Interviu Planul secret pentru „Santinela NATO” la Marea Neagră. Obstacolul neașteptat în calea României

În timp ce Marea Baltică a devenit un „lac NATO”, Marea Neagră rămâne un teatru de război vulnerabil. Analistul Antonia Pup explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, de ce este blocată securizarea regiunii și care e formula prin care România și Turcia pot proteja infrastructura subacvatică.

Noua corvetă a României e luată de la Turcia. FOTO: MApN / Facebook

Adevărul: Există percepția că NATO în esență ar fi mai preocupată ca alianță de nordul flancului estic și că Marea Neagră e dezavantajată. Care ar fi principalele cauze pentru care avem această asimetrie între nordul și sudul aceluiași flanc? 

Antonia Pup: Dacă ne uităm la perioada 2016-2022, asimetria a fost evidentă: în nord, NATO a instalat încă din 2016 o prezență înaintată consolidată, cu patru grupuri de luptă multinaționale în Polonia și statele baltice, în timp ce Marea Neagră a primit abia în 2017 o prezență „adaptată", limitată, în România și Bulgaria. Chiar și astăzi, după ce Marea Baltică a devenit practic un „lac NATO" odată cu aderarea Finlandei și Suediei, Marea Neagră rămâne un teatru de război în care asertivitatea Federației Ruse amenință libertatea de navigație, fapt exemplificat chiar și în incidentul de ieri. Deci da, o vreme unii au fost mai mult pe flancul estic decât alții, ca să parafrazez o formulă a lui Mark Rutte, secretarul general al NATO.

Dar cauza principală nu este o preferință arbitrară a NATO pentru flancul de nord-est. Cauza e că în nord a existat o comunitate de securitate regională, iar la Marea Neagră ea nu a reușit să se coaguleze. Polonia și statele baltice împărtășesc o identitate strategică comună, înrădăcinată în experiența ocupației sovietice, și percep Federația Rusă ca amenințare existențială, fără nicio ambiguitate. Asta le-a permis să construiască o rețea densă de cooperare, de la Baltic Defense Line la declarații politice comune și exerciții integrate. NATO a răspuns unei cereri regionale unite.

La Marea Neagră, tabloul este mult mai fragmentat. România și Bulgaria au văzut de mai mult timp Federația Rusă ca amenințarea principală și au solicitat prezență aliată în regiune. Turcia, care este de altfel puterea militară cea mai importantă dintre riveranii NATO, are o percepție diferită: urmărește autonomia strategică, se vede mai degrabă ca mediator și administrator al echilibrului regional decât ca parte a unei alinieri ferme împotriva Moscovei, și a respins explicit ideea unei prezențe permanente NATO sau americane în Marea Neagră (de altfel, am văzut cu toții că în declarația NATO de la Ankara nu a fost menționată deloc regiunea Mării Negre, deși este teatru de război și are, zic eu, implicații pentru întreaga alianță). Când cei trei aliați riverani nu se pun de acord asupra rolului pe care Alianța ar trebui să-l joace în regiune, e greu să reproșezi doar Bruxellesului sau Washingtonului că regiunea rămâne în urmă.

Cât ține de România și putem face mai bine pentru a ameliora cel puțin această problemă?

România este un aliat loial și consecvent, care a făcut lobby constant pentru importanța Mării Negre la Washington. Dar loialitatea nu e suficientă dacă nu e dublată de robustețe militară. Nu am fost suficient de rapizi în dezvoltarea capabilităților proprii, mai ales navale, și nici în a ne prezenta la Washington și la Bruxelles cu oferte concrete, nu doar cu solicitări. Am scris despre asta comparând modul în care aliații din nord-est, de la Lituania la Finlanda, și-au construit relevanța prin propuneri substanțiale, cifre precise de cheltuieli de apărare și prezență diplomatică permanentă. E o lecție pe care Bucureștiul încă o învață.

Aș adăuga însă că lucrurile se mișcă, și încă în direcția bună. La summitul NATO de la Ankara din iulie s-au făcut pași importanți pentru flancul estic, în ambele sale subregiuni. În nord, misiunea de poliție aeriană din regiunea baltică a fost ridicată la rang de misiune de apărare aeriană propriu-zisă, ceea ce schimbă logica prezenței aliate acolo. Iar pentru sud, poate elementul cel mai consecvent, deși mai puțin discutat: miniștrii apărării din România, Bulgaria și Turcia au semnat extinderea mandatului grupului trilateral de deminare MCM Black Sea, care va include de acum protecția infrastructurii critice subacvatice. Ce a început în 2024 ca un efort comun de neutralizare a minelor devine astfel un instrument regional de apărare. E exact tipul de cooperare pragmatică, în format restrâns, care poate compensa lipsa unui consens mai larg, și e semnificativ că Turcia e parte din el.

Și care ar fi pașii următorii ce ar trebui parcurși?

Următorul pas, pentru care pledez alături de colega mea din grupul de lucru CEPA pentru Marea Neagră, e ca acest embrion să primească aceeași atenție, resurse și arhitectură de supraveghere pe care NATO Baltic Sentry le-a primit în nord. Incidentul cu drona navală explodată în portul Constanța, la câțiva metri de un terminal petrolier, ne-a arătat în iunie cât de expuși suntem. Ar fi bine ca o misiune de tip santinelă la Marea Neagră să apară înainte de primul sabotaj reușit, nu după.

Reticența Turciei și veto-ul de la Ankara

E adevărat, în studiile voastre propuneți o tranziție curajoasă de la un grup operativ de deminare la o adevărată „santinelă NATO” în Marea Neagră. Care este primul și cel mai greu obstacol politic pe care NATO trebuie să-l depășească pentru ca această propunere din articolul vostru să devină realitate?

Răspunsul scurt și onest: Ankara. Obstacolul cel mai greu nu e nici lipsa de nave, nici lipsa de bani, ci reticența Turciei față de orice inițiativă care ar putea fi citită ca o „NATO-izare" a Mării Negre conduse din afara regiunii. Trebuie să fim lucizi aici. În 2023, comandantul marinei turce spunea public că Turcia preferă să gestioneze regiunea prin propriile capabilități și că nu dorește NATO sau SUA la Marea Neagră. Nu e o poziție conjuncturală, e o doctrină. Turcia se vede ca administratorul echilibrului în acest bazin, aplică strict Convenția de la Montreux pentru a limita prezența navală a statelor neriverane și își protejează cu gelozie rolul de mediator între Kiev și Moscova. Orice propunere care ignoră această realitate moare înainte să ajungă pe masa Consiliului Nord-Atlantic.

Tocmai de aceea insistăm în articol pe MCM Black Sea ca punct de plecare, și nu pe un import mecanic al modelului baltic. Diferența structurală e uriașă: în regiunea baltică, toate statele riverane, cu excepția Federației Ruse sunt membre NATO și au cerut ele însele misiunea Baltic Sentry, vorbind pe aceeași voce. La Marea Neagră, o santinelă viabilă nu poate fi decât una construită pe cele trei marine riverane aliate, română, bulgară și turcă, deținută regional și compatibilă cu Montreux. Frumusețea grupului de deminare e exact că a demonstrat că această formulă funcționează: Turcia nu doar că participă, ci a fost printre inițiatori, pentru că formatul respectă principiul ei de leadership regional. Extinderea mandatului la protecția infrastructurii critice, semnată la Ankara, arată că acest vehicul poate duce mai mult decât deminare.

Deci obstacolul politic nu se depășește prin presiune, ci prin ambalaj inteligent. O Black Sea Sentry trebuie prezentată nu ca o prezență NATO adusă din afară, ci ca o ridicare la standard aliat a unui instrument pe care riveranii l-au creat deja singuri, cu resurse, senzori, comandă dedicată și sprijin aliat în spate, dar cu cele trei state riverane la volan. E o distincție subtilă diplomatic, dar decisivă pentru Ankara.

Și mai e un obstacol secundar, pe care nu l-aș subestima: complezența. În regiunea baltică, NATO a acționat în câteva săptămâni, dar abia după ce cablurile dintre Finlanda și Estonia fuseseră deja tăiate. Reflexul instituțional al Alianței e reactiv, iar bătălia politică reală e să convingi 32 de capitale să finanțeze o misiune permanentă pentru un sabotaj care încă nu s-a produs. Dronele care au explodat în iunie la Constanța ar trebui să fie suficiente ca avertisment. Miza cablului submarin de energie, în care UE investește 2,3 miliarde de euro, e prea mare ca să repetăm secvența baltică, întâi incidentul, apoi santinela.

Convenția de la Montreux și soluția tehnică

Turcia aplică strict Convenția de la Montreu și limitează accesul navelor din state non-riverane. În ce măsură propunerea voastră se bazează exclusiv pe capabilitățile celor trei state NATO de la Marea Neagră și cum poate fi convinsă Ankara să accepte o amprentă NATO mai vizibilă și alte state aliate în regiune?

Aș răsturna puțin întrebarea, pentru că momentul e mai favorabil decât pare. Turcia dorește F-35, dorește acces la instrumentul european SAFE și la piața de apărare a Uniunii, deci are propriile interese care trec prin capitalele occidentale. Nu vorbim de un actor care nu vrea nimic de la noi, ci de unul cu o listă de priorități foarte clară. Și atunci de ce nu ar media România un parteneriat de securitate între UE și Turcia, de exemplu? Ar fi exact tipul de inițiativă în care Bucureștiul poate aduce valoare adăugată reală: suntem stat membru UE, suntem riveran, și avem tot interesul ca Turcia să fie ancorată în arhitectura de securitate europeană, nu împinsă în afara ei. Am susținut același raționament și în privința invitării Turciei în viitorul Hub de Securitate Maritimă al UE la Marea Neagră: o Turcie inclusă e o Turcie cooperantă.

Spun asta cu convingere: partenerul strategic cel mai important al României la Marea Neagră astăzi îl găsim la Ankara. Putem avea parteneriatul existențial cu Washingtonul și ancorarea în UE, dar geografia nu se negociază, iar echilibrul naval în acest bazin trece prin marina turcă. De aceea trebuie să investim mult mai mult în activitatea noastră diplomatică acolo, nu doar la nivel de summit anual sau vizite episodice, ci constant, pe toate canalele, inclusiv cel informațional și de business, cam așa cum au făcut balticii la Washington. Și salut din acest punct de vedere prezența Președintelui României Nicușor Dan la Istanbul pentru preluarea corvetei. Dincolo de semnificația industrială a proiectului, e un semnal politic că Bucureștiul înțelege că relația cu Turcia se construiește prin prezență și proiecte concrete, nu prin declarații ocazionale.

Antonia Pup e cercetător la Institutul Universitar European. FOTO: Arhivă Adevărul

Acum, la substanța întrebării. Da, propunerea noastră pleacă deliberat de la cele trei marine riverane, pentru că Montreux nu e un obstacol de ocolit, ci cadrul în care orice arhitectură durabilă trebuie să se situeze. Convenția limitează tonajul și durata staționării navelor statelor neriverane, deci o misiune permanentă bazată pe frigate americane sau britanice e pur și simplu imposibilă juridic pe timp de pace, ca să nu mai vorbim de contextul actual, în care Turcia a închis Strâmtorile navelor de război. Însă Baltic Sentry ne-a arătat că valoarea unei santinele stă în mare parte în ceea ce nu plutește: avioane de patrulare maritimă, drone navale și aeriene, senzori subacvatici, fuziune de date, o comandă dedicată. Toate acestea pot veni de la aliați non-riverani fără să intre în coliziune cu Convenția Montreux. Un avion de supraveghere german sau o capabilitate americană de monitorizare a seabed-ului nu trec prin Bosfor.

Deci formula pe care o propunem este una etajată: riveranii asigură prezența navală și conducerea operațională, ceea ce răspunde direct doctrinei turce de „regional ownership", iar Alianța în ansamblu contribuie cu ceea ce riveranii nu au suficient, adică supraveghere (capabilitățile ISR sunt esențiale), tehnologie și finanțare. Pentru Ankara, asta nu e o concesie, este o consacrare: Turcia rămâne gardianul Strâmtorilor și primul furnizor de securitate în bazin, doar că într-un cadru care îi aduce resurse aliate și îi recunoaște formal rolul. Iar pentru România, care nu poate acoperi singură nici măcar propriul sector de infrastructură critică, e singura cale realistă de a obține protecție permanentă fără să aștepte primul cablu tăiat.

Rolul Ucrainei și dilema Georgiei

Ați lucrat la acest studiu împreună cu Nino Lezhava din Georgia. Cum vedeți integrarea practică a Georgiei și Ucrainei în această arhitectură?

Ucraina trebuie inclusă și nu ca gest de solidaritate, ci din interes pur aliat. Ucraina este partenerul NATO care a rescris practic manualul războiului naval modern: a neutralizat Flota Rusă a Mării Negre fără să aibă o flotă convențională proprie, folosind drone navale, rachete de coastă și o integrare senzori-lovitură pe care nicio marină aliată nu a testat-o în luptă reală. Aceste lecții merită să infuzeze Alianța, nu să rămână la periferia ei. O santinelă la Marea Neagră care nu valorifică experiența ucraineană în detectarea și contracararea amenințărilor de sub și de deasupra apei ar fi o arhitectură care se lipsește voluntar de cel mai relevant know-how disponibil. Practic, integrarea poate lua forme compatibile cu statutul de partener: schimb de date de supraveghere, interoperabilitate cu sistemele ucrainene de monitorizare, cooperare industrială pe drone navale, unde Ucraina și Turcia au deja o relație solidă pe care am descris-o și în cercetarea mea despre regiune. Incidentul de la Constanța, cu drona ucraineană deviată de bruiajul electronic rusesc, arată de altfel că suntem deja conectați la acest teatru, fie că vrem, fie că nu. Mai bine să fim conectați instituțional decât accidental.

Dar Georgia?

Georgia este mai complicată, deși e tot parteneră NATO: realitatea e că guvernul de la Tbilisi a fost marginalizat în formatele de cooperare aliată, drept consecință a derivei democratice din ultimii ani, iar asta lasă un gol exact în coridorul de care depinde cablul submarin de energie, care traversează teritoriul georgian înainte să intre în mare. E o vulnerabilitate pe care nu o putem ignora: poți construi cea mai bună santinelă maritimă și să rămâi expus pe segmentul terestru al rutei.

În același timp, observ timid că se întâmplă niște mișcări la Tbilisi care sunt interesante. De pildă, China a ieșit recent din megaproiectul portului Anaklia, iar guvernul georgian a anunțat că va dezvolta portul în model „landlord", cu statul proprietar unic al infrastructurii de bază. Când am scris în trecut despre implicarea profundă a Beijingului la Anaklia ca argument pentru a reîncadra Marea Neagră drept teatru al competiției dintre marile puteri, exact acest tip de deznodământ speram să devină posibil. Nu vreau să supralicitez, motivele deciziei sunt amestecate și interne, iar direcția strategică a Georgiei rămâne incertă. Dar un port strategic de pe coasta estică a Mării Negre fără capital chinezesc în structura de proprietate reprezintă o fereastră de oportunitate, oricât de îngustă. Practic, pentru Georgia aș vedea o abordare în trepte: menținem cooperarea tehnică pe protecția infrastructurii critice, care servește direct interesele europene legate de cablul submarin și de Coridorul de Mijloc, fără să pretindem că relația politică este ceea ce nu mai este. Iar dacă ferestre precum Anaklia se mai deschid, Occidentul trebuie să fie pregătit să intre cu oferte concrete, nu doar cu condiții. Una dintre lecțiile pe care le-aș vedea importante de preluat din experiența aliaților nord-estici la Washington e că prezența și ofertele bat declarațiile. E valabil și pentru cum ne raportăm noi, ca familie euroatlantică, la Tbilisi.

Strategia României

Ce ar trebui să facă România, la nivel practic și diplomatic, pentru a fi motorul acestei inițiative la Bruxelles și în capitalele aliate, și nu doar un beneficiar pasiv?

Aș începe cu un bilanț onest, pentru că nu pornim de la zero. Deocamdată avem două câștiguri importante și o contraperformanță anul acesta. Câștigurile: dinamica fără precedent a relației cu Turcia la nivel înalt, cu summitul dintre președintele Dan și președintele Erdogan la Istanbul și, dacă se va întâmpla anul acesta, vizita lui Erdogan la București, plus extinderea mandatului coaliției MCM Black Sea la protecția infrastructurii critice, semnată la Ankara. Astea sunt exact cărămizile din care se poate construi o santinelă. Contraperformața: România nu a reușit să obțină statutul de națiune gazdă unică a Hubului de securitate maritimă al UE la Marea Neagră și va trebui să îl împartă cu Bulgaria. Nu este o tragedie, dar este o lecție. Când președintele României își anunța public interesul ca România să găzduiască hubul, ambiția era legitimă, coasta noastră și portul Constanța erau argumente naturale, ba mai mult, noi am fost cei care am solicitat o strategie UE pentru Marea Neagră. Faptul că nu am convins integral aliații europeni spune ceva despre cum ne facem temele diplomatice pe distanțe lungi, nu despre lipsa de atuuri.

Și atunci, ce ar trebui să facem? Primul lucru ar fi să investim în prezențele noastre diplomatice la Ankara, Sofia și Kiev cel puțin la fel de mult cât investim la Washington, Paris și Berlin. Nu în locul lor, ci în paralel. Viitorul securității europene este unul minilateral, se construiește în formate de trei, patru, cinci state care împart aceeași geografie și aceleași riscuri. Am văzut asta în nord, unde balticii și Polonia au avansat prin coaliții regionale dense, și o vedem acum în embrionul MCM. Or, o coaliție regională se hrănește din relații bilaterale dense. Nu poți fi motorul unei inițiative la Marea Neagră dacă ambasadele tale din capitalele riverane sunt subdimensionate față de cele din capitalele occidentale.

Al doilea lucru: nu trebuie să fie totul militar. Aici cred că facem o eroare de gândire când reducem securitatea la nave și radare. Soft power-ul generează, în timp, putere militară, pentru că încrederea politică precede integrarea operațională. Concret, la ce mă gândesc pe termen scurt: Mai multe burse pentru studenții turci în baza acordurilor Erasmus și a schemelor bilaterale, pentru că generația care studiază azi la București va fi peste douăzeci de ani în ministerele și statul major de la Ankara. Cooperare economică reală cu Bulgaria, cu care împărtășim nu doar hubul, ci și interconectări energetice și de transport pe care le-am lăsat ani de zile în paragină, deși Sofia e partenerul nostru natural în orice format regional. Diplomație digitală care să promoveze consecvent sprijinul României pentru Ucraina, pentru că acest sprijin, real și substanțial, rămâne adesea invizibil în spațiul public internațional, iar în economia atenției din marile capitale europene, ce nu este vizibil nu se contabilizează.

Iar principiul care leagă toate acestea: întrepătrunderea economică este un ingredient important în politica noastră de securitate. Finlanda a ancorat interesul american în regiunea arctică printr-un contract de spărgătoare de gheață de 6,1 miliarde de dolari, nu printr-un comunicat. Corveta preluată la Istanbul e un exemplu de acest tip: cooperare industrială de apărare care creează dependențe reciproce sănătoase între București și Ankara. Cu cât economiile riveranilor NATO sunt mai împletite, prin proiecte energetice, industria de apărare, cablul submarin care ne leagă de Caucaz, cu atât costul necooperării cresc pentru toată lumea și cu atât mai natural devine pasul către o arhitectură comună de securitate. Iar toate acestea trebuie dublate, evident, de dezvoltarea propriilor capabilități, pentru că nimeni nu urmează un motor fără combustibil. Angajamentul de 5% din PIB pentru apărare e necesar, dar nu suficient. Contează pe ce îl cheltuim și cât de repede ajunge în apă, la propriu, sub forma capabilităților navale și de supraveghere care ne lipsesc astăzi.

Pe scurt: minilateralism cu vecinii, întrepătrundere economică, o infrastructură robustă a influenței cu țintă strategică și capabilități proprii. Un beneficiar pasiv așteaptă ca securitatea să vină de la alții- un motor regional o produce și o exportă. România are toate ingredientele să facă a doua alegere.