Interviu Ce a obținut România la summitul NATO de la Ankara și ce nu: „Mai mult, din păcate, nu funcționează”

Politologul Teodor Moga, de la Universitatea A.I. Cuza din Iași, explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, cu ce rămâne România după summitul de la Ankara și care e jumătatea plină, respectiv cea goală a paharului.

Erdogan, Trump și Merz, alături de Nicușor Dan în poza de grup. FOTO: Getty Images

Adevărul: Summitul NATO de la Ankara tocmai se încheie, iar liderii celor 32 de state membre au semnat o declarație finală în șase puncte, care anunță, printre altele, achiziții militare masive de miliarde de dolari. Dincolo de retorica oficială, cum vedeți acest rezultat?

Teodor Moga: Sunt vești bune, în general. Nicio veste rea, în ceea ce îl privește pe Trump, este good news, până la urmă, pentru că știm că și capacitatea sa de destabilizare a Alianței și a relației transatlantice este masivă. Și noi am văzut lucrul ăsta de la începutul mandatului său. Așa că, dacă acest summit a reușit, și se pare că a reușit, să păstreze o linie de armonie, de coerență la nivel transatlantic și în cadrul NATO, înseamnă că e un rezultat foarte bun, aș spune eu. Și acest rezultat continuă linia bună, pozitivă de acum un an, de la summitul anterior de la Haga, care tot așa a început destul de tumultuos, dar după aceea, în timpul summitului, aliații se pare că i-au făcut pe plac lui Donald Trump. I s-au adaptat stilului lui, deci au reușit să se plieze dorințelor sale, stilului lui pragmatic și să îi acomodeze cerințele. Ăsta e termenul la modă acum.

Ce a determinat schimbarea de ton a lui Trump

Într-adevăr, debutul summitului părea destul de tensionat, mai ales după amenințările lui Trump la adresa Spaniei. Până la urmă, ce credeți că a determinat această schimbare de ton?

Probabil ar trebui să privim asta, dar aici doar speculez, pentru că nu avem date suficiente, suntem acum la cald, care are de-a face foarte mult cu ceea ce se întâmplă din nou în Iran, cu escaladarea acelui conflict, care avea un armistițiu, se încheiase cu un armistițiu șubred, dar de fapt nu se încheiase deloc în toate aceste luni, și că situația de acolo era departe, sau este departe încă de a fi tranșată. Probabil că în contextul ăsta, Donald Trump a primit și asigurări din partea aliaților că îl vor susține, că vor oferi facilități logistice, de transport, că vor menține această linie. În ceea ce privește Spania, nu știu ce să spun, dar într-adevăr a fost foarte critic din punct de vedere comercial cu Spania. A vrut să o sancționeze, dar știm prea bine că nu poate acest lucru, pentru că comerțul Spaniei este înglobat în comerțul Uniunii Europene, deci dacă vrei să sancționezi Spania, trebuie să sancționezi politica comercială comună a Uniunii Europene, ceea ce probabil e prea mult, chiar și pentru Donald Trump.

Ce a obținut și ce nu România la Ankara

Privind rezultatele din perspectiva Bucureștiului, România a plecat la Ankara cu obiective clare: să readucă Marea Neagră pe agenda Alianței și să obțină un sprijin concret pentru sisteme antidronă. Din textul Declarației în 6 puncte, Marea Neagră pare să lipsească. Ce am reușit totuși să obținem la Ankara, care ar fi jumătatea plină și cea goală a paharului?

Da, cred că astea erau, oricum, obiective foarte ambițioase, nerealiste. Nu știu cât de mult administrația de la București, de la Cotroceni, a reușit sau a avut în mod clar pe agendă, prioritate centrală acest lucru. Eu cred că a participat la summitul ăsta într-o cheie realistă. Adică a încercat să aibă aceeași atitudine de aliat loial pe care România și-a construit-o în toți acești ani, de partener solid, strategic al Statelor Unite. Și a încercat să facă un fel de damage control, în sensul de a nu crea, eu știu, prea mult tumult, prea multă agitație, care în contextul ăsta și-așa complicat, cu un Donald Trump foarte arțăgos, cel puțin în primă fază, ar fi fost poate un pipe dream, un fel de wishful thinking. Așa că nici la nivel de drone nu am reușit din punctul ăsta de vedere. Inițiativa asta antidronă nu s-a concretizat, cel puțin asta e ceea ce am înțeles eu. Nici în ceea ce privește menționarea Mării Negre în declarația finală. Pentru că Marea Neagră nu a fost menționată.

Dar marea lovitură, cred eu, este că România reușește să se mențină pe aceeași linie ca înainte de summitul de la Ankara, în sensul că Donald Trump nu a decis să reducă numărul de militari aflați pe teritoriul României, lucru care s-a întâmplat, știm prea bine, în toamna anului trecut și care a creat foarte multă îngrijorare în establishmentul de politică externă și militar românesc. Deci, din punctul ăsta de vedere, cred că România a obținut maxim în contextul dat. Mai mult, din păcate, nu funcționează.

S-a vorbit și încă de vorbește mult despre relațiile București și Ankara, iar în ultimul timp au existat multe speculații că absența Turciei și reprezentarea foarte rece a Bulgariei la summitul B9 de la București, de luna trecută, ar fi fost cauzate de anumite neînțelegeri între cele 3 state, pornind de la faptul că România insistă să devină principalul hub de securitate la Marea Neagră, lucru care nu convine deloc Ankarei. Cum gestionăm această competiție regională?

Da, probabil. Turcia e, alături de Federația Rusă și Ucraina, cel mai important jucător la Marea Neagră. E o concurență cunoscută de mult timp și în perspectivă economică și, mai nou, securitară, dar consider că e foarte greu pentru state riverane, așa cum este România și Bulgaria, să conceapă securitatea la Marea Neagră fără Turcia. Așa că demersul ăsta făcut de România, de achiziționarea unei corvete e ca o invitație de cooperare, pentru că și România realizează, și mulți alții din NATO, că în zona asta de sud-est a Europei și la Marea Neagră, fără Turcia, orice proiecte de anvergură sunt limitate. Proiectele de anvergură sunt limitate. Deci depindem de relația cu Turcia și în contextul ăsta de securitate energetică, nu mai vorbesc, Turcia e un actor esențial. De fapt, toată infrastructura asta energetică, după cum bine știți, s-a cam transferat în ultimii ani către Turcia.

Apoi, eu știu că România, Bulgaria și Turcia au o inițiativă comună la Marea Neagră în ceea ce privește deminarea. Și cum am mai spus, am cumpărat o corvetă de la turci, ceea ce spune că există o conlucrare la nivelul acestor state și poate vor putea construi pe această cooperare românii și turcii, și bulgarii, firește, și alte punți.

Cât ne mai permitem nota de plată

O altă temă fierbinte o reprezintă nota de plată pentru această securitate. România, alături de 10 aliați NATO vor cumpăra avioane Saab GlobalEye, care vor înlocui flota AWACS, iar costurile nu sunt de neglijat - 50 de miliarde de dolari. În același timp, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a avertizat de curând că da că viitorul buget al UE (2028-2034) ar putea fi redus cu 40% dacă nu se introduc taxe și impozite noi. Întrebarea mea ar fi până unde putem băga mâna în buzunar pentru acest armament, în timp ce țările frugale cer austeritate și tăieri masive de fonduri de la coeziune și agricultură și riscăm să primim și mai puțini bani europeni, iar economia e în criză?

Da, așa este, suntem strâmtorați, asta nu e o noutate. Se știe, și are de-a face mult cu ceea ce se întâmplă la noi acasă, cum ne ținem finanțele, pușculița. Dar, programul SAFE este și acesta unul pe bază de împrumuturi, pentru că asta e soluția, să ne împrumutăm. Și avem noroc de anvelopa asta europeană, care face ca împrumuturile să fie rambursate într-o perioadă lungă de timp și la dobânzi foarte mici. Pentru că Uniunea Europene, după cum știm, are un nivel de rating maxim. Pe când România, dacă e să o luăm ca stat individual, mai ales în contextul ăsta economic, financiar actual, e într-o poziție net inferioară. Așa că, dacă ne-am împrumuta în mod individual, la nivel național, cred că returnarea banilor ar fi mult mai dificilă decât la nivel european. Deci astfel de inițiative, cum e SAFE, sunt o anvelopă fantastică pentru state ca România, care, o știm prea bine, are o industrie de apărare aproape inexistentă, care în toată această perioadă, în aceste decenii, a fost demantelată și care acum, prin tehnologie internațională, europeană, caută să reconstruiască după aceste decenii de delăsare.

Așa că, da, putem să continuăm să ne împrumutăm, iar, până la urmă, există o presiune foarte mare, dar obiectivele și prioritățile de securitate trebuie să primeze. Așa că cred că se vor face eforturi în acest sens. Și ceea ce observăm prin achiziția asta, că de aici am pornit, după achiziția din Suedia a acestor avioane, spune foarte multe despre strategia aceasta românească de a-și diversifica furnizorii. Și nu mă refer numai la furnizorii europeni sau americani clasici, de la care românii au cumpărat de-a lungul timpului. Vedem că România cumpără tehnică militară și din țări precum Coreea de Sud. Și vedem că pentru sistemul Patriot sau pentru F-35, celelalte două contracte masive financiar pe care România le-a semnat cu partenerii americani, suntem pe lista de așteptare, pentru că nu există capacități suficiente nici măcar în America să se producă echipament atât de mult, atât de repede, la solicitările acute care sunt acum din partea Ucrainei, din partea statelor din Golf pe care America le apără de Iran și mulți, și mulți alții. Deci încercăm să ne diversificăm, ne împrumutăm, dar căutăm să ne împrumutăm la dobânzi mici și avem noroc că suntem, după Polonia, următorul stat care beneficiază de o sumă mare din SAFE. Rămâne doar ca factorul politic din România să știe cum să drămuiască acești bani și aici probabil e marea provocare. Deci e tot una domestică, până la urmă, cum ne punem casa în ordine și financiar și militar.

Nevoia de a fi mai inventivi

Ce a lipsit totuși pentru ca acest summit să fie unul cu adevărat excelent pentru noi și ce strategie ar trebui să adopte Bucureștiul pe viitor? Unde ar trebui să venim cu idei noi, ce inițiative ar fi necesare?

Ar trebui să fim mai creativi din punct de vedere diplomatic, dincolo de discursul repetitiv despre importanța Mării Negre. Pentru că Marea Neagră, până la urmă, nu e un subiect nou, e subiectul pe care noi l-am folosit aproape obsesiv în toți acești ani. Pe Marea Neagră, de fapt, am avut și tot felul de proiecte, inițiative politice, cum a fost Sinergia Mării Negre în timpul președintelui Băsescu, care și acum există, dar care nu mai e o inițiativă de prim-plan, a fost eclipsată de celelalte: B9, cum bine ai menționat, de Inițiativa celor Trei Mări și așa mai departe. Deci nu e un subiect nou. De aici parteneriatul și nevoia de Turcia, pentru că, să fim realiști, e greu să umplem un gol atât de mare la care a fost neglijat și înainte. Marea Neagră e foarte importantă în contextul acesta, însă cred că pe lângă discursul ăsta care a devenit nițel... nu l-aș numi de lemn, dar obsesiv, repetitiv, pe Marea Neagră ar trebui să fim puțin mai creativi în viitorul apropiat, pentru că, mai ales în contextul ăsta volatil, în care Donald Trump nu are răbdare deloc, cred că ideile noi sunt cele care aduc câștig de cauză.

Și aici, probabil, parteneriatul cu Ucraina iarăși ar trebui să fie una dintre preocupările centrale pe care establishmentul de politică externă și de securitate românesc ar trebui să îl aibă. Ucraina este esențială pentru securitatea noastră și nu numai, pentru securitatea Republicii Moldova, care a fost și este, probabil, obiectivul nostru de politică externă numărul 1 de-a lungul timpului. Noi mereu am susținut, am militat pentru aderarea Republicii Moldova. Asta a fost întotdeauna preocuparea pe care românii au avut-o la întâlnirile europene, la întâlnirile NATO, în contextul ăsta al conflictului, al războiului în Ucraina. Deci parteneriatul ăsta care ar putea să aducă multe plusuri în ceea ce privește industria, fabricarea dronelor unde suntem deficitari, până la a face un scut antidronă NATO sau prin Uniunea Europeană, unde și acolo este o inițiativă similară. Și trebuie să ne mișcăm noi înșine, prin noi înșine și în parteneriat cu Ucraina, care are o tehnologie deja foarte avansată, testată cum alții nu pot să o testeze decât în laborator, mă refer aici la focul bătăliei. Și cred că asta ar trebui să fie una dintre preocupările pe care eu, cel puțin, mi-ar plăcea să le aud mai des în discursul politic din România și explicat cetățenilor din România cât de importantă este Ucraina pentru securitatea noastră și din motivul celălalt, al dezinformării. Dacă nu vii cu informații, nu explici, vidul ăsta de comunicare creează monștri. Plus că e după aia speculat de tot felul de factori politici și non-politici, mai știu eu ce alți actori, care vor să submineze din interior securitatea noastră, nu numai din exterior.

Ce înseamnă „NATO 3”

Aș vrea să ne oprim puțin și asupra conceptului intens dezbătut de „NATO 3.0”. Cum ar trebui să interpretăm această nouă paradigmă dincolo de discursul oficial al unității transatlantice? Este o adaptare matură a Europei sau asistăm, în realitate, la începutul unui abandon american? Pentru că, deși Trump a apărut în poza de grup și a semnat declarația, Statele Unite par profund hotărâte să își reducă prezența pe continent pentru a se concentra pe regiunea Americilor și pe Indo-Pacific, unde e marea rivalitate cu China. Cât de pregătită este Europa pentru această iminentă „singurătate strategică”?

Cred că în contextul ăsta al summitului NATO, până la urmă, nu e doar amenințarea Rusiei, care este percepută în mod diferit la nivel NATO. Hai să fim serioși, geografia condiționează foarte mult: cu cât ești mai aproape, cu atât simți mai puternică amenințarea. Cu cât ești mai departe, de pildă în Americi, cu atât lucrul ăsta nu se percepe la fel. Deci elefantul din cameră sunt Statele Unite ale Americii și participarea lor în NATO, așa că e important să rămână responsabile, un actor responsabile în NATO. Și ceea ce vreau eu să spun, pentru că am urmărit destul de atent toată această discuție, pe mine nu mă surprinde, pentru că tot ceea ce a anunțat Donald Trump în campania sa electorală, prin acel faimos Proiect 2025 publicat de Heritage Foundation, de care sunt sigur că ne amintim cu toții, în care anunța obiectivele pentru 2025, erau și aceste obiective securitare. Iar printre obiective se număra acesta al reducerii prezenței americane în Europa și pasarea responsabilității europenilor, ca în acest timp America să poată pivota înspre zona Asia-Pacific pentru a contrabalansa China acolo.

Teodor Moga predă la Universitatea Iași. FOTO: Arhivă personală

Deci această preocupare nu este nouă, este una anunțată încă din campania electorală și aș îndrăzni să spun încă din primul mandat al lui Donald Trump, ba chiar încă din timpul administrației Obama, când aceste lucruri au fost enunțate, dar nu s-au concretizat deloc. Însă, dacă îi ascultăm pe Elbridge Colby, pe Wess Mitchell, pe Alex Velez-Green, mulți dintre ei, ultimul cu precădere, care a lucrat la proiectul ăsta Heritage Foundation, 2025, dacă ne uităm la strategia de securitate a Statelor Americane publicată în toamna anului trecut și redactată, după cum se spune iarăși, de Elbridge Colby, gânditorul din spatele acestei noi schimbări de paradigmă americană, iarăși nu ar trebui să ne surprindă. Și cred că nici pe europeni nu îi mai surprinde acest lucru. Suntem într-o epocă a tranziției, însă cred că singura rugăminte pe care europenii au lansat-o americanilor e aceea ca această tranziție să nu se producă brusc. Pentru că ar fi foarte greu de suplinit capacitățile foarte mari, importante americane care sunt în Europa.

Și mai e un lucru foarte important pe care aș vrea să-l menționez, că niciunul din acești oameni care au lucrat la proiectul de reducere al infrastructurii, al capacităților militare americane din Europa nu au menționat în policy paper-urile lor despre eliminarea celui mai important element de securitate și de descurajare americană, ceea ce este umbrela nucleară americană. Și nici înainte, ca să nu mai vorbesc de primul mandat al lui Trump, dar nici în toate articolele publicate de la Heritage Foundation, de Elbridge Colby și mulți alții, nu s-a pus problema ca descurajarea nucleară să fie eliminată. Deci această componentă esențială pentru securitatea Europei. Însă convențional lucrurile astea nu trebuie să ne surprindă, pentru că de mult administrația Trump milita pentru ca securitatea, convențional vorbind din nou, să fie pasată în Europa europenilor.

Și acest lucru se vede și în susținerea Ucrainei, nu? Americanii, chiar dacă nu mai dau armament gratuit, totuși îi susțin pe ucraineni pe partea de intelligence, cu partea asta de comunicații, cu partea de sateliți, da? Iar asta chiar este absolut esențial pentru ucraineni ca să poată să mai mențină linia frontului și să mai și lovească adânc în Rusia. Eu aici m-aș situa. E o schimbare de paradigmă, e o reducere, dar e o reducere anticipată, n-ar trebui să surprindă pe nimeni. Și această paradigmă probabil se va menține cel puțin pentru restul mandatului lui Trump, dacă nu și mai încolo, după ce Trump nu va mai fi președintele SUA.

De ce nu putem vorbi la prezent de autonomie strategică europeană

Se vorbește aproape obsesiv și despre autonomia strategică europeană, dar totul raportat doar la viitor. Ce le lipsește cel mai mult europenilor pentru a vorbi de o autonomie strategică reală?

Europeni n-au încă suficiente resurse ca să suplinească ceea ce doar americanii au. Vedem cum umbrela nucleară, unde Marea Britanie și Franța, în ciuda dialogului ăsta inițiat de Macron, încă nu și-au luat angajamentul de a acoperi, de a face partajare nucleară, cum se cheamă. Nu avem bombardiere strategice, nu avem intelligence, informații militare prin satelit, transport aerian strategic și partea asta de comandă și control. Ei sunt motherboard-ul, americanii, pentru că pe platforma americană funcționează NATO, pe tot ce ține de ramificațiile în procesul de decision making, de comandă, de control, totul e pe filon și pe schelet american. Iar lucrul ăsta, dacă îl elimini peste noapte, e clar că destabilizezi total ce mai rămâne din Alianță.

Dincolo de această dependență de Washington, summitul de la Ankara a încercat să proiecteze o imagine de unitate europeană deplină. Cu toate acestea, în culise, fisurile dintre marile capitale sunt evidente. Vedem tensiuni mocnite între Paris și Berlin, proiecte comune precum Eurotank sau Euroavion care bat pasul pe loc, și o Franță care se apropie de Marea Britanie privind sceptic spre Germania. Asistăm doar la simple negocieri industriale sau această „urzeală a tronurilor” amenință însăși coeziunea defensivă a Europei?

Aș vrea să fiu optimist, așa că voi spune că eu cred că există totuși unitate și coordonare suficientă. Nu mai suntem în perioada suspiciunilor interbelice. Eu cred că anii ăștia de integrare europeană au schimbat mult ADN-ul european. Bine, probabil nu complet. Vedem reacțiile astea naționaliste, suveraniste, care sunt anti-alianțe, anti-integrare, dar, în continuare, sunt minoritare, nu sunt majoritare la nivel european. Nu știu ce va fi. De-aia cred că, în ciuda acestor gâlceve, a urzelilor tronurilor, cum spuneați adineaori, există cooperare. Firește că întotdeauna industriile acestea militare, mai ales cele care sunt superioare celorlalți, cum e industria militară franceză, germană, italiană și spaniolă, din nou, ca să nu mai spunem de Marea Britanie, dar Marea Britanie nu mai e în UE, totuși e în contextul ăsta NATO-european, deci fiecare vrea să-și promoveze proprii producători. E o competiție acum pentru câștigarea banilor europeni, beneficierea de bani europeni.

Dar de-aia vreau să revin la the elephant in the room, la Statele Unite ale Americii și la importanța Statelor Unite ale Americii și la nivel european, pentru că, pe lângă umbrela asta de securitate, Washingtonul, prin poziția sa de hegemon la nivel transatlantic și o perioadă și la nivel planetar, a asigurat stabilitatea. SUA erau factorul de echilibru.

E, de aici emoțiile astea care transpiră la nivel european, pentru că dezinteresul crescând al Americii nu are doar o componentă imediată, tehnologică, de comandă, care ar putea fi suplinită în ceva ani, dar are de-a face și cu importanța asta de protecție pe care America a oferit-o în toți acești ani și care contează atât de mult pentru încă foarte mulți parteneri europeni, cum sunt cei de pe flancul estic, cum este Germania în continuare. Și poate de aici și dificultatea nemților de a bate palma cu francezii în detrimentul contractelor pe care le au cu americanii. Fiindcă să nu uităm că Germania este gazda celor mai multe trupe și infrastructuri americane și n-ar vrea să strice relația, care scârțâie destul de mult, cu America. Deci există state care sunt între ciocan și nicovală, așa că trebuie să înțelegem că pe lângă chestiile astea de calcul economic imediat sunt și calcule ce țin de parteneriate strategice, istorice, pe care e greu să le schimbi peste noapte. Dependența asta de cale, determinismul ăsta istoric e foarte puternic.

România e cel mai bun exemplu. România, care pare blocată într-o gândire și abia acum, de ceva timp, înțelege că trebuie să-și diversifice partenerii, furnizorii, dar până la urmă rămâne loială, fidelă parteneriatului strategic american. Deci asta e cheia în continuare prin care eu înțeleg, văd comportamentul de politică externă al României astăzi. În comunitatea de experți de la noi există o dezbatere aprinsă pe această temă. Unii spun că loialitatea oarbă față de Washington, mai ales în epoca unui Trump imprevizibil, ne limitează opțiunile, în timp ce alții consideră că axa cu Bruxelles-ul ar trebui să devină prioritară.

București vs. Washington și Bruxelles

Și cum ar trebui să navigheze Bucureștiul prin acest peisaj volatil? Este fezabilă o strategie de tip hedging?

Sunteți probabil mai la curent decât sunt eu cu gâlceava internă a noastră din comunitatea de experți, în care mulți susțin că parteneriatul cu America, sigur, cu America de astăzi, sigur poate nu mai e același, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să fie la fel de important. Trump e imprevizibil, dar din nou trebuie să încercăm să-i facem pe plac, să-l acomodăm, ca să folosesc românismul ăsta la modă. Bun, asta odată. Alții spun că parteneriatul ăsta cu America nu ne poate aduce mari beneficii à la long și că ar trebui în primul rând să ne orientăm pe parteneriatul sau legăturile cu Bruxelles-ul și cu partenerii europeni. Alții spun că ar trebui să facem și una și alta, să avem ceea ce se numește un fel de hedging strategic, prin care să încerci să beneficiezi, să ai o relație solidă și cu unii și cu alții. Și cred că asta e abordarea. Mi-e greu să cred că am un glob de cristal ca să văd cum o să arate lumea peste câțiva ani. Asta e și marea problemă a experților, că când încep să speculeze. De multe ori expertiza e despre lucruri consumate, lucruri trecute. Poate parteneriatul cu SUA se va dovedi cartea câștigătoare în detrimentul celorlalte inițiative, proiecte. Poate o atitudine mult mai echilibrată e necesară în contextul ăsta al schimbării de paradigmă. Dar e clar că e o dezbatere care în România încă nu e tranșată și mi-e greu să o văd cum ar putea fi astăzi tranșată. Eu m-aș gândi la complementaritate. Nu cred că poți să-i excluzi. Și cred că e o falsă discuție care ne-ar da foarte multe bătăi de cap, că tot am auzit chestia asta cu pro-european, pro-occidental, care, mă rog, personal, mă disperă câteodată. E un joc atât de pueril, mi se pare câteodată. Nu cred că e vorba despre asta, și să faci alegeri din astea alb-negru e foarte complicat pentru un stat, mai ales ca al nostru, pe flancul estic, unde simțim suflarea ursului foarte puternic. Așa că trebuie să ai o abordare cât mai diversificată, să nu-i excluzi nici pe unii, nici pe alții. Până la urmă, asta e o diplomație eficientă și cred că asta trebuie România să facă: să fie mult mai activă, mult mai vizibilă, mult mai prezentă, cum încercăm să fim și în Statele Unite ale Americii, unde în ultimii ani ne-am bazat foarte mult pe relația strategică, dar nu am mai reușit să construim foarte bine.

Cine e Teodor Moga

Teodor Moga, de la Universitatea Al. I Cuza Iași (UAIC), politlog specializat în politici de securitate europene, relația UE-NATO și Parteneriatul Estic. La universitatea ieșeană predă cursuri in domeniul „Relațiilor Externe ale UE”, „Politica de Securitate și Apărare europeană”, „Politica Europeană de Vecinătate” (nivel postuniversitar), „Economia UE” (la nivel de absolvenți). Anterior, a terminat un doctorat in „Economie și Relații Internaționale la UAIC” și un master in „Politici Europene” la Universitatea din Manchester, Marea Britanie. A lucrat pentru Comisia Europeană, Ambasada Marii Britanii la București și a desfășurat activități de cercetare la Institutul Uniunii Europene pentru Studii de Securitate și Centrul European George C. Marshall pentru Studii de Securitate