CRONICĂ Geniul lui Berlioz

Dirijorul Enrique Mazzola a condus Orchestra Naţională Île-de-France FOTO: Andrei Gîndac

Simfonia fantastică de Berlioz, interpretată sâmbătă la Ateneu, este una dintre cele mai cunoscute şi îndrăgite capodopere ale simfonismului universal.

De-a lungul timpului, au rămas incizate pe striurile discurilor nenumărate înregistrări aparţinând unor nume ilustre, care au reprezentat tot atâtea viziuni şi modele interpretative sugerate de acest extraordinar opus: Herbert von Karajan, Igor Markevitch, Pierre Boulez şi mulţi alţii. Deosebirile mai mari sau mai mici care ar genera preferinţele şi simpatia publicului ţin de epocă şi de gradul de cultură al acestuia din urmă, dar în cazul acestui moment de geniu pe care l-a avut Berlioz când a scris Simfonia, ele încep să devină doar un mult dezbătut subiect de discuţie purtat de esteticieni şi critici. 

În după amiaza zilei de 14 septembrie, ne pregăteam să mai ascultăm nemuritoarele teme ale acestei capodopere profund romantice, interpretate de o orchestră care provine din patria autorului. Am avut imensa surpriză să asistăm la neobişnuita performanţă a unui ansamblu, cunoscut mai puţin la noi în ţară, Orchestre National d’Île-de-France, care totuşi este considerată de către autoritatea supremă în domeniu – Gramophone – printre primele 10 ale lumii. 

Într-adevăr, ea este alcătuită de muzicieni-instrumentişti de mare valoare care, sub bagheta dirijorului Enrique Mazzola, actualul director muzical, a reuşit prezentarea unui text eliberat de orice tentativă care ar încălca normele rafinamentului şi ale eleganţei proverbiale franceze. A fost o fericită asociere a calităţilor deosebite ale orchestrei cu personalitatea atât de interesantă a dirijorului care s-a dovedit un stilist desăvârşit. 

Romantismul francez nu presupune nimic din ce ar putea altera regulile bunului gust şi ale unei demnităţi cultivate de secole. Enrique Mazzola are o gestică de foarte mare precizie, totuşi rezervată în momentele când, poate, un alt dirijor ar fi tentat să se evidenţieze prin joc şi atitudine scenică; Mazzola însă lasă loc muzicii să-şi croiască loc în mintea şi sufletul ascultătorului. Intenţiile sale sunt extrem de clare şi de logice, fapt pentru care orchestra răspunde cu maximum de eficienţă comenzilor sale. 

Nimic în plus, nimic în minus, totul se desfăşoară fără nici un moment care ar scădea interesul şi atenţia în permanentă creştere, cerută de tot ceea ce se construieşte din punct de vedere muzical: de la eterata Temă a iubitei, acea ideé fixe care străbate întregul opus, solitară sau asociată cu celelalte teme caracteristice fiecărei mişcări sau secţiuni în parte, până la solemnul Dies Irae. 

Temperament vulcanic

Ideea de bază relevată cu prisosinţă a fost cea a visului, programul simfoniei având o componentă puternic imaginativă, iar sonorităţile diafane, desprinse parcă din pânzele lui Jacques Truphemus, au fost redate cu multă fineţe atât de compartimentul instrumentelor cu coarde cât şi de cel al suflătorilor, aceştia din urmă urmărind intenţiile dirijorului cu atacuri moi, care permiteau preluarea şi sudarea elementelor tematice care şerpuiau de la un instrument la altul, în armoniile de tip coral intonate cu o acurateţe perfectă, sau în dificilele pasaje contrapunctice. 

Deşi evoluţia planului ar fi permis îngroşarea anumitor trăsături pentru a sublinia grotescul sau înspăimântătorul, nici un moment nu s-a omis echilibrul pe care îl regăsim în construcţiile catedralelor gotice de care Franţa şi Spania sunt atât de mândre, unde statuile înfricoşătoare ale baphometului, grifonilor sau altor chipuri fantastice se integrează armonios proporţiilor şi monumentalului acestor edificii. Până şi ameninţătorul imn Dies Irae a speculat timbruri medievale păstrându-şi intactă demnitatea. 

Finalul, pe care în general se dezlănţuie muzicienii pentru a impresiona, a fost unul încărcat de sugestii – sufletele damnaţilor sau ale entităţilor negative meritând şi ele un dram de respect, măcar pentru suferinţa la care sunt supuse – astfel că totul a stat sub semnul unei viziuni unitare, rafinate, elegante, provenite dintr-un spaţiu care a cunoscut o mare glorie statală şi care până în ziua de astăzi este patria creativităţii. 

Enrique Mazzola a dirijat fără partitură, fapt care i-a permis să întreţină un contact permanent, nemijlocit cu ansamblul căruia i-a solicitat o maximă concentrare până la ultimul acord al simfoniei. Uralele publicului la scenă deschisă nu au încetat până la antrenantele teme ale bisului, extrase din suita Carmen de Bizet. 

În egală măsură s-a remarcat şi acompaniamentul Concertului pentru vioară de Sibelius interpretat de încă tânăra violonistă Alissa Margulis, posesoarea unui ton foarte frumos şi a unei tehnici remarcabile. Temperamentul vulcanic s-a potrivit cu dramatismul scriiturii pe care l-a redat cu preaplinul patosului aflat în conţinutul acestei creaţii specifice Romantismului nordic. Momentele foarte frumoase s-au conturat în lirismul mişcării mediane şi în bisul oferit, Bach – Adagio din Sonata în sol minor. O seară excelentă aflată sub acelaşi semn al trăirilor elevate.