Pe 8 septembrie, la Ateneul Român, de la ora 22.30,  Accademia Bizantină, condusă de Ottavio Dantone,  va interpreta  opera "Giustino" de Antonio Vivaldi, în seria Concertelor de la miezul nopţii.

Text de Ligia Ardelean

Antonio Vivaldi (1678–1741), veneţianul emblematic pentru muzica barocă a oraşului său natal, maestru al muzicii instrumentale, al violinei în special – căreia i-a dăruit, între multe altele, celebrul ciclu de concerte „Anotimpurile” – s-a considerat totuşi pe sine, în primul rând compozitor de operă. Redescoperit cu adevărat în secolul nostru (Cecilia Bartoli cu fenomenalul ei „Album Vivaldi” declanşând totul), „il prete rosso” operistul e tot mai popular. A pretins că ar fi creat peste 90 de lucrări de gen dar doar vreo jumătate au fost identificate de cercetători şi doar vreo 20 există efectiv prin partituri, complete sau nu. Suficiente însă pentru o reevaluare, favorizată şi de interesul actual faţă de muzica veche, redată – pe cât posibil – în sound-ul ei originar. Desigur, prezentările în concert şi înregistrările discografice sunt preferate montărilor scenice, căci libretele, întortocheate şi fantasmagorice, sunt de regulă doar pretexte pentru muzica în sine; mai ales arii legate prin recitative, ici colo câte un cor sau un duet.

 „Giustino” a fost compusă pentru a fi reprezentată la Roma în perioada carnavalului din 1724, toate rolurile la premieră fiind interpretate de bărbaţi; tenori şi mai ales castrati – înlocuiţi în prezent de contratenori – deoarece Papa interzisese în „cetatea eternă” accesul femeilor pe scenă. Cele 40 de arii ale operei sunt aproape toate de mici dimensiuni, doar câteva fiind mai elaborate ca formă sau bogat ornamentate vocal. Orchestra, camerală, cuprinde în afară de corzi şi continuo, perechi de oboaie, trompete, corni, timpani, blockflöte şi, doar pentru o arie, un psalterium. Potrivit uzanţei epocii partitura conţine şi material sonor „reciclat” din lucrări vivaldiene anterioare, precum o secvenţă din „Anotimpurile” sau aria „Sventurata navicella” compusă iniţial pentru opera „Orlando finto pazzo”. Pot fi recunoscute de asemenea şi alte arii datorită includerii lor în repertoriul de recital al unor faimoşi cântăreţi de muzică barocă.

 Libretul, semnat de Nicoló Beregan, este inspirat din viaţa împăratului bizantin Iustin I, fondatorul dinastiei Iustiniene (Giustino, în operă), având printre puţinele asemănări cu realitatea istorică originea ilirică a acestuia, cutezanţa şi ascensiunea sa spectaculoasă.  

 Actul I. La încoronarea lui Anastasio şi nunta lui cu Arianna, apare Polidarte oferind din partea lui Vitaliano pacea în schimbul împărătesei, dar este refuzat cu vehemenţă.

 Tot atunci în Iliria, Giustino – care nu-şi cunoaşte originea nobilă – îşi plânge soarta de biet plugar. Adoarme apoi şi în vis îi apare zeiţa Fortuna cu îndemnul de a se înrola în armata Imperiului Bizantin. Ajuns la Constantinopol, Giustino salvează viaţa Leocastei, sora împăratului, ucigând ursul care o urmărea. Aceasta îl ia la Curte pentru a-l recompensa, deşi el declară că se consideră răsplătit chiar prin fapta sa. Va apărea apoi şi Andronico, travestit, pentru a putea fi în preajma Leocastei de care era îndrăgostit.

 Între timp Arianna, răpită de Vitaliano, rezistă atât avansurilor amoroase cât şi ameninţărilor  lui că o va da pradă unui monstru marin, ferm hotărâtă să rămână fidelă soţului ei, Anastasio. (aria „Mio dolce amato sposo” din finalul actului).

 Actul al II-lea. Însoţit de Giustino, Anastasio a plecat să o salveze pe Arianna (aria „Sento in senno”). Ea fusese lăsată la cheremul monstrului care, precum ursul din primul act, va fi ucis tot de  Giustino, cel ce va refuza din nou orice răsplată. Perechea imperială îşi împleteşte fericită vocile într-un duet. Vitaliano vede în salvarea Ariannei încă o şansă de a-i câştiga iubirea dar, capturat de Giustino şi adus în faţa ei, obţine doar îndurarea acesteia de a-l lăsa în viaţă. Nici celălalt frate, Andronico, nu e mai norocos în dragoste căci Leocasta îl respinge, mărturisindu-i în schimb lui Giustino că s-a îndrăgostit de el; prilej pentru acesta să reflecteze la perspectivele noii sale vieţi (aria „Ho nel petto un cor si forte”, cu psalterium solo).

Actul al III-lea. Împreună cu fratele său Andronico, Vitaliano plănuieşte să se răzbune pe Giustino, cel ce le-a dejucat toate planurile (aria „Il piacer della vendetta”). Arianna îi promite lui Giustino că-l va ajuta să obţină consimţământul împăratului de a se căsători cu Leocasta şi îi dăruieşte o centură preţioasă. Gestul ei va stârni însă gelozia lui Anastasio datorită intervenţiei  intrigantului Amanzio, cel ce încercase şi anterior să-l convingă că Giustino îi vizează tronul. Astfel că acesta e alungat şi-n cele din urmă aruncat într-o peşteră. Nu pentru mult timp căci Vitaliano află în mod miraculos, auzind vocea din mormânt a tatălui său, că Giustino  este şi el fiul acestuia, pierdut încă din pruncie. Cei trei fraţi regăsiţi şi reconciliaţi îl vor ajuta apoi pe Anastasio – înlăturat între timp de uzurpatorul Amanzio – să-şi recâştige tronul, iar el îi va reabilita dându-i în plus lui Giustino mâna Leocastei şi  împărţind cu acesta puterea imperială.

PROGRAM

CONCERTELE DE LA MIEZUL NOPŢII

Ateneul Român, ora 22,30, 8 septembrie

Accademia Bizantină

OTTAVIO DANTONE conducere muzicală şi clavecin

Membri:
Alessandro Tampieri concertmaestru
Paolo Zinzani, Carlo Lazzaroni, Sara Meloni vioara I
Heriberto Delgado, Ayako Matsunaga, Andrea Vassalle, Yayoi Masuda vioara a II-a
Diego Mecca, Alice Bisanti viole
Emmanuel Jacques, Paolo Ballanti violoncele
Nicola Dal Maso contrabas
Elisabeth Baumer, Rei Ishizaka oboaie şi flaute
Alberto Guerra fagot
Tiziano Bagnati lăută
Luca Marzana, Jonathan Pia trompete
Margit Ubellacker salterio
Danilo Grassi timpan
Anna Fontana clavecin
 
Vivaldi “Giustino” (operă în concert)

SILKE GÄNG Anastasio
EMŐKE BARÁTH Arianna
VERONICA CANGEMI Leocasta
ARIANNA VENDITTELLI Amantio
DELPHINE GALOU Giustino
EMILIANO GONZALEZ TORO Vitaliano
ALESSANDRO GIANGRANDE Andronico / Polidarte