INTERVIU cu violonista Alissa Margulis. Forţa dezlănţuită a unei viori delicate
0
Violonista Alissa Margulis va cânta sâmbătă, 14 septembrie, la Ateneu, de la ora 17.00, alături de Orchestre National d’Île-de-France.
Interviu realizat de Petra Gherasim
Temperamentală, îndrăgostită de folclor şi de muzica ţigănească, artista, al cărei nume înseamnă „perlă“ în ebraică, se bucură de invitaţia de a evolua în cadrul Festivalului Internaţional „George Enescu“. Va interpreta Concertul pentru vioară de Sibelius alături de Orchestre National d’Île-de-France, dirijată de Enrique Mazzola, şi promite să revină în România în toamnă pentru o nouă serie de concerte.
Este pentru prima dată când vă aflaţi în România pentru a concerta?
Da, este pentru prima oară. Dar voi reveni de asemenea în luna noiembrie pentru o altă serie de concerte, atât în Bucureşti, cât şi în alte oraşe ale României.
Veţi evolua în cadrul Festivalului Internaţional „George Enescu“. Ce părere aveţi despre acest eveniment şi ce semnifică pentru dvs. invitaţia ce v-a fost adresată?
Este o mare onoare pentru mine să fiu prezentă la acest Festival. Am auzit multe lucruri bune despre el şi ştiu că acum este unul dintre cele mai mari ale lumii. Programul în cadrul căruia voi concerta este fantastic şi unic, astfel că sunt într-adevăr încântată şi onorată să particip la Festivalul Internaţional „George Enescu“.
„Provin dintr-o familie de ucraineni ruşi“
Am înţeles de asemenea că vă faceţi şi debutul alături de Orchestre National d’Île de France. Cum credeţi că va decurge colaborarea dintre dumneavoastră?
Da, este într-adevăr pentru prima dată când concertez alături de acest ansamblu. Cunosc orchestra foarte bine din diferite concerte. Locuiesc la Bruxelles, iar Parisul este foarte aproape. Îi cunosc, de altfel, şi pe câţiva dintre membrii orchestrei şi chiar cred că va fi un concert excepţional.
Aţi crescut în Germania, proveniţi din Rusia, însă numele dumneavoastră nu are rezonanţe tocmai ruseşti. Aţi vrea să ne spuneţi mai multe despre „rădăcinile“ dvs.?
Desigur; provin dintr-o familie de ucraineni ruşi. Am emigrat din Rusia de timpuriu din cauza dificultăţilor existente atunci. Totuşi, rădăcinile mele sunt în totalitate ruseşti, nu regăsesc în mine vreun tipar nemţesc. În ceea ce priveşte numele meu de familie, el are rădăcini în ebraică, limbă în care semnifică „perlă“.
„Mă simt foarte rusoaică“
Vorbiţi ruseşte?
Sigur că da, este prima mea limbă şi sunt mult mai familiarizată cu ea. Vorbesc de asemenea şi germana în mod fluent, dar eu de fapt mă simt foarte „rusoaică“. Pur şi simplu s-a întâmplat să nu trăiesc acolo, dar am o conexiune specială cu Rusia. Am avut mulţi profesori care proveneau de acolo, astfel că această ţară este foarte importantă pentru mine.
Faptul că v-aţi integrat în atâtea culturi are o influenţă asupra orientărilor dvs.?
Da, cred că da. Şi sunt în acelaşi timp şi o admiratoare a temperamentului ţigănesc care a constituit o mare sursă de inspiraţie în muzică. Se regăseşte în lucrările multor mari compozitori. În ceea ce mă priveşte, uneori e dificil că nu mă pot identifica precis, dar pe de altă parte, asta îmi dă o mare libertate în muzică. Nu îmi dau seama de unde vin toate acestea, dar cred că este ceva la nivel spiritual. Toate rădăcinile mele au o influenţă în modul în care mă raportez la o lucrare. Cred că acest lucru l-am cultivat şi datorită profesorilor mei, fiecare cu un stil diferit. De exemplu, violonistul francez Augustin Dumay mi-a arătat o cu totul altă faţetă a violonisticii.
Analiză şi instinct
Am remarcat temperamentul foarte puternic pe care îl imprimaţi interpretărilor dvs. Aş vrea să vă întreb, atunci când studiaţi o nouă partitură, abordarea dvs. este una raţională sau preferaţi să vă lăsaţi în voia impulsului şi fluxului interior al lucrării?
Aş spune că o combinaţie a amândurora – o combinaţie între analiză şi instinct. Dar peste toate, cred că cel mai important este să ai o abordare cât mai naturală. Uneori, chiar dacă te gândeşti intens cum să interpretezi un pasaj aparent neclar, e mai bine să îl cânţi pur şi simplu, natural. Totuşi, mă gândesc foarte mult la partitură, analiza te ajută mult pentru a oferi o muzică realmente specială.
Care este raportul dintre dvs. şi partitură? O stăpâniţi total sau vă lăsaţi surprinsă de puterea lucrării de a scoate la iveală ce e mai bun din dvs.?
Chiar şi în cazul unor partituri pe care le cunosc şi pe care le-am interpretat de nenumărate ori, încă mai găsesc lucruri surprinzătoare. Acea ştimă este o nesecată sursă de informaţie, iar în timp, ea te face să îţi schimbi percepţia asupra ei. De exemplu, dacă aş lua acum o partitură de Beethoven pe care am studiat-o intens în urmă cu câţiva ani, voi descoperi în mod sigur ceva nou. Este un lucru pe care îl găsesc foarte interesant.
„Muzica e ca un fel de drog“
Care sunt paşii pe care îi aplicaţi atunci când vă apropiaţi de o nouă partitură?
E important să respecţi în primul rând compozitorul şi să nu încerci, de la început, să impregnezi interpretarea cu propria ta personalitate. Trebuie urmărite toate indicaţiile compozitorului şi abia mai apoi să îţi manifeşti personalitatea. Dar mai presus de orice, trebuie respectate „instrucţiunile“ lăsate de compozitor. Trebuie să devii acel compozitor în sensul că trebuie să te pui în pielea lui şi să scoţi ce e mai bun din partitura pe care o ai în faţă. Dar nu trebuie să te pui pe tine în faţă. Graniţa dintre ceea ce simţi tu şi ceea ce a indicat compozitorul este foarte fragilă.
Când aveţi sentimentul că aţi făcut exact ceea ce a cerut compozitorul?
Uneori se întâmplă să fii învăluit de un soi de certitudine că ai făcut ce trebuia, că ai oferit ceva impregnat de adevăr. Cred că acesta este momentul – atunci când totul e în armonie, just. A ajunge la această senzaţie necesită foarte mult efort, dar merită fiecare secundă, pentru senzaţia minunată pe care o obţii pe scenă. Probabil e ca un fel de drog. Poate că miracolul nu se întâmplă de fiecare dată, iar a analiza complet ce se întâmplă cu un muzician pe scenă e foarte greu. Mie mi-ar plăcea să experimentez mereu acest lucru, dar nu este posibil, mai ales când interpretezi o lucrare mai nouă, pe care nu o cunoşti foarte bine. De asemenea, cred că este bine să cânţi de cât mai multe ori o anumită lucrare pe scenă, căci acolo ea devine desăvârşită. Sigur că pregătirea este foarte importantă, dar nu poţi prevedea totul. În concert apare ceva unic, care nu se întrevede la repetiţii. Asta face ca o lucrare să fie o capodoperă.
Se încarcă comentariile...
