Invidia obsesivă, o boală devastatoare

Invidia obsesivă, 
o boală devastatoare

Psihologii consideră invidia una dintre cele mai grave boli moderne FOTO: SHUTTERSTOCK

Considerată la nivel popular inofensivă, invidia este în ochii psihologilor chiar o boală. De vină pentru proliferarea ei ar fi competitivitatea modernă şi dezvoltarea platformelor sociale.

Ştiri pe aceeaşi temă

Marian are o problemă. În fapt, are mai multe probleme, însă, rezumate în limbaj popular, „parcă nu mai e el“. Marian, aşadar, divorţează de soţie şi a anunţat deja că va pleca de acasă. Pare o clasică poveste de amor întreruptă de trecerea anilor şi de răcirea relaţiilor de afecţiune dintre cei doi protagonişti, dacă nu ar fi însoţită de următoarele elemente. Tot în perioada în care şi-a anunţat divorţul, Marian şi-a dat şi demisia din Armată, după 12 ani petrecuţi la o unitate militară, şi-a reziliat, fără un motiv aparent, contractul cu o societate de asigurări auto (pentru care încheia poliţe, în schimbul unor comisioane), a început să-şi vândă şi să amaneteze tot ce găsea prin casă pentru a obţine bani şi a ameninţat că se sinucide.

În concluzie, starea de spirit nu era una extraordinară. Se plângea că nimeni din familie nu-l ajută şi nu are încredere în el, devenise ameninţător şi chiar violent, începuse să-l deteste pe fratele său, acuzându-şi tatăl ca a avut un comportament dicriminatoriu faţă de cei doi copii ai săi.

În fine, soţia era şi ea incriminată pentru lipsă de susţinere. Următorul pas al apropiaţilor a fost o vizită la medicul de familie. Li s-a dat o trimitere pentru un control psihiatric. Vestea că unul dintre ei avea să ajungă în faţa unui „doctor de cap“ avea să creeze vâlvă în familie. Era o premieră. Au trecut două luni de rugăminţi şi ameninţări, până când Marian a ajuns în faţa unui psihiatru. A doua zi era internat. Diagnostic: invidie obsesivă.

Câteva întâlniri bizare

Cuvântul „invidie“ pe post de diagnostic pentru o tulburare psihică pare un fel de glumă proastă. Iar dacă adăugăm şi cuvântul „obsesivă“, ghiveciul medical sună mai degrabă a farsă psihiatrică, decât a explicaţie ştiinţifică. Întâmplarea face însă ca, aproximativ cu o lună înaintea acestui dialog despre pacientul Marian, să fi traversat câteva ţări din avion şi, pentru a îmblânzi pe cât posibil o frică de zbor, să parcurg un ziar „Le Figaro“. Ei bine, acolo, la pagina 14 a ediţiei din 3 iunie 2013, un spaţiu amplu era dedicat invidiei, cu un titlu uşor înspăimântător: „O emoţie devastatoare“.

Sub titlul cu litere enorme, era un citat din profesorul Bénédicte Vidaillet, rector al universităţii din Lille: „Invidia este, fără îndoială, cel mai periculos sentiment modern, căci este şi cel mai puţin cunoscut şi greu de explicat“. Iată, deci, cum în decurs de 40 de zile, pacientul Marian din Bucureşti, un profesor universitar francez, o publicaţie de renume şi, mai ales, „o afecţiune devastatoare“ se întâlneau într-un mod miraculos.

Prima întrebare care-ţi vine pe buze, enumerând detaliile acestor întâlniri, este: cum a ajuns invidia spaima doctorilor psihologi şi psihiatri? Suntem invidioşi de când ne ştim, o şi recunoaştem pe după colţ (în rarele momente de sinceritate cu sine). În plus, nu e oare invidia o consecinţă directă a modului în care suntem educaţi, încă de mici: trebuie să fii cel mai bun, să-i depăşeşti pe toţi, să-ţi îndeplineşti toate visurile, să ai tot ce-ţi doreşti?

Problema diagnosticului

După ce mi-a ajuns la urechi povestea lui Marian, am sunat o veche prietenă, absolventă de Psihologie şi deţinătoarea unui cabinet privat în Târgu-Mureş. Voiam să aflu dacă invidia, ca obiectiv de studiu ştiinţific, este într-adevăr o temă de discuţie sau este un simplu subiect umflat cu pompa, pentru a da bine. Prietena, Carmen Nicoară, pe numele ei, mi-a confirmat bănuielile.

Carmen Nicoară: Măi, se ştiu foarte puţine despre asta. Noi, în facultate, am trecut cumva pe lângă subiect. Nu ştiu dacă a apărut de două-trei ori în manualele de specialitate.

„Weekend Adevărul“: Dar există invidia ca boală?

Ca afecţiune, da.

Şi cum se manifestă?

Păi, tocmai asta este greu. Cum stabileşti ce stă la bază. Uite, gelozia, de exemplu. Invidia şi gelozia fac parte din aceeaşi familie de afecţiuni. În principiu, e vorba despre acelaşi lucru. O lipsă pe care o umpli cu nimic. De câte ori n-ai auzit de persoane geloase care au ajuns internate sau cu afecţiuni grave? Problema cu invidia, spre deosebire de gelozie, stă în faptul că de multe ori apare combinată pe un alt fond.

Cum adică?

Adică, uite, pe „midlife crisis“, (n.r. – criza vârstei mijlocii) spre exemplu. Medical, e complicat să faci distincţia între cineva care suferă că, nu ştiu, a ajuns la 45 de ani şi are bani prea puţini sau o slujbă mai proastă decât colegul lui de liceu sau de facultate şi cineva care suferă de invidie sub formă obsesivă.

Şi cum daţi diagnosticul?

După multe întâlniri. Care, în general, îţi dai seama, nu prea au loc. În România, nici cei care au simptome de schizofrenie nu dau pe la psiholog. Darămite ceilalţi. În general, invidia poate fi diagnosticată dacă e avansată, când ia forma unui psihoze, de exemplu, sau se transformă în ceva obsesiv.

I-am povestit ce ştiam despre Marian. Mi-a confirmat că asta „pare“, într-adevăr, invidie obsesivă. „Oamenii de genul ăsta trăiesc din frustrări, se hrănesc cu ele. Poate fi orice: viaţa nu a fost dreaptă cu ei (când se auto-victimizează), sunt tot timpul nemulţumiţi de ceea ce au (mai ales când se compară cu alţii, de aceeaşi vârstă sau statut social) şi au planuri clare despre ce-şi doresc în viaţă, dar, puşi în faţa realizării lor, evită să le ducă la îndeplinire. Pentru că, nu-i aşa?, ar dispărea declanşatorul invidiei, mobilul a ceea ce le ţine creierul în mişcare“, mi-a spus Carmen Nicoară.

Şi mi-am adus aminte despre un mic detaliu pe care-l auzisem despre Marian: voia o casă, însă, pretenţios din fire, nu-şi cumpăra nimic din ceea ce-şi putea permite. Până când, într-o bună zi, şi-a dat seama că nu-şi mai putea permite nimic.

 

Experimentele: invidia şi dispariţia

În 2002, Richard H. Smith, profesor de psihologie la Universitatea din Kentucky, SUA, a decis să pună bazele unei cercetări ştiinţifice, în încercarea de a determina ce provoacă aceste sentimente de ,,bucurie la răul altuia“. În experimentul descris într-un articol publicat în „The New York Times“, „Sorrow So Sweet: A Guilty Pleasure In Another’s Woe“ (n.r. – „O nefericire atât de dulce: plăcerea dată de nenorocirea altuia“), Smith a invitat două grupuri de studenţi să evalueze o aşa-zisă şedinţă video de antrenament despre intrarea la şcoala de
medicină.

Unui grup i s-a arătat un film în care actorul interpreta rolul unui student la şcoala de medicină care avea un BMW, o prietenă drăguţă şi o familie bogată şi care se lăuda că este capabil să ia note de A studiind foarte puţin. Celuilalt grup i s-a arătat un tânăr cu mijloace modeste, fără prietenă sau maşină, care studia din greu, obţinând doar note de B.

 

Invidia în filosofie

În „Retorica“, Aristotel definea invidia ca „durerea cauzată de norocul celorlalţi“. Filosoful german

Immanuel Kant considera maladia ca o „repulsie de a ne vedea propriul bine acoperit de al altuia“. Kant credea că standardul unei astfel de analize de sine nu ne aparţine, ci este creat întotdeauna prin raportare la celălalt.

Chestionarele au indicat că studenţii au resimţit niveluri mai înalte de invidie faţă de primul aspirant. Profesorul Smith le-a arătat apoi subiecţilor un epilog care dezvăluia că niciun student nu a ajuns la şcoala de medicină în final: amândoi au fost arestaţi pentru furt de amfetamină din laboratorul şcolii. Un al doilea chestionar a măsurat cum au primit vestea subiecţii săi. Căderea aspirantului bogat şi atrăgător a inspirat mai multă bucurie decât căderea celuilalt. Concluzia lui Smith: invidia simplă (ca mâhnire), pe care profesorul spune că a testat-o, este un potenţial prezicător (indiciu) al bucuriei invidioase (bucuria la răul altuia).

Punctul de plecare

Probabil că puţine sunt limbile în care, cel puţin la nivel popular, invidia să fie sinonimă cu boala. Ei bine, limba română creează această relaţie. Cunoaşteţi expresia „a avea boală pe cineva“? Conform DEX-ului, semnifică „a avea ciudă, necaz, pică, invidie pe cineva“. Iată, deci, în cea mai pură formă relaţia dintre invidie şi boală.

Sociologul Sebastian Cristescu, de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, merge chiar mai departe pe acest drum. Pornind de la această sinonimie perfectă dintre limbaj şi psihiatrie, Cristescu afirmă că înţelesul popular al invidiei în limba română se află foarte aproape de una dintre metodele de analiză a afecţiunii, în speţă cea a „teoriei socioevoluţioniste“. „Această structură de interpretare se bazează pe teoria evoluţionistă a lui Darwin. Concret, spune că fiinţele umane se comportă cum cred de cuviinţă pentru a-şi asigura supravieţuirea individuală şi reproducerea genetică. Cu alte cuvinte, comportamentul social şi experienţele, cum sunt şi cele negative, în care putem include invidia, pot fi localizate în nevoile biologice pentru supravieţuire şi înmulţire. Acestea includ până şi boala sau moartea celuilalt. De aici şi legătura directă, în afara spectrului medical, dintre invidie şi boală“, spune sociologul.

 

Posibile ieşiri din impas: „Gândeşte-te la ce ai tu bun!“

„Femeie suferind de invidie obsesivă“, Jean Gericault, 1822

Psihoterapeutul Marina Zotici citeşte o scrisoare primită pe adresa site-ului la care colaborează. Epistola electronică este din partea unei cititoare şi se intitulează, extrem de sugestiv, „De ce invidie?“: „Am senzaţia că preponderent noi, femeile, suntem foarte răutăcioase. Unele chiar sunt aşa fără motiv, e o râcă continuă, de parcă am fi în competiţie. Şi, totuşi, nu înţeleg de ce. Care ar fi motivul pentru care două prietene s-ar invidia şi ar dori răul? Îmi vine greu să cred că între două femei nu poate exista prietenie sinceră, cu toate că deseori văd sclipirea din privirea uneia, când alteia îi merge rău. Prietenia între femei este posibilă fără invidii? Sau ar trebui să ne facem prieteni de sex opus care să nu ne invidieze?“.

Invidia masculină

Marina Zotici zâmbeşte. Sunt două probleme pe care le deschide scrisoarea de la cititoare. Prima ţine chiar de recunoaşterea şi acceptarea unei probleme, care, în general, stă ascunsă sub preş: cea că putem fi invidioşi, mai mult, că invidia este unul dintre cele mai puternice sentimente umane. A doua problemă se leagă de o cutumă mentală: cea potrivit căreia femeile ar fi mai invidioase decât bărbaţii.

Un experiment desfăşurat la Universitatea din Amsterdam, în 2006, demonstrează, însă, contrariul. Studiul era proiectat să măsoare empatia prin urmărirea centrilor din creier care sunt stimulaţi când subiecţii observă pe cineva care are o experienţă dureroasă. Cercetătorii aşteptau ca în centrii plăcerii din creier să apară mai multă stimulare când cei priviţi ca buni primesc un şoc electric, în raport cu situaţia în care şocul era administrat unor subiecţi pe care individul avea motive să-i considere răi.

La bărbaţii prezenţi însă, centrii plăcerii din creier se activau mai puternic atunci când şocul era primit de cineva considerat negativ. Cu alte cuvinte, bărbaţii simţeau mai multă empatie când cei răi primeau durere într-un mod considerat de ei meritat.

Invidie şi furie

„Invidia poate afecta profund apropierea între persoane şi relaţiile, în general“, spune Mariana Zotici. Potrivit acesteia, problemele ce pot fi întâlnite în perioada diagnosticului se regăsesc, înmulţite, la momentul căutării unei soluţii de ieşire.

În principiu, tratarea invidiei se face asemănător cu cea a furiei: încercând să se caute sursa „răului“ şi cum ne putem raporta la ea. Un astfel de demers conţine partea cognitivă (de identificare a cauzei) şi transferul acesteia pe partea emoţională. O altă metodă este cea cunoscută, la nivel vulgar, sub titulatura de „Gândeşte-te la ce ai tu bun!“.

Cu alte cuvinte, „mutarea atenţiei de pe negativ pe pozitiv, văzută ca o strategie de a diminua, pe cât posibil, reacţiile negative ale invidiei“. Metodele explicate mai sus sunt cele considerate tradiţionale. Apar în manuale de psihiatrie, adaptate la nevoile unei afecţiuni, cu simptome specifice şi o desfăşurare previzibilă. Ce se întâmplă însă când lumea din jur se modifică într-un ritm ameţitor, multiplicând indirect cauzele invidiei şi tipurile de a avea „boală pe cineva“? ;

Îmi vine greu să cred că între două femei nu poate exista prietenie sinceră, cu toate că deseori văd sclipirea din privirea uneia, când alteia îi merge rău.

extras dintr-o scrisoare primită de un psihoterapeut

 

Epoca virtuală: invidia 2.0

Psihologii pun proliferarea invidiei pe seama dezvoltării platfornelor sociale FOTO: REUTERS

La începutul lui 2013, rezultatele unui studiu realizat de cercetătorii Universităţii Humbolt, din Berlin, aruncau o nouă imagine asupra definiţiei invidiei, mai exact asupra modului în care aceasta a ajuns să fie considerată o veritabilă constantă a vieţii moderne. Potrivit studiului amintit, mărturiile ilustrate ale vacanţelor prietenilor, ale succeselor din diverse domenii şi pozele idilice de familie postate pe Facebook au efecte secundare asupra utilizatorilor: le declanşează sentimente de nefericire şi de singurătate şi, în mod direct, invidie agresivă.

Nefericirea virtuală

Procentele erau uluitoare: o treime dintre utilizatorii Facebook s-au simţit mai rău după ce şi-au accesat contul, mai nesatisfăcuţi de propriile lor vieţi. „Am fost surprinşi de cât de mulţi oameni au parte de experienţe negative pe Facebook, în care invidia resimţită îi face să se simtă singuri, frustraţi sau furioşi“, declara cercetătoarea Hanna Krasnova, de la Institutul de Sisteme de Informare din cadrul Universităţii Humboldt, din Berlin. Primul pas al acestor utilizatori era acela de a încetini ritmul accesărilor platformei sociale. O bună parte dintre aceştia, însă, au decis să-şi închidă contul definitiv.

Ce stă la baza acestei nefericiri? În primul rând, pozele cu reuşitele celorlalţi. E vară, 42 de grade la umbră şi tu transpiri în faţa unui calculator, în timp ce prietenii tăi postează fotografii cu feluri de mâncare exotice şi halbe pline cu bere, imortalizate prin nu ştiu ce insulă exotică? Visezi în secret ca partenerul de viaţă să decidă odată să te ceară în căsătorie, iar colega de liceu (da, cea despre care credeai că nu are viaţă personală!) îşi expune fotografiile unei nunţi somptuoase? Îţi cauţi un loc de muncă de peste un an şi afli că un prieten, pe care l-ai considerat întotdeauna ca fiindu-ţi net inferior, tocmai a fost angajat pe un salariu ce-ţi deschide larg ochii? Spune cu voce tare: „Mulţumesc, Facebook! Vă mulţumesc, mijloace moderne de comunicare!“.

Două aspecte sunt importante aici. În primul rând, nu vorbim despre invidie, pur şi simplu, ci despre forma agresivă a acesteia. „Invidia agresivă nu înseamnă automat violentă. Adică nu vorbim despre violenţa fizică, în sens propriu, că persoana respectivă se ridică din faţa monitorului şi se duce şi face nu ştiu ce act reprobabil. Agresivitatea în acest caz se leagă direct de modul în care îl afectează pe invidios, îi afectează stările de zi cu zi. O astfel de persoană acumulează frustrări, de fiecare dată când este pusă în faţa realizărilor unor persoane pe care le cunoaşte, cu atât mai mult cu cât astfel de persoane sunt desconsiderate, dintr-un motiv sau altul, de către privitor. Iar aceste acumulări cauzează, ulterior, pierderea încrederii de sine, depresia sau însingurarea excesivă“, explică psihologul Carmen Nicoară.

Un al doilea aspect extrem de interesant este legat de vârsta utilizatorilor invidioşi şi de modul în care aceştia reacţionează, în funcţie de sex. Astfel, potrivit studiului, realizat pe 600 de utilizatori, cei mai invidioşi dintre utilizatorii Facebook au, în medie, 35 de ani. De altfel, această categorie de utilizatori este cea mai predispusă la a invidia fericirea familială. Femeile sunt geloase pe conţinutul care demonstrează atractivitatea fizică (încercând să-şi accentueze viaţa socială activă), în timp ce bărbaţii tind să-şi promoveze mai mult realizările financiare sau din carieră. Iată, în numai câteva concluzii, un întreg portret al lumii moderne.

Bazarul postmodern

Ca orice demers modern, ce include automat şi ironia de sine, platformele sociale includ mijloace de a-şi privi obiectivele de la distanţă, cu detaşare. Cu ceva vreme în urmă, exista o poantă vizuală (răspândită, evident, prin intermediul platformelor sociale) în care un Beethoven gânditor, cu un creion în mână, spunea: „Obişnuiam să pun # în faţa a orice. Asta până când a apărut Twitter-ul“. Aluzie evidentă la tag-urile celebrei platforme sociale, ce conţin semnul respectiv.

Sociologul Sebastian Cristescu consideră că rezultatele studiului german vin în completarea vocilor (tot mai multe, în ultimul timp) care-şi pun problema sustenabilităţii, pe termen lung, a platformelor sociale. „Eu mă gândesc aşa. Ce erau platformele sociale la început şi ce sunt acum? Scopul iniţial, cel puţin cel declarat, se lega de comunicare. Or, comunicarea implică automat mai multe persoane, schimbând impresii despre un anumit subiect. Astăzi, Facebook seamănă cu un bazar. Pare că lumea s-a adunat acolo să vândă ceva. Sunt multe posturi din două-trei cuvinte: «Am plecat», «Sunt tristă». Asta nu e comunicare. E vorbit la perete. Mi se pare că pe Facebook comunicarea a trecut pe planul al doilea. Ceea ce pare important sunt impresiile dintr-o lume paralelă, cea virtuală. Lumea în care toţi ar putea să fie, dar nu sunt. Iar în acest sens, invidia nu vine doar din partea privitorului, citind mesajele celuilalt, ci chiar din partea celui care scrie. Acesta este invidios pe el însuşi, că nu poate fi în întregime în acea lume, în acel spectru“, afirmă Cristescu.

Revenirea la sine

O posibilă ieşire din acest cerc vicios este dată de profesorul de neuropsihiatrie Jean-Michel Oughourlian. Discipol al filosofului francez René Girard, Oughourlian este adeptul „teoriei mimetice“: omul evoluează imitând şi dorind ceea ce celălalt deţine. Cu alte cuvinte, omul evoluează prin rivalitate. Aceasta este şi sursa principală a invidiei, ceea ce face vechea „ciudă“ un veritabil motor al existenţei.

Potrivit profesorului francez, singura ieşire dintr-o astfel de situaţie stă în recursul la sine. „Priviţi-l pe celălalt ca pe un model“, spune Oughourlian în cărţile sale, îndemnând, în acelaşi timp, pentru o revenire la gesturile simple: nu te uita la ce are celălalt, bucură-te de ce ai tu, nu tânji la femeia celuilalt, aminteşte-ţi de ce eşti fericit alături de soţia ta etc.

Curios lucru, dar, într-o astfel de perspectivă, saltul de la invidie, prin platformele sociale, către o serie de sfaturi ce par desprinse din teologia creştină pare cel mai natural lucru cu putinţă. ;

Pe Facebook, comunicarea a trecut pe planul doi. Ceea ce pare important sunt impresiile dintr-o lume paralelă, cea virtuală. Lumea în care toţi ar putea să fie, dar nu sunt.

Sebastian Cristescu, sociolog

Invidia agresivă nu înseamnă automat violentă. Agresivitatea în acest caz se leagă direct de modul în care îl afectează pe invidios, îi afectează stările de zi cu zi.

Carmen Nicoară, psiholog

 

Cazul patologic: Elena Ceauşescu

Pentru final, o revenire pe plaiuri cunoscute. Poate cel mai cunoscut caz de invidie bolnavă, patologică, sesizabil şi pentru omul de rând, chiar în acei ani, era cel al Elenei, soţia lui Nicolae Ceauşescu, dictatorul comunist al României din perioada 1965-1989. În cartea „Orizonturi roşii“, generalul Ion Mihai Pacepa, fostul adjunct al spionajului românesc fugit în 1978 la americani, o prezintă „în acţiune“ pe această femeie.

Principalele victime ale Elenei Ceauşescu erau soţiile unora dintre demnitarii români – era suficient ca să fie frumoase, populare, de familie bună, inteligente sau educate, pentru a atrage năpasta. Pacepa menţionează că izbucnirile „academicienei“ erau bruşte şi de o violenţă neobişnuită. „Asta-i curvă, nu nevastă de activist“, povesteşte spionul că obişnuia să spună Elena Ceauşescu despre frumoasa actriţă Violeta Andrei, soţia ministrului de externe Ştefan Andrei, motiv pentru care primul ordin, după ce a văzut-o pe aceasta, a fost: „Curva să fie căptuşită cu microfoane!“. „Pe la mijlocul anilor ’70, Elena a vrut să ştie «cum face Violeta dragoste». Câteva zile mai târziu, când i-am pus un magnetofon pe birou, Elena nu s-a mai săturat ascultând înregistrarea. «Curva dracului, a spus Elena, respirând din greu. Ascult-o, dragă, cum şuieră din vârful limbii şi cum începe-apoi să urle ca hiena, de-ţi sparge timpanele!»“, relatează Pacepa.

Îi ura pe toţi cei care erau fericiţi

Soţia dictatorului se răzbuna atât pe demnitari, cât şi pe amanţii Zoiei Ceauşescu, fiica sa. Unii dintre nomenclaturişti au fost îndepărtaţi din funcţii, alţii – siliţi să divorţeze, dacă Elenei i se părea că aceştia sunt prea fericiţi. Bucuria celorlalţi îi producea o stare de rău fizic. Cât îi priveşte pe „oamenii obişnuiţi“, aceştia aveau un destin şi mai tragic. Elena, o analfabetă cu patru clase, avea repulsie faţă de Mihai Matei, unul dintre iubiţii, Zoiei, pe motiv că „părinţii sunt nesemnificativi, needucaţi şi lipsiţi de stil“.

În plus, obsedată de stilul şi toaletele doamnelor din înalta societate cu care se întâlnea în vizitele externe, Elena Ceauşescu dădea ordin să-i fie aduse, în cantităţi industriale, produse de lux din străinătate. Nu se pricepea să aleagă bijuteriile, aşa că le lua pe acelea care aveau cea mai mare cantitate de aur şi cele mai mari diamante. Matei Udrea

 

Pizma, prin istoria religiilor

„Invidia“, tablou de Giotto din Bondone, cca 1305

„Demonul are pizmă, însă faţă de oameni, nu faţă de demon. Tu, care eşti om, pizmuieşti pe oameni“ avertiza, la sfârşitul secolului al IV-lea, Sfântul Ioan Gură de Aur, una dintre cele mai importante figuri ale patrologiei creştine. În cărţile pentru creştini, invidia este unul dintre cele şapte păcate capitale, fiind adăugată în această listă în anul 590 de către Papa Grigore I cel Mare în urma comprimării „tristeţii, disperării“ cu „acedia, mărirea de sine“. Această listă a fost popularizată în Evul Mediu prin poemul epic „Divina Comedie“ al lui Dante Alighie-ri – Partea I, „Infernul“. În cultura creştină, aşadar, zavistia nu poate coexista cu adevărul şi înţelepciunea spirituală.

In Islam, invidia este considerată o impuritate a inimii ce poate distruge chiar şi faptele bune ale cuiva. Fiecare persoană, spun musulmanii, trebuie să fie fericită cu ceea ce are şi să creadă în dreptatea Creatorului. Învăţăturile din scrierile islamice arată că nu trebuie să existe invidie decât în două situaţii: întreptată către o persoană căreia Allah i-a dat înţelepciune şi care conduce şi îşi învaţă oamenii şi îndreptată către o persoană căreia Allah i-a dat bunăstare şi prosperitate, alături de puterea de le consuma pentru cauza Adevărului.

Hinduşii consideră invidia o emoţie dezastruoasă, întrucât orice face mintea să-şi dezechilibreze balanţa conduce către suferinţă. Pentru a scăpa de această emoţie, oamenii trebuie pur şi simplu să recunoască faptul că acela care este invidiat nu are nimic mai mult decât „fructele“ acţiunilor sale karmice din trecut.

Budiştii înţeleg  invidia ca pe o stare a minţii în care cineva este preocupat pentru a obţine bunăstarea şi onoarea doar în nume propriu, dar este incapabil de a suporta excelenţa altora. Antidotul pentru irshva (n.r. – invidie) este mudita (n.r. – simpatie), capacitatea unei persoane de a se bucura pentru ceilalţi.

invidia ajută memoria

Teoriile socio-evoluţioniste bazate pe scrierile lui Charles Darwin susţin că acţiunile oamenilor urmăresc consolidarea condiţiilor de supravieţuire şi reproducere a propriilor gene. Această perspectivă ar putea oferi un suport ştiinţific solid pentru înţelegea invidiei în relaţiile interumane. De altfel, profesorul american Douglas Fields a demonstrat că invidia poate modifica funcţiile cognitive în aşa fel încât să ajute dezvoltarea mentală şi la memorie.

Filosoful britanic Bertrand Russell susţinea însă că invidia este una dintre cele mai puternice cauze ale nefericirii. Şi, mai mult, persoanele stăpânite de această boală a sufletului vor ca ghinionul să-i găsească şi pe ceilalţi. Russell credea însă şi că invidia este o forţă puternică din spatele tendinţelor către democraţie şi că trebuie suportată pentru a realiza un sistem social drept. Despre invidie ca forţă motivaţională, adică un soi de invidie benignă, vorbesc şi psihologii olandezi Marcel Zeelenberg şi Rik Pieters. Laurenţiu Ungureanu

Prin zavistia diavolului, moartea a intrat în lume.

Înţelepciunea lui Solomon

 

Acest articol a apărut în „Weekend Adevărul“. 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: