Bach şi fiii săi

Vineri, la Ateneul Român, în seria „Concertele de la miezul nopţii“, Orchestra de Cameră din Paris, dirijată de Sir Roger Norrington, alături de surorile Deborah şi Sarah Nemţanu, au cântat un program cu muzică de Johann Sebastian Bach şi fiii săi.

Un text de Corina Bura

Apariţia pe scena Ateneului a unei orchestre de cameră franceze versatile, care are capacitatea de a schimba cu uşurinţă stilul de a cânta în funcţie de repertoriul ales, a atras un numeros public la concertul „midnight” din 11 septembrie… un alt 9/11 cu final infinit mai fericit. Programul a cuprins lucrări aparţinătoare apogeului stilului Baroc, ne referim la cele extrase din creaţia lui Johann Sebastian Bach şi a fiilor lui – aceştia, reprezentanţi ai unui Post-Baroc, perioadă de tranziţie pe care şi pictura italiană a cunoscut-o mai devreme cu vreo două secole (spre 1520) când s-a produs trecerea de la Renaştere spre stilul baroc.

În artele plastice perioada s-a asimilat termenului de „Renaştere târzie” dar este cunoscută mai mult sub numele de Manierism (din it. maniera semnificând stil) şi simbolizează o ruptură faţă de conceptele şi trăsăturile renascentiste. Artistul se distanţează de realitatea pură, sentimentele lui ocupând primul plan în producţii rafinate, sofisticate, care caută mişcarea, exacerbarea eului, un simbolism complex şi contrastul adus de nuanţele acide şi crude. Bineînţeles că anumite tendinţe s-au manifestat şi anterior declanşării acestei mişcări şi că multe elemente au migrat şi au îmbogăţit stiluri consolidate mult mai târziu.

Mutatis-mutandis aceste analize pot fi aplicate şi parcursului istoric al artei sonore, iar cele două simfonii scrise de Carl Philipp Emanuel Bach – H 661 şi 659 – alături de cea a lui Wilhelm Friedemann Bach, „Dissonante”, F67/BR C2 – sunt caracteristice tranziţiei spre stilul clasic, mai precis spre ceea ce înţelegem prin Clasicismul Vienez. Sir Roger Norrington este recunoscut a fi un susţinător asiduu al purităţii stilistice „istorice” în dorinţa de a avea o imagine corectă a felului în care muzica era receptată în timpul în care ea a fost produsă. Multe dintre orchestrele cu care a lucrat acest dirijor-cercetător şi-au schimbat viziunea nu numai în ce priveşte execuţia muzicală dar mai ales în ce priveşte emisia sonoră.

Alcătuirea programului a fost bine gândită, epocile vizate având o remarcabilă unitate, iar Sir Roger Norrington a urmărit cu determinare aplicarea ideilor sale asupra unor aspecte interpretative, în primul rând asupra tempo-ului, prin atenuarea contrastelor dintre mişcări, realizând treceri insesizabile spre secţiunile următoare, într-un flux continuu. Super-bele alcătuiri, modulaţiile neaşteptate, surprinzătoare – care la vremea respectivă reprezentau mo-dernitatea – şi episoadele în tonalităţi minore au fost evidenţiate cu mult rafinament prin sonuri pure şi filaje bine dozate. Orchestra a cântat pe instrumente şi coarde moderne, în consecinţă sonorităţile în tutti au avut timbrul şi amploarea unei orchestre contemporane. Poate că această pendulare între baroc şi modern să fi corespuns dezideratului manierist al „nuanţelor acide şi crude”.

Solistele serii, surorile Deborah şi Sarah Nemţanu, s-au desfăşurat pe textul celor trei binecunoscute concerte de J. S. Bach : BWV 1042 în Mi, BWV 1041 în la şi celebrul Dublu concert în re BWV 1043. Apariţia amândurora este în general una foarte plăcută, elegantă, au o violonistică superioară şi o puternică natură solistică. Ele s-au desfăşurat pe nişte pagini ultra cunoscute şi, pentru a înţelege şi a accepta ceea ce au dorit să transmită trebuie să fii un receptor cu mintea deschisă – ceea ce azi numim open-minded – adică fără prejudecăţi. Concertele bachiene au avut parte de interpretări foarte personale, cu o implicare pe alocuri excesivă, mult sentiment, rafina-ment, atribute pe care le regăsim în arsenalul manierist şi mai puţin în monumentalismul construcţiilor Marelui Cantor de la Thomaskirche.

Desigur, toate reprezintă un punct de vedere cu care şi Sir Roger Norrington a fost de acord, aşa că publicul a fost entuziasmat, a aplaudat la scenă deschisă, iar cele două violoniste ne-au regalat cu trei excelente bisuri, un minunat Duet de mare virtuozitate aparţinând lui G.B. Viotti şi două piese din caietele celor 44 de duete scrise de Béla Bartók.