Interviu Bomba cu ceas din România și UE, dezvăluită de un sociolog: „Ne luptăm doar cu monstrul din afară, dar uităm de monștrii din interior”

Europenii au decis la summitul de la Ankara să aloce și mai mulți bani pentru înarmare, dar totul ar putea veni cu un risc. Politologul Corina Lăcătuș, de la Londra, avertizează că neglijarea problemelor sociale va servi ca muniție pentru partidele radicale și populiste, care vor profita din plin.

România și UE au o populație tot mai îmbătrânită și sărăcită. FOTO: Captură video

În timp ce la Ankara se prezintă planuri triumfaliste pentru noi alocări fonduri destinate armamentului, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, le solicită statelor membre UE să găsească noi surse de venit pentru viitorul buget al Uniunii Europene (2028-2034). Potrivit EFE, într-un discurs în Irlanda, șefa Comisiei Europene a spus că, în caz contrar, vor trebui majorate contribuțiile naționale sau bugetul propus de Bruxelles va fi redus cu până la 40%, sugerând noi creșteri de taxe și impozite.

Dacă deciziile cu privire la alocare a tot mai multe fonduri pentru securitate sunt aplaudate în picioare de politicieni și de militari, există și voci care le contestă. Experții atrag atenția asupra faptului că politicile de înarmare și militarizarea excesivă, suprapuse cu politicile de austeritate, reprezintă cocktailul perfect pentru sărăcirea populației și ruinarea educației, a cercetării și a politicilor de dezvoltare a Europei. La fel de grav este partidele radicale, care exploatează deja inteligent nemulțumirile tot mai mari ale populației sărăcite, cresc în sondaje. Astfel, scenariile în care populiștii și euroscepticii vor ajunge la putere în tot mai multe state europene devin tot mai plauzibile.

Corina Lăcătuș este profesor universitar la Departamentul de Sociologie, științe politice și Relații Internaționale la Queen Mary University of London. Din perspectiva sociologului, românca avertizează că România și Uniunea Europeană riscă să se confrunte cu o criză socială fără precedent, care va anula în mare măsură eforturile în direcția securității și va provoca focare de tensiune internă. La final, toate aceste probleme vor servi mai mult decât oricui tocmai Moscovei și partidelor radicale populiste.

Adevărul: Europenii strâng rândurile și au anunțat încă dinainte de summitul NATO de la Ankara că vor cheltui tot mai mult pentru securitate. În paralel, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, susține că țările membre vor trebui să crească și mai mult taxele și impozitele, iar temerea e că se va tăia și mai mult de la educație, cercetare și sănătate. De ce de fiecare dată politicile de austeritate se concentrează tocmai pe aceste domenii și ce urmări ar putea să existe?

Corina Lăcătuș: Politicile sociale, în momentul în care am trecut prin criza economică din 2008, au fost cele care au fost practic sacrificate împreună cu politicile legate de dezvoltare, cercetare, deci R&D, research and development (cercetare și dezvoltare), ca să folosesc terminologia de la Bruxelles. În momentul în care tai finanțarea pentru cercetare și dezvoltare, practic creezi alt gen de probleme și alte patologii în sistem. Pentru că, practic nu susții universitățile suficient de bine, nu susții proiectele de cercetare care sunt independente, deși există finanțare la nivel european, dar nu faci din asta o prioritate. Și atunci țări precum China vor face avansuri și progrese mult mai mari, din punctul ăsta de vedere, în timp ce Europa va continua să bată pasul pe loc.

În America contextul este totuși puțin diferit, cel puțin atunci când vine vorba despre universități și despre cercetare. De exemplu, deși universitățile sunt foarte, foarte puternice și bine finanțate, sau cel puțin în baza istorică au fost, dar acum, în ultima vreme, li s-a tăiat finanțarea, au foarte multe companii particulare, private, care finanțează din interiorul lor. Bine, din punct de vedere etic sunt niște decizii destul de controversate, dar cel puțin încă se promovează cercetarea și dezvoltarea, inovația în general, deci dezvoltarea de proiecte noi, tehnologice, farmaceutice și așa mai departe. Dar în contextul european, practic, noi n-am mai avansat din punctul ăsta de vedere.

Singurul proiect important, să zicem, de la nivel global pe care-l avem este Claude, care este un proiect de inteligență artificială din Franța, de exemplu. Deci am rămas mult în urmă față de China și mult în urmă față de America.

Pierdem previzibil competiția cu China și SUA

Și cum s-a ajuns aici?

Acum, din punctul meu de vedere, acesta e în primul rând un proiect economic și este rezultatul, consecința unor decizii economice luate la Bruxelles. Și mă gândesc aici în primul rând la aceste politici de austeritate.

Ce mi-a fost mie foarte clar, și cred că e clar multor analiști politici, sunt convinsă că și multor jurnaliști, este faptul că proiectul european este un proiect neoliberal din punct de vedere economic. Este liberal-democrat în sensul că crede în democrație și crede în drepturi și în statul de drept. Deci asta e partea politică și socială, dar pe partea economică a făcut o prioritate din strategiile economice neoliberale. Asta înseamnă piață deschisă, free trade, deci sunt idealuri promovate de ceea ce se cheamă Consensul de la Washington, de organizațiile internaționale ieșite din Washington. Deci ONU, FMI-ul, Banca Mondial, toate au avut ca punct de pornire același gen de proiect politic, practic, și în momentul în care Uniunea Europeană s-a dezvoltat, Uniunea Europeană s-a dezvoltat practic inițial ca un pact economic și de comerț. Deci asta a fost practic prioritatea principală, după care a devenit un proiect politic și social și cultural. Asta din punct de vedere istoric.

Corina Lăcătuș este profesor universitar la Queen Mary University of London

În general, prioritățile lor au fost neoliberale. Asta înseamnă că, din punct de vedere economic, foarte multe din deciziile luate de Uniunea Europeană au fost în favoarea austerității economice, pentru a se limita deficitul bugetar. Iar pentru asta, au fost date deoparte multe politici sociale. Sigur, este cumva de înțeles faptul că deficitul bugetar trebuie redus, nu asta este de discutat, ci modul cum se face.

Problema e, zic mulți experți, că austeritatea lovește exact categoriile sociale cele mai vulnerabile. După ce cazurile revoltătoare ale copiilor maltratați și uciși în orfelinatele din România au devenit brand de țară în anii 90 și o pată greu de șters pe obrazul nostru, ultimul caz cu bătrânii abandonați și lăsați pe urma unor profitori la Bihor a ajuns din nou în străinătate. Ce ne spune acest lucru despre România, despre conducători și politicieni, dar și despre noi și cât de gravă e boala de care suferim?

Aș spune că boala este într-adevăr foarte, foarte gravă, dar și că ea nu este specifică doar României. Din punctul meu de vedere, este o patologie cel puțin europeană, dacă nu chiar mondială. În plus, în mod cert ea este prezentă și în America. Problema este că această criză structurală va deveni din ce în ce mai acută din cauza modului în care este articulat sistemul actual.

Neoliberalismul economic nu favorizează coeziunea socială și nici susținerea comunităților sau a persoanelor vulnerabile. Din păcate, în viziunea neoliberală, fondurile destinate asistenței sociale sunt primele care dispar sau sunt tăiate atunci când apar reorientări ale priorităților bugetare.

În momentul de față, prioritatea absolută la nivel european a devenit armata, militarizarea și securitatea regională. Când toți acești bani, toate bugetele sunt direcționate masiv către securitate, către militari, banii aceia trebuie luați de undeva. Iar cum logica neoliberală nu pune preț pe populația defavorizată sau pe infrastructura de asistență publică, primele sacrificate sunt programele de protecție socială. De fapt, la ora actuală, cu toții suntem afectați, deși poate nu ne dăm seama. Și suntem afectați în primul rând din cauză că nu mai putem spera să avem o infrastructură solidă de servicii publice de pe urma căreia să putem beneficia la nevoie.

Nu susțin ideea că statele trebuie să finanțeze absolut pe toată lumea în mod egal, orbește și fără o analiză riguroasă. Însă un stat din care lipsesc cu desăvârșire politicile publice de susținere a populației devine inevitabil o societate profund vulnerabilă.

Mă întorc la sistemul de educație, priviți ce se întâmplă în acolo: în momentul în care o țară te obligă să plătești sume exorbitante pentru a studia la universitate, iar o familie cu venituri modeste nu își poate permite acest cost, statul respectiv creează în mod deliberat o vulnerabilitate intelectuală și economică ale cărei efecte negative se vor deconta catastrofal în viitor. Iar când mutăm lentila spre persoanele cu dizabilități sau spre segmentele cu un grad extrem de ridicat de vulnerabilitate, realitatea devine de-a dreptul tragică.

Un european din 5 și unul din 3 români sunt săraci

România se află pe primele locuri în UE în privința riscului de sărăcie și excluziune socială, iar și mai surprinzător, 21% din populația statelor membre se confruntă cu aceeași problemă. Pe de altă parte, cum spuneam, se vorbește de noi taxe și impozite pentru europeni, în timp ce la summitul NATO de la Ankara, dar și înainte de asta s-a insistat că trebuie să dăm și mai mulți bani pentru înarmare. Nu cumva riscăm să ne afundăm în acest cerc vicios în care, în loc să combatem sărăcia, o amplificăm?

Ba da, exact asta am constatat și eu, dar și alți colegi din acest domeniu. De fapt, realizăm că noi chiar suntem prinși într-un cerc vicios perfect. Când prioritățile absolute sunt reorientate masiv către înarmare, către militari și nu se mai face altceva decât să se taie permanent din fondurile publice destinate programelor de sprijin sau ONG-urilor care chiar fac treabă pe teren în comunități, nu doar pe hârtie, problema se acutizează teribil. La fel, se taie mereu de la sănătate, se taie de la educație, tăiem aproape totul, mai puțin banii pe care îi dăm pe arme. Acei bani sunt tot mai mulți de la an la an, iar pentru asta se găsesc permanent soluții. Pentru a combate sărăcia și a rezolva problemele cu care se confruntă societatea, nu găsim soluții, se găsesc doar scuze.

Drepturile omului există, sunt stipulate în acorduri internaționale cu o valoare juridică și morală uriașă, concepute istoric tocmai pentru a evita ororile trecutului, cum au fost Holocaustul sau discriminarea sistemică a romilor și a altor minorități în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Însă implementarea efectivă a acestui cadru legal cade exclusiv în sarcina și responsabilitatea fiecărui guvern național. Există mecanisme de monitorizare globală, dar dacă statul național nu își asumă respectarea și finanțarea acestor drepturi în mod concret, ele rămân simple litere moarte pe o foaie de hârtie. Fără instituții puternice și fără finanțare pentru societatea civilă care lucrează la firul ierbii, riscul ca drepturile omului să fie complet ignorate în viitor este uriaș.

Monstrul din afară și monștrii din interior

Desigur, politicile de înarmare sunt un lucru greu de evitat în actualul context geopolitic, cu o Rusie agresivă și imprevizibilă la granițe. Totuși, nu cumva ne concentrăm exclusiv pe „monstrul” de afară, Rusia, și uităm că avem și alți „monștri” în interior, pe care chiar îi hrănim când acceptăm să fim tot mai săraci, tot mai puțin educați și tot mai polarizați? Sau pur și simplu nu mai există soluții?

Cumva ne facem singuri un rău și mai mare ignorând echilibrul dintre securitatea militară și cea socială, sunt întru totul de acord cu dumneavoastră. Deși risc să par puțin idealistă, cred cu tărie că, dacă există o veritabilă voință politică, un guvern poate și trebuie să susțină în mod echilibrat atât politicile publice sociale, cât și pe cele economice și militare în același timp. Desigur, alocarea resurselor variază în funcție de contextul geopolitic și de doctrina partidelor aflate la putere, dar când decizi să direcționezi aproape totul într-o singură zonă, în cazul nostru cea militară, celelalte domenii vor suferi inevitabil.

Privind analitic contextul actual, Uniunea Europeană a asumat decizia strategică de a susține militar Ucraina pe termen lung. Este cumva de înțeles că ne înarmăm puternic pentru a preveni riscul unui conflict direct cu Rusia pe teritoriu european. Însă ignorăm o întrebare fundamentală: dacă suntem o societate măcinată de boli, inegalități și colaps social, cum va putea populația noastră să facă față unui eventual război? Cine va mai lupta?

Dacă ne uităm la natalitatea extrem de scăzută de la nivelul întregului continent, dacă privim și conștientizăm că în România, dar și în cele mai multe state UE, populația este mult îmbătrânită, dilema devine absurdă. Și nu putem să nu ne întrebăm dacă pe cine am trimite pe front în cazul unui război. Îi vom trimite oare pe bătrânii care oricum abia mai trăiesc din pensii de mizerie? Pentru că natalitatea este tot mai scăzută, tinerii sunt tot mai puțini, iar oamenii nemulțumiți nu vor găsi motive să meargă pe front când se simt trădați în primul rând de propriile guverne.

Cum spuneam, soluții pentru a evita ce e mai rău încă mai există. În plus, există soluții și canale diplomatice complexe care ar putea fi explorate, dar despre ele nu se mai discută absolut deloc în acest moment, deoarece prioritatea zero este înarmarea. Să nu uităm că industria armamentului este un gigant global extrem de puternic, care influențează deciziile geostrategice, politicile de mediu și însăși diplomația mondială, orice s-ar spune.

Nu cumva marele pericol e că această miopie birocratică de la Bruxelles le ridică mingea la fileu radicalilor și populiștilor, care profită din plin că nivelul de trai se degradează în continuu și că oamenii sunt tot mai lipsiți de speranță și nemulțumiți de modul în care sunt tratați?

Absolut. Și aici trebuie numai să încercăm să ne punem în situația unui om care trăiește în sărăcie lucie și se chinuie zi de zi să își hrănească familia, având certitudinea empirică că statul l-a abandonat. Fie că vorbim despre discriminarea etnică în cazul comunităților de romi, fie despre excluziunea socială generală, acești oameni sunt prinși în ceea ce numim „capcana sărăciei”. Iar când o generație este săracă, probabilitatea statistică ca și copiii lor să rămână săraci este uriașă. Și uite așa ne găsim într-un adevărat cerc vicios, iar pe măsură ce acceptăm să ne cufundăm și mai mult este tot mai greu de spart.

Când te afli în acest hău și nu primești niciun ajutor de la autorități, când trăiești cu sentimentul că ești abandonat, că nimănui nu-i pasă și că statul ți-a întors spatele devii extrem de receptiv la soluțiile simpliste, magice, propuse de populiștii de extremă dreaptă. Dacă unui om care nu are ce pune pe masă îi vine un politician extremist și îi oferă o explicație facilă: „Nu îți găsești de lucru pentru că a venit imigrantul de nu știu unde și ți-a furat jobul și resursele!”, mesajul prinde instant. Explicația este complet eronată și profund incorectă, inclusiv din punct de vedere economic, dar un om disperat, care se confruntă cu foamea, nu va mai sta să citească analize politice sau statistici macroeconomice despre dinamica migrației ca să înțeleagă contextul. Și sigur că mesajul anti-străini va prinde instant.

Propaganda care provoacă și mai multă iritare

Ca și cum nu ar fi de ajuns, vedem de la Palatul Victoria, indiferent de componența guvernelor, dar și din anumite cercuri apropiate mesajul că în România se trăiește bine și aflăm de tot felul de realizări ale politicienilor, ba chiar că i-am fi depășit pe unguri, pe slovaci sau pe greci, deși omul de rând constată că în realitate salariul îi ajunge tot mai puțin să trăiască de la o lună la alta. Nu cumva riscăm ca acest timp de discurs, această propagandă până la urmă, să irite și mai mult populația și să-i arunce pe oameni în brațele populiștilor radicali?

Întocmai, dar să știți că această dezamăgire nu mai este doar apanajul claselor vulnerabile. Și asta, iarăși, nu este specific, nu se întâmplă doar în România. Același discurs și aceleași probleme le vedem și în alte părți ale lumii. Asistăm la o revoltă mocnită a unor comunități și societăți întregi, inclusiv în Occident, care s-au săturat de partidele tradiționale, mainstream. Fie că vorbim despre sistemul bicameral din SUA (Democrați versus Republicani), fie despre Marea Britanie (Laburiști versus Conservatori) sau despre eșichierul politic din Franța, Germania și Italia, electoratul este profund deziluzionat de faptul că guverne succesive au eșuat în a rezolva problemele de zi cu zi.

Din acest motiv, vocile antisistem, cele care vin din afara establishmentului politic, au o aderență formidabilă în prezent. În Marea Britanie, de exemplu, vedem cum cresc ecologiștii (The Green Party) pe stânga progresistă, dar și partidul lui Nigel Farage (Reform UK) pe extrema dreaptă. Și la fel, în toată Uniunea Europeană cresc partidele radicale.

Un fenomen izbitor de asemănător se întâmplă și în România. Într-o vreme, Partidul Național Liberal a reușit să creeze o anumită stare de speranță în rândul populației, dar astăzi dezamăgirea este uriașă și se manifestă la toate nivelurile sociale, nu doar în comunitățile cele mai sărace.

Clasa de mijloc din UE, tot mai restrânsă și sărăcită

Are legătură și cu faptul că în România clasa de mijloc, despre care se vorbește atât de mult mai ales în campaniile electorale, este mult mai îngustă și mai fragilă decât în Vest, iar sărăcirea ei e mult mai rapidă?

Să știți că această clasă de mijloc se îngustează peste tot în lume în acest moment, este un fenomen global. Diferența este că în România procesul este mult mai acut și mai dureros, deoarece țara nu a avut timp să acumuleze aceeași masă critică de creștere economică ca statele din Vest și nici nu a beneficiat de o infrastructură stabilă de protecție socială, consolidată de-a lungul mai multor decenii.

Inegalitatea de venituri este strigătoare la cer peste tot. Asistăm la o acumulare astronomică de capital în mâinile unui număr extrem de restrâns de miliardari, și nu mă refer aici la oamenii din clasa medie care dețin una sau două case, ci la bogății colosale. Când un guvern raportează triumfalist o creștere economică brută de 5%, acea cifră statistică nu ne spune nimic dacă nu analizăm unde se duc, de fapt, acei bani și spre ce segment al populației migrează.

Dacă privim datele istorice, în urmă cu 15 ani numărul celor care controlau averile globale era mult mai mic. Astăzi, polarizarea este extremă, în condițiile în care economiile lumii nu și-au revenit complet nici după criza din 2008 și au fost lovite ulterior de șocul pandemiei de COVID-19. Iar extremismul nu face decât să fie amplificat de acest decalaj uriaș dintre discursul oficial și realitatea din teren. Ideile acestea se diseminează foarte, foarte rapid prin bulele de informație și sunt amplificate ca soluții unice. De exemplu, dacă mă uit la părinții mei, care au peste 70, respectiv 80 de ani, ei folosesc telefonul mobil mult mai mult decât mine. Mama mea, dacă nu se uită timp de două ore la telefon, când îl deschide are deja cel puțin 30-40 de mesaje primite. Iar acestea sunt, de fapt, forward-uri, redistribuiri ale unor clipuri de pe TikTok sau postări de pe Facebook, chiar dacă ei nici măcar nu au conturi pe acele platforme sau nu știu neapărat cum să le folosească în mod direct.

Așadar, aceste idei circulă extrem de repede. Iar mecanismul este simplu: dacă ești deja supărat și nemulțumit, iar aceste idei îți sunt amplificate constant în propria bulă, vei deveni inevitabil revoltat.

Întrebarea e de ce nu se vede acest lucru la București sau la Bruxelles și de ce nu iau măsuri?

Păi și cei de la Bruxelles trăiesc tot în bula lor. Este o bulă puternic birocratizată, în care se folosește un anumit tip de limbaj de lemn, specific lor. Acum, din punct de vedere personal, atât ca cetățean, cât și ca expert, eu consider în continuare că Uniunea Europeană este un proiect politic care merită susținut.

Categoric. Uniunea Europeană e până la urmă o poveste de succes, inclusiv în cazul României.

Exact, mai ales din perspectiva României, nu avem o altă alternativă. Vedem, de pildă, ce soluție a găsit Marea Britanie prin Brexit și este evident că, din punct de vedere economic, se află într-o cădere liberă la ora actuală.De altfel, Brexitul a contribuit în mod semnificativ la această degradare și la sărăcirea britanicilor. Sigur, nu este singurul factor, a existat și șocul pandemiei, dar rămâne una dintre cauzele principale.

Altfel, privind istoric, trebuie spus că România nu ar fi ajuns niciodată în punctul în care se află astăzi fără sprijinul Uniunii Europene, indiferent ce părere am avea despre starea actuală a țării. România, așa cum este ea, adică o țară săracă și cu nenumărate probleme, se află într-o situație cu mult mai bună decât înainte de a deveni membră UE. Pe noi, UE ne-a ajutat enorm și ne mai ajută. Însă problema apare în momentul în care partidele politice din spațiul românesc vorbesc despre politicile europene într-o manieră lipsită de reflexivitate, total neanalitică. Acest mod de a pune problema polarizează opinia publică extrem de ușor: fie ești total pro, fie ești total contra, fără nuanțe.

Este mult, mult mai greu să nu te oprești doar la informația brută și superficială pe care o primești de pe rețelele sociale sau din emisiunile de tip talk-show în care doar se răcnește. Într-un astfel de zgomot devine aproape imposibil să te concentrezi pe anumite idei sau să urmărești firul unui argument logic. Din acest motiv, e greu ca publicul să înțeleagă că Uniunea Europeană este un proiect politic complex, care merită discutat așezat, analizându-i avantajele, dar și dezavantajele.

De pildă, există dezavantaje majore și constrângeri pentru țările care au aderat la zona euro, adică la uniunea monetară. Însă în spațiul public de la noi, partidele politice evită complet să discute deschis despre aceste minusuri, chiar dacă, în spatele ușilor închise, poate le cunosc.

Capcana simplificării și demonizarea dezbaterii

S-a vorbit mult despre ideea unor dezbateri și a unui acord naționale, dar pare că unii detestă până și simpla idee a dezbaterii democratice. Împărtășiți opinia că în România, dar tot mai mult și în alte state UE, dezbaterile sunt ucise din fașă și începem poate să semănăm tot mai mult tocmai cu Rusia sau alte state autoritare, fără ca măcar să realizăm?

Exact așa este. Polarizarea opiniilor politice și publice este accelerată și intensificată dramatic de rețelele sociale și de mass-media în general, prin fenomenul numit clickbait. Se caută cu orice preț senzaționalul: un videoclip pe YouTube va avea un titlu scandalos sau exagerat pentru a capta un interes artificial. Când apeși pe el, îți dai seama rapid că textul sau conținutul acelei discuții nu era nici pe departe atât de incendiar. Însă, pentru a atrage atenția și a genera trafic, se folosește această retorică tot mai inflamatorie.

Faptul că avem opinii politice diferite este un lucru firesc, dar transformarea discursului public într-un război al etichetelor radicale distruge orice șansă de a rezolva problemele structurale ale societății. Iar faptul că avem o opinie politică sau o opinie în general, ca cetățeni, nu înseamnă automat că suntem deschiși la o dezbatere politică sau socială. Simplul fapt că eu am o opinie nu înseamnă că sunt dispusă să o discut cu altcineva, să fiu deschisă la posibilitatea de a mi-o schimba sau de a accepta anumite nuanțe. Din contră, oamenii tind să își susțină opiniile foarte puternic. De altfel, cercetările științifice pe partea de preferințe ale electoratului demonstrează clar un fenomen: majoritatea cetățenilor nu mai votează pe baza platformelor politice ale partidelor, ci pe baza unor preferințe și reacții emoționale.

Un alegător ascultă liderul unui partid politic, iar acel discurs fie îl face să se simtă mai bine, fie îi amplifică o stare pe care o are deja, că este vorba despre furie, fericire sau un sentiment de validare a propriei poziții. Această validare a sentimentelor, fie ele negative sau pozitive, reprezintă, în momentul de față, motivația principală pentru vot. Vorbim despre o decizie profund emoțională, care alimentează polarizarea politică și, în același timp, este un efect al acesteia.

Cine este Corina Lăcătuș

Corina Lăcătuș este profesor universitar la Departamentul de Sociologie, științe politice și Relații Internaționale la Queen Mary University of London. Dr. Corina Lăcătuș este autoarea a patru cărți și a multor articole științifice. A obținut primul doctorat în Studii Germanice la University of California Los Angeles în 2007 și un al doilea doctorat în Relații Internaționale și Politică Comparată la London School of Economics and Political Science.

Corina Lăcătuș e unul dintre experții români care s-au ocupat de guvernanța îngrijirii migranților, excluziunea socială și vulnerabilitatea, instituțiile pentru drepturile omului, acordurile de pace și drepturile omului și controlul corupției. În plus, a dezvoltat o agendă de cercetare în Comunicare Politică, concentrându-se pe formarea și utilizările strategice ale retoricii electorale pentru a promova agendele politice populiste. Înainte de a se alătura Queen Mary, a lucrat la Queen's University Belfast, University of Edinburgh, London School of Economics, American University în Washington DC, University of Illinois și University of California Los Angeles. De asemenea, are ani de experiență practică în domeniul dezvoltării internaționale, lucrând în domeniul migrației globale și al sănătății globale la diferite organizații internaționale de dezvoltare din Washington DC.