuat la Universitatea de Muzică „Carl Maria von Weber” din Dresda şi la Academia de Muzică „Hanns Eisler”, după ce familia sa s-a 

mutat în Germania, în anul 1990. 

Avea 23 de ani când a debutat pe plan internaţional la Wexford Festival (1995), în Irlanda, unde a dirijat May Night de Rimsky-Korsakov. În acelaşi an a debutat spectaculos cu Nabucco la Royal Opera House Covent Garden. În 1996 s-a alăturat grupului de la Komische Oper Berlin (până în anul 2001), unde avea să devină prim dirijor, un an mai târziu.

Începând cu anul 1997, Vladimir Jurowski a fost invitat să dirijeze de către cele mai importante instituţii muzicale din lume, printre care Royal Opera House Covent Garden, Teatro La Fenice di Venezia, Opéra Bastille de Paris, Théâtre de la Monnaie Bruxelles, Maggio Musicale Festival Florence, 

Dirijorul a ocupat poziţia de director muzical la Glyndebourne Festival Opera (2001) şi a fost numit dirijor principal invitat la London Philharmonic Orchestra (2003), devenind apoi, în 2007, dirijor principal al orchestrei. 

Locuieşte în: Berlin