Omul care a pierdut partida. Epilog
0
Pe 22 noiembrie 2012, sub titlul “Omul care a pierdut partida”, am publicat în ziarul “Adevărul” un articol care începea aşa: “Viaţa şahistului Dan Vladimir Bondoc n-a fost decât o succesiune de eşecuri. Acum se află în faţa morţii şi e îngrozit că va trebui să piardă din nou”. În urmă cu câteva săptămâni, Bondoc a suferit şi această ultimă înfrângere.
Rămas fără mutări în faţa bătrâneţii şi a bolilor pe care îi plăcea să le treacă în revistă de câte ori avea ocazia, Bondoc a murit. Vă întrebaţi, probabil, de ce ni se pare importantă dispariţia lui şi poate că aveţi dreptate să o faceţi. Jurnalismul are partea lui de cinism şi nu orice om despre care ai scris cândva un articol devine o ştire atunci când trece în nefiinţă.
Însă, pentru noi, Bondoc a fost mai mult decât un om despre care am scris un articol. În cei patru ani în care l-am cunoscut, am învăţat de la el câte ceva despre cine suntem. Un fel de blestem al bătrâneţii ne-a atins. Am aflat despre propria noastră impostură, am învăţat să pierdem, sa rătam, să trăim cu dezamăgirile şi cu spaimele noastre.
Către gard, către pădure
După ce am scris articolul “Omul care a pierdut partida”, figura lui Dan Vladimir Bondoc a continuat să ne bântuie. Textul a fost un eşec – câteva mii de afişări pe internet şi nişte comentarii ironice de la cititori. Dar noi nu ne-am putut scoate din cap ideea că Bondoc e un personaj prea mare ca să încapă în două pagini de ziar. Ne-am hotărât să ducem mai departe farmecul său dezolant şi, alături de Mihai Mincan, pe atunci şi el reporter la “Adevărul”, am făcut un film documentar de o cruntă simplitate:
- un om citeşte apometrele
- un om se întâlneşte cu prietenii lui şi discută despre moarte
- un om merge acasă într-o după amiază de duminică, la finalul unei săptămâni ratate.
Am găsit chiar şi un producător care a fost de acord să parieze pe această poveste şi ne-am umplut de entuziasm când “Bondoc”, comprimat pe DVD şi închis în plicuri poştale, a plecat în lume să cucerească festivalurile de film şi să răzbune toate ratările care îi guvernaseră cei 80 de ani de viaţă. În primăvara lui 2015, producătorul nostru ne-a spus că organizatorii festivalului de la Cannes l-au pus pe “Bondoc” pe lista scurtă şi că ar putea fi selectat la festival. Apoi, peste câteva săptămâni, a venit un email de consolare. “Not enough balls”, scria în mesaj, ca o deviză perfectă pentru destinul lui Bondoc, cândva o mare speranţă a şahului românesc, pentru care a existat mereu un implacabil “not enough”.
Însă, adevărul era că nu Dan Bondoc era cel care căuta succesul, ci noi, metamorfozaţi peste noapte în regizori, deşi nu făcuserăm altceva decât să petrecem câteva zile în compania unui om bătrân. Bondoc era în continuare în garsoniera lui din Rahova şi nu l-a interesat nicio clipă că din acele zile a rezultat un film. N-a fost interesat nici măcar să vină la premieră: "Ce? Eu? Când, mă? Nu ştiu, să vă dea Dumnezeu sănătate".
Am continuat să păstrăm legătura cu el. L-am mai dus la un turneu de şah, la Hanul lui Manuc, şi aveam în plan ca atunci când o să se simtă bine şi vremea o să ne permită, să mergem împreună la Buşteni, să mai vadă o dată orăşelul copilăriei sale. “Acolo mi-ar plăcea mie să fiu înmormântat”, spunea Bondoc. “Către gard, către pădure”, şi făcea prin aer cu mâna, către nişte păduri din amintirile lui.
Singur în sală
Documentarul “Bondoc” a fost selectat la TIFF şi la Astra, cele mai importante festivaluri de film din România. La Cluj ne-au făcut chiar şi poze pe covorul roşu. Cineaşti! Dar, parcă de fiecare dată, umbra lui Bondoc ne scotea din lumea posh a filmului românesc şi ne aducea cu picioarele pe linoleumul slinos din bucătăria lui. Ceva mergea rău.
La Astra Film Festival, la Sibiu, nu a venit nimeni la proiecţie. Nici-măcar-o-persoană! Bondoc a rulat singur, pe un ecran mare cât un perete, în timp ce afară oamenii îşi vedeau de viaţă într-o după-amiază superbă de început de octombrie. La Alba Iulia, condiţiile de vizionare au fost atât de modeste încât cei câţiva spectatori au plecat din sală după câteva minute, privindu-ne compătimitor. Ne-ar fi cerut banii înapoi dacă n-ar fi fost intrarea liberă. Cam ăsta a fost traseul festivalier al lui Bondoc.
Seara, după proiecţii, ne târam paşii prin oraşele astea, contemplându-ne inutilitatea. Am început să împrumutăm mult din limbajul lui Bondoc, un dialect al deznădejdii. Când spunea "Ce, bă...." sau „Hm…“ nici nu mai era nevoie să exprime ce-l întristează, pentru ca îl întrista totul. La fel şi noi. Cu timpul ne-am dat seama că am eşuat şi că cinematografia e pentru alţii. Am ratat şi gata. Am renunţat la orice pretenţie şi ne-am văzut de viaţă.
Uitarea
Din când în când, ne mai revenea în minte figura lui Dan Vladimir Bondoc. Îl mai sunam când mai pierdeam câte o partidă din viaţă şi ne aminteam de el. Bolile care-l strângeau cu uşa l-au adus în situaţia să părăsească garsoniera lui din Rahova şi să se mute în Militari, unde a locuit până la final cu fosta soţie şi cu fiica sa. Ultima dată când am vorbit uitase aproape tot: „Alo, nu ştiu cine eşti. Cum ne putem întâlni să-mi dai mai multe detalii?“. L-am întrebat, mai mult de dragul conversaţiei, dacă a mai mers la turnee de şah. Zicea că nu, dar că vrea să înceapă din nou sa meargă. Din cameră se auzea vocea nevestei care-l îndemna sa spună adevărul: „Nu mai poţi, spune-i omului că de un an nu mai poţi să joci şah“. „Lasă-mă, mă, că mai pot!“, a zis Bondoc şi chiar a început să plângă. Ne-am gândit ce putem face pentru el. Nimic. Nu mai poţi face nimic pentru un om fără amintiri.
Alzheimer. A uitat chipuri şi nume, a uitat şahul şi tot ce era dincolo de pereţii camerei sale. În ultimele luni de viaţă a uitat cu desăvârşire totul: cum se pronunţă cuvintele, cum se fac paşii, cum se mestecă mâncarea. Moartea, de care s-a temut atât de mult, a venit pe 9 august, într-o zi de marţi.
În perioada aceea noi eram ocupaţi cu moartea Reginei Ana şi n-am aflat nimic. Habar n-aveam că în timp ce “acopeream” funeraliile regale, undeva la marginea Bucureştiului se derula acea imagine care pe Dan Bondoc îl îngrozise atât de mult: sicriul cu trupul său coborând într-o groapă săpată în pământ.
Acesta ar fi epilogul. O viaţă trăită pe la periferii, o moarte umbrită de alte morţi mai importante. Not enough. Dacă ar mai fi fost, Dan Vladimir Bondoc ar fi împlinit astăzi 82 de ani. În ultimele zile ne-am tot gândit la el şi la destinul său, iar când n-a mai fost nimic de gândit, o speranţă aproape religioasă ne-a luat în stăpânire. Uneori există ceva după moarte, un foşnet subtil de aripi care salvează lipsa de sens a vieţii trăite pe pământ. Chiar dacă am scrie în limbi omeneşti şi îngereşti, n-am putea exprima bucuria că Bondoc există în continuare prin cuvintele şi imaginile noastre, prin articolele pe care le-am scris şi prin acest film. Dorinţa lui a fost să supravieţuiască, să nu se stingă, să mai fie. Şi iată-l că este: pe ecranul din faţa dumneavoastră sau pe pânzele albe ale unor săli, chiar şi goale, de cinema. El este, iar figura lui resemnată, cu ochelarii cât toate zilele, ne învaţă în continuare să pierdem, să ratăm şi să trăim cu spaimele şi cu dezamăgirile noastre.
Din 23 septembrie, filmul documentar “Bondoc” va rula în câteva cinematografe din România.
Se încarcă comentariile...
