În rândurile de faţă, arătăm că aceste nereguli nu au fost îndepărtate, ba chiar devin tot mai numeroase de la o zi la alta: conflict de interese, clientelism politic, lipsă de transparenţă în organizarea concursurilor de ocupare a posturilor, neprofesionalism, discriminare.

Nu este o noutate faptul că românii plătiţi din bani publici să ajute la îmbunătăţirea vieţii românilor plecaţi peste graniţă îşi dau în petec. Deja chestiunea votului prin corespondenţă a fost larg dezbătută pe toate canalele media. În plus, există anchete referitoare la împiedicarea votului românilor din afara graniţelor sau, aşa cum se spune mai nou, din diaspora.

De mai mult timp, am aflat că Ministerul Afacerilor Externe are în subordinea sa un institut, cu un nume pompos „Institutul Eudoxiu Hurmuzaki pentru românii de pretutindeni”, cocoţat la etajul doi al unui luxos imobil de pe Calea Victoriei, vizibil după steagurile României şi ale Uniunii Europene, cam zdrenţuite şi decolorate, arborate la sediul acestuia.

Dacă vizitezi pagina electronică a Institutului, crezi că ai nimerit înapoi în ”Epoca de Aur”: discursuri magistrale, zâmbete protocolare, vizitele ”Domnului Director” şi ale ”Doamnei Director”, tăieri de panglici, simpozioane, lansări de carte, deschideri de biblioteci ţinute secret, mai ceva ca rezerva de aur a Băncii Naţionale şi, undeva, pe o linie orizontală, defilau „noutăţile”. Printre ele, dacă eşti ager în mânuirea mouse-ului, poţi să prinzi anunţul privind posturile vacante.

Accesând acest anunţ, poţi descoperi un număr de posturi, condiţiile de admitere, conţinutul dosarului de concurs, probele, datele limită pentru etapele concursului.

Anunt Concurs IEH

 

După ce a trecut perioada de depunere, curiozitatea te împinge să vezi cine a promovat etapa „verificării dosarului”. Ai crede la prima vedere că angajaţii de la „resurse umane” care primesc dosarele sunt cei care acţionează ca „filtru” şi că odată ce dosarul a fost depus, candidatul aşteaptă ziua probei scrise. Numai că, surpriză, la capătul zilei de verificare a dosarelor, au existat candidaţi respinşi şi candidaţi admişi.

Mi-am adus aminte de ”tovarăşii de la cadre” de pe vremuri care ajungeau să repsingă dosarele pe motive inventate  de ei. În plus, în orice instituţie publică, în cadrul unui concurs, este necesară prezentarea membrilor comisiei de evaluare şi a pregătirii profesionale şi ştiinţifice a acestora.

Am decis să văd şi eu biografia unui ”fericit” admis la proba verificării dosarelor, pe un post de expert la Direcţia de cercetare şi proiecte, mai ales că avusesem ocazia să citesc despre el şi vă mărturisesc că, din păcate, nu era nimic ”de bine”.

 În primul rând, venirea lui la acel institut era cusută cu aţă albă, sau în limbaj preoţesc (distinsul funcţionar e purtător de patrafir) nu prea era de ”Doamne Ajută!”. Personajul nostru se detaşase ilegal la Institutul ”Eudoxiu Hurmuzaki”, dintr-un post de mânuitor de ”ochii dracului”-expresie populară românească, desemnând banii (Doamne iartă-mă!), adică asistent manager la o firmă particulară.

Dacă aşa stau lucrurile în legătură cu respectivul pe numele lui Dan Mirea, se pare că nici ”Domnul Director” şi nici ”Doamna Director”, adică mai marii Institutului nu au venit tocmai legal acolo. Un lucru trist, pentru că în biografiile lor, se laudă cu faptul că sunt o profesoară (pe Facebook,  ”Doamna Director” se laudă cu poziţia de ”politician”) şi un... preot, cadru universitar, funcţionar bisericesc etc.

Am şi eu o curiozitate. Vorbim de necesitatea depolitizării instituţiilor publice. Cum se face că ”Doamna Director” îşi etalează public pe contul de Facebook calitatea de ”politician”? Mai subtili erau actorii din celebra serie ”Brigada Diverse”. La întrebarea, ”Ce vă recomandă?”, ”răspunsul excelent” a fost: ”Vocea şi talentul meu”.

Conducerea Intitutului

Voi descrie mai jos, în câteva cuvinte în ce constă ”talentul” conducerii de la Institutul ”Eudoxiu Hurmuzaki”.

Da, dragi cititori, ”Doamna Director” este doamna Zvetlana Preoteasa,  cadru didactic (profesor de engleză), om politic, câteodată şi scriitoare, ministru secretar de stat la Educaţie, directoarea generală a Institutului ”Eudoxiu Hurmuzaki”.

”Doamna Director” ne uimeşte cu o declaraţie care atestă lipsa profundă a cunoştinţelor în domeniul istoric. Într-un interviu acordat unei televiziuni, cu ocazia lansării cărţii domniei sale la Palatul Odeon, a declarat că prezenţa la Sulina a ”Comisiei Europene a Dunării”, înseamnă ”într-un fel naşterea Uniunii Europene”. Îi recomandăm ”Doamnei Director” să citească mai mult, înainte de a prezenta astfel de probleme, mai ales că domnia sa afirmă în CV că a absolvit Facultatea de Istorie.

Minutul 1:03:

Comisia Europeană a Dunării, între 1856 şi 1938 a funcţionat pentru a asigura controlul Marilor Puteri asupra circulaţiei şi comerţului la Gurile Dunării. Românii nu aveau vreun beneficiu din acest lucru. Nu negăm că Sulina nu s-a modernizat, că nu existau ambasade şi confortul de care vorbea ”Doamna Director”, dar acestea erau pentru ”ai lor”, adică demitarii comisiei, nu întotdeauna şi pentru românii din Sulina, adică pentru ”ai noştri”. Toate lucrările de amenajare au fost făcute pentru a fi amortizate din taxele ulterioare, la care statul român, după 1859, când s-a produs Unirea Ţării Româneşti şi a Moldovei, în urma voinţei naţionale a românilor consfinţite de înţelegerile europene, nu avea acces. În plus, nici după dobândirea independenţei, raporturile statului român cu acest organism (Comisia Europeană a Dunării) nu au fost dintre cele mai cordiale.

Abia la 60 de ani de la proclamarea, cucerirea şi recunoaşterea independenţei de stat a României (1877-1878), deci în 1938, prin ”Aranjamentul de la Sinaia”, Regele Carol al II-lea a reuşit să impună desfiinţarea acestui organism anacronic care împiedica exercitarea deplină a intereselor statului român:

Dupa numeroase campanii de presa, care reflectau interesele politice si economice ale autoritatilor de la Bucuresti si prin care se cereau recuperarea „suveranităţii naţionale” si implicit, accesul la taxele stranse de Comisie, în 18 august 1938 s-a ajuns la «Aranjamentul de la Sinaia», prin care s-au micsorat la minim organismului internaţional al C.E.D. si s-a infiintat, in schimb, „Administraţia Dunării de Jos”, organism aflat sub controlul Guvernului României” (historia.ro).

Uniunea Europeană are cu totul alte origini, care pot fi regăsite în proiecte politice aparţinând unor personalităţi precum fostul ministru al Regelui Henric al IV-lea, Sully sau politicianul William Penn.

”Doamna Director” uită că Uniunea Europeană (o uniune de state suverane) nu strânge taxe de la români abuziv (în afara contribuţiilor reglementate prin tratate), ci oferă bani pentru dezvoltarea instituţiilor publice, precum cea pe care se pare că o conduce domnia sa.

”Domnul Director”, Nicolae Brînzea este unul din preoţii judeţului Argeş, fost vicar, preot-slujitor, actual cadru-universitar (conferenţiar), preşedintele Senatului Universităţii din Piteşti. În prezent, a fost ”blagoslovit” cu funcţia de director executiv al Institutului ”Eudoxiu Hurmuzaki”, fără să renunţe nici la celelalte că doar ”mare e mila lui Dumnezeu”.

Prin noiembrie 2013, Ministerul Afacerilor Externe ar fi promis că va declanşa o anchetă, dar suntem în anul de graţie 2015, deci la aproape doi ani şi situaţia e la fel ca atunci: nedreptatea e la ea acasă.

Revenind la prezent, presa a arătat pe larg cum fericitul ”admis” este finul domnului Brînzea (în sens religios şi nu numai), ceea ce transmis în limbaj laic, legal, înseamnă ”conflict de interese”, ceea ce ilustrează cel mai bine proverbul românesc ”cum e turcul şi pistolul”.

Nepotism şi patiseri

Aşadar, ”Doamna Director”, ”Domnul Director-naşul” şi ”Angajatul-finul” sunt numai trei exemple ale celor ce se întâmplă la acest Institut. Nu mai punem la socoteală faptul că tot presa a dezvăluit în ultimii doi ani cum aici lucrează o sumedenie de specialişti în problemele românilor de pretutindeni: muncitori necalificaţi, cofetari-patiseri . L-am auzit şi noi pe domnul preşedinte Traian Băsescu despre faptul că România are nevoie de tinichigii şi ospătari, dar cu siguranţă că fostul şef de stat i-a dorit pe aceştia la atelierele auto, respectiv la baruri, restaurante, nu în posturi aflate în subordinea Ministerului Afacerilor Externe.

Toată adunătura de pe această ”Arcă a lui Noe” poartă sigla defunctei USL, mai exact a ”jumătăţii PNL” chiar dacă ”Doamna Director” a părăsit PNL, îndreptându-se spre noua creaţie politică a fostului premier Călin Popescu Tăriceanu.

Să zicem că ”încurcate sunt căile Domnului”, aşa că mai sorbim o gură de ceai fierbinte şi dacă n-am aflat ce e un expert la ”Eudoxiu Hurmuzaki”, măcar să vedem ce-ar trebui să înveţe unul care vrea să devină aşa ceva. Vedem că sunt prezente câteva legi (funcţionarea guvernului şi ministerelor), regulamente (Regulamentul de funcţionare apare de două ori, probabil că există în paralel un regulament de ”PSD” şi unul de ”PNL”, altfel nu ne explicăm de ce, la poziţiile 3 şi 5 din anunţ, figurează ”Regulamentul de funcţionare”), codul etic al Institutului.

Trecem cu vederea că autorii anunuţului au fost originali doar când au scris cerinţa referitoare la Regulament (fără diacritice). În rest, toate celelalte legi sunt copiate, deoarece sunt corect scrise. Din viteza copierii, au realizat performanţa de a copia cerinţa cunoaşterii regulamentului Institutului (poziţiile 3,5).

Părintele doctorand

La final, ”ca bomboana pe colivă”, ”tata naşul” îl va pune pe ”finul” să înveţe pe de rost o teză de doctorat, aţi ghicit nu-i aşa?, în Teologie, intitulată ”Biserica Ortodoxă Română în diaspora; Scurt istoric şi organizare actuală” (nicidecum ”Biserica Ortodoxă Română în diaspora”, cum se arată pe hârtia cu ”ştempelul” Institutului, susţinută la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”, în anul 2011, de către preotul Ion Armaşi- Vartan sub conducerea ştiinţifică a preotului profesor (universitar-deşi doctorandul nu precizează acest fapt pe pagina de gardă a rezumatului- n.a.) dr. Viorel Ioniţă.

Părintele doctorand Armaşi-Vartan, pe când scria acele rânduri (nu finul) se apucă să ne uimească, istorisindu-ne ”Golgota” nevoinţelor sale spirituale până când să pună mâna pe lumescul titlu de doctor. Voi cita, cu ghilimelele de rigoare pasaje din rezumatul tezei de doctorat, ca să aflăm şi noi păcătoşii cum se osteneşte Biserica Ortodoxă Română, prin slujitorii săi, pentru a le fi pâinea mai bună celor care au plecat peste graniţă.

Întâi, sfinţia sa ne oferă o mostră de gândire care l-ar fi făcut invidios şi pe Emil Bobu (fost demnitar comunist, dacă vă mai aminitiţi):

În arhivele sectoarelor Comunităţi externe şi Relaţii bisericeşti şi interreligioase se află multe documente, scrisori, referate, hotărâri ale Sfântului Sinod, comunicări sinodale, documentare, care nu sunt arhivate, ci doar înregistrate şi îndosariate pe ani şi problematică. Desigur, informaţiile cuprinse în aceste dosare sunt publice, cei interesaţi putând avea acces la ele, dar citarea lor după normele academice este dificilă.

Cu toate acestea, am considerat necesară evaluarea unor documente importante din Arhiva Sfântului Sinod, Arhiva Ministerului Afacerilor Externe şi Arhiva Sectorului Comunităţi externe, unele dintre ele necercetate până acum” (pagina 7 din rezumat).

Ca unul, care am urmat un stagiu obligatoriu de practică la o filială judeţeană a ”Arhivelor Naţionale”, văd că un deţinător al titlului ştiinţific de doctor nu ştie că arhivarea documentelor înseamnă tocmai înregistrarea acestora, îndosarierea, în funcţie de problematică şi de anii în care au fost elaborate (conform DEX: ”arhivare-a clasa documentele în arhive după criterii prestabilite”). Mai ofer şi o definiţie, de data aceasta pentru ”arhivarea documentelor fiscale”: ”se face in conformitate cu prevederile legale, cu respectarea urmatoarelor reguli generale: documentele se grupeaza in dosare, numerotate, snuruite si parafate, gruparea documentelor in dosare se face cronologic si sistematic, in cadrul fiecarui an fiscal la care se refera acestea, dosarele continand documente se pastreaza in spatii amenajate in acest scop, asigurate impotriva degradarii, distrugerii sau sustragerii, dotate cu mijloace de prevenire a incendiilor, evidenta documentelor la arhiva se tine cu ajutorul Registrului de evidenta curenta, in care sunt tinute evidentele dosarelor si documentelor contabile intrate in arhiva, precum si miscarea acestora in decursul timpului”.(comunicatedepresa.ro/).

În plus, am asistat la nenumărate expuneri ale marilor academicieni care ne vorbeau de emoţia generată de faptul că şi la o vârstă înaintată descopereau un document în arhivă, cercetându-l. Doar taica popa-doctorandul a fost învrednicit de Cel de Sus cu atâta har ca încă de pe vremea uceniciei sale să ”evalueze” documente. Vă mărturisesc că am căutat Biblia să văd dacă nu cumva Moise şi-a permis să ”evalueze” ”Legile” date de către Dumnezeu pe Muntele Sinai.

O altă mostră de gândire emisă de ”părintele doctorand” este următoarea: ”La scurt timp după formarea poporului român, proces complex şi de durată,  invazia popoarelor migratoare a dislocat populaţia compact românească de pe aceste meleaguri, îndepărtând unele grupuri de români de leagănul românismului, pe alocuri asimilându-le,  altele, mai puternice, reuşind să se conserve, păstrând elementul românesc dar împropriindu-şi unele componente ale civilizaţiei cuceritorilor. Aşa au apărut în istorie istro-românii, macedo-românii, aromânii, izvoarele bizantine numidu-i (sic!-exprimarea doctorandului) vlahi (pagina 18 din rezumat).

Nu ştiu care istoric mai utilizează azi termenul de ”popor migrator”. Corect este ”populaţie migratoare”, deoarece poporul este definit ca locuind într-un spaţiu teritorial delimitat pe care şi l-a apărat de-a lungul istoriei, având cultura apartenţei la acest spaţiu, a identificării cu acesta. În plus, aportul unor migratori la formarea popoarelor în general (francii în cazul poporului francez (simbioza cu gallo-romanii), bulgarii, în cazul poporului bulgar (simbioza cu slavii), cumanii în cazul poporului român (simbioza cu daco-romanii) etc) este de foarte mulţi ani o certitudine, fapt ce face din afirmaţiile domnului preot-doctor nişte vorbe demne de ”almanahele” lui Vanghelie.

Marele istoric Neagu Djuvara a relatat, de curând, pentru adevarul.ro că aromânii sunt acei locuitori supuşi romanizării încă de la fondarea provinciei romane Macedonia, în 146 a.Chr., deci cu 252 de ani înainte de transformarea Daciei în provincie romană (106 p.Chr.):

Să vă spun un amănunt pe care l-am conştientizat de curând: în fond, noi nu suntem fraţi cu aromânii. Suntem nişte veri îndepărtaţi. Aromânii sunt o rămăşiţă de populaţii din Balcani, care făceau parte din Regatul Macedonean vechi, din timpul romanilor. Romanii l-au cucerit în 148 î. Hr., au devenit stăpâni şi, langsam-langsam, au început să colonizeze regiunea aducând şi oameni din Africa, poate din Calabria”.

Deci latinitatea orientală s-a constituit într-un timp îndelungat şi s-a menţinut până azi, fiind fragmentată de marele val al slavilor. Deci, nici vorbă de ”dislocare”, de împingere”. În arealul romanităţii orientale, s-au instalat neamuri slave, separându-i pe românii nord-dunăreni de rudele lor sud-dunărene.

Trebuie să înţelegem că aromânii, macedo-românii, istro-românii, megleno-românii nu au fost împinşi de nimeni nicăieri, pur şi simplu s-au născut şi s-au dezvoltat acolo unde sunt şi astăzi.

„Patriarhia Română s-a îngrijit de obţinerea unor drepturi religioase legitime, de trimiterea de clerici, de obţinerea de fonduri pentru asigurarea de contribuţii la salarii pentru personalul de cult deservent, a donat cărţi şi obiecte de cult, colportaj, a oferit burse pentru tinerii dornici să studieze teologia în România, etc” (pagina 20 din rezumat).

Îmi aduc aminte de textele în care ”partidul” era lăudat pentru eforturile sale permanente de îmbunătăţire a vieţii poporului. Practic,  preotul-doctorand ne învaţă că Patriarhia s-a zbătut să asigure ”salarizarea şi logistica” slujitorilor din subordinea sa. Despre românii din diaspora.... Dumnezeu cu mila!

Urmează apoi o încercare abilă a preotului doctorand de a ”băga gunoiul sub preş”:

Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Europei Occidentale. Înfiinţată în 1949 de către episcopul Visarion Puiu, „Eparhia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală” a fost primită oficial în Biserica Ortodoxă Română în anul 1972 (cf. hot. Sf. Sinod nr. 1157/28 aprilie 1972)” (pagina 22 din Rezumat).

Visarion Puiu a fost chiar mitropolit nu numai episcop şi, în plus, este dat exemplu bun, deşi în ţară avea o condamnare la moarte în contumacie (în 1946) pentru colaborarea cu Mişcarea Legionară, în 1950, fiind exclus de către Biserica Ortodoxă Română din rândurile sale. Biserica Ortodoxă încearcă să-l reabiliteze, afirmând că Visarion Puiu nu a făcut parte din guvernul lui Horia Sima de la Viena, deşi, la coada listei pe site-ul miscarea-legionara.net , numele său apare cu specificaţia ”Titularul Episcopiei Româneşti din Vest: Mitropolitul Visarion Puiu”, imediat după numele ultimului membru al guvernului, Vladimir Cristi, titularul portofoliului Cultelor. În plus, secretarul său a fost legionarul Viorel Trifa şi el, mai târziu episcop al românilor din Statele Unite şi Canada, cu numele Valerian, după ce, anterior, a obţinut, prin fraudă, cetăţenia americană. Valerian Trifa a fost participant direct la rebeliunea legionară din ianuarie 1941. Preotul-doctorand nici nu aminteşte de prezenţa acestuia, când vorbeşte de Biserica Ortodoxă Română: „La iniţiativa credincioşilor din America, Sfântul Sinod a hotărât în anul 1930 crearea „Episcopiei Misionare Ortodoxe Române în America” . În anul 1974, Sfântul Sinod a ridicat această eparhie la rang de arhiepiscopie” (pagina 23 din Rezumat). Deci, între 1930 şi 1974 a fost ceva ce nu trebuie ştiut de către muritorii de rând. Ar fi bine să se ştie că lui Viorel (Valerian) Trifa i s-a retras cetăţenia americană în 1980, fiind nevoit să demisioneze din funcţia de arhiereu, cerând ulterior azil politic în Portugalia.

Revenind la Visarion Puiu, există pe site-ul  miscarea-legionara.net  numeroase poze în care este înfăţişat ca având relaţii cordiale cu Horia Sima şi apropiaţii acestuia.

Horia Sima vizitează pe Mitropolitul Visarion la Kitzbühel. În faţa hotelului unde locuia FOTO miscarea-legioara.net

 

Horia Sima, în conversaţie cu Mitropolitul FOTO miscarea-legioara.net

Cât priveşte situaţia românilor sud-dunăreni şi a aromânilor, megleno-românilor, istro-românilor, preotul-doctorand nici măcar nu menţionează ”Iradeaua” din 1905, când sultanul ”păgân”, în limbajul preoţimii - musulman pentru noi laicii, oferea dreptul la şcoală şi biserică în limba română, pe care fraţii ortodocşi din state ca Serbia şi Bulgaria au uitat să o mai recunoască ulterior, după ce au luat părţi din Macedonia, stăpânită de otomani.

Nu mai punem la socoteală vorbăria despre slujirea canonică şi necanonică, nu mai luăm în calcul ignorarea Bisericii Greco-Catolice al cărei rol istoric este indiscutabil în crearea unei elite româneşti în vremuri de restrişte.

Practic, ideea generală este că românii din diaspora sunt toţi creştin-ortodocşi, ceea ce dovedeşte crunta ignoranţă în care se zbat cei de la ”Eudoxiu Hurmuzaki”. Românii sunt ortodocşi, romano-catolici, greco-catolici, protestanţi, neoprotestanţi unii sunt şi musulmani, alţii sunt membri ai cultului mozaic.

Practic, atitudinea Institutului care promovează o astfel de bibliografie la un concurs dovedeşte faptul că obiectul său de activitate este ”datul muştelor afară din Cişmigiu”, ca să îl cităm pe nemuritorul Caragiale. Să nu mai vorbim că suntem în faţa unui exemplu clar de discriminare pe criterii religioase, practicat de o instituţie publică, laică a statului român, coordonată de Ministerul Afacerilor Externe. Discriminare, care se face pe banii noştri, ai tuturor, de instituţii ale statului care, teoretic  sunt înfiinţate şi finanţate pentru a combate discriminarea între proprii cetăţeni.

„Eficienţa” BOR în diaspora

Din discuţiile purtate cu oameni care au lucrat şi lucrează în străinătate, am aflat că multe din femeile care lucrează ca menajere, îngrijitoare au învăţat specificul muncii la aşezămintele Crucii Roşii, plasate în incinta bisericilor romano-catolice. Nu am auzit un singur român să spună că a fost ajutat de preoţii ortodocşi din străinătate, care au ca obiect de activitate ”datul din gură”, stropitul cu agheasmă, ici-colo un botez, o nuntă, o înmormântare, adică ceva de ”ciuguleală”.

În schimb, preotul doctorand, în teza cu pricina, se străduieşte să laude implicarea Bisericii Ortodoxe în ”chivernisirea confraţilor”, ca să revenim la eternul Caragiale. El recomandă credincioşilor să fugă, scuzaţi,”ca dracul de tămâie”, de slujitorii ne-canonici, deşi bietului român doborât de grija de a munci să asigure hrana sa şi a celor de acasă puţin îi pasă dacă posesorul de patrafir, cădelniţă, vorbe mieroase şi barbă ”ca bandanalele”, vorba lui Ion Creangă,  are ”patalama” de la Patriarhie sau nu. Conform tezei de doctorat a acestui preot, rolul Bisericii Ortodoxe Române este acela de propagandă creştină, cu iz naţionalist, preotul fiind un fel de activist care dacă nu execută ordinul ierarhilor de la ”centru”, ”o cam bagă pe mâneca sutanei”.

Cam asta ar trebui să înveţe un viitor expert în problemele românilor de pretutindeni. ”Doamna Director” şi ”Domnul Director-naşul” îi uşurează sarcina ”finului”, care poate să debiteze pe hârtie orice că doar e aproape singur. Cealaltă contracandidată, care se pare că a lucrat în instituţii de stat, cu rol în monitorizarea implementării proiectelor europene, dacă trece prin miracol de proba scrisă, sigur va fi ”trântită” la interviu, că doar aşa se întâmplă şi la admiterea în magistratură, după cum relatează ziarul ”Adevărul”.

Nu ştiu de ce lucrări fundamentale precum cele ale reputatului cercetător Aurel Sergiu Marinescu (O contribuţie la istoria exilului românesc în zece volume, apărute la Editura Vremea, între 1999 şi 2011), numeroasele monografii (istorice, sociologice) apărute despre emigraţia românească în întreaga lume nu şi-au găsit locul în bibliografia pentru un post de expert, precum cel la care m-am referit mai sus.

Aşadar, invenţii, aberaţii, propagandă cu tentă legionară (să nu uităm că o astfel de propagandă e interzisă prin legea 217/2015) sunt oferite românilor de pretutindeni de indivizi strecuraţi ilegal în funcţii pe care nu le merită, plătiţi consistent din banii noştri ai celor din ţară şi ai celor de afară care sunt jecmăniţi de mulţimea taxelor consulare, ameninţaţi cu popriri imaginare deşi ei plătesc taxe acolo unde muncesc.

Sunt de acord că Biserica a avut şi are un rol deosebit în păstrarea fiinţei naţionale a românilor de peste graniţă, dar să mă ierte Dumnezeu, promovarea unor astfel de lucrări este o palmă trasă pe obrazul românismului şi al românilor, un obraz brăzdat de ridurile unei suferinţe vechi de mii de ani, care ar trebui mângâiat, nu lovit.

Pentru că nu doresc să existe impresia că doar acest concurs este dovada incompetenţei conducerii Institutului ”Eudoxiu Hurmuzaki” din subordinea Ministerului Afacerilor Externe.

Conform, ieh.ro, pagina electronică a instituţiei, aflăm că la data de 19 octombrie 2015, va începe desfăşurarea unei tabere intitulate ”„CONVERGENŢE CULTURALE” , TABĂRĂ DE ISTORIE, CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE ROMÂNEASCĂ, 19 – 23 octombrie 2015”.

Este lăudabil un astfel de efort, dar dacă citeşti textul comunicatului, observi că ”Domnul Director” şi ”Doamna Director” au dobândit prin voia lui Dumnezeu, darul clarviziunii, că altfel nu se explică o serie de neconcordanţe cu realitatea.

În primul rând se face referire în text, la ”Universitatea Bucureşti”, denumire care cred că se referă la ”Universitatea din Bucureşti”, numele corect al acestei prestigioase instituţii de învăţământ superior românesc.

În al doilea rând, redau exact textul următor din acelaşi comunicat : ”Studenţii din Republica Moldova vor participa la traininguri susţinute de către profesorii Universităţii Bucureşti, specializarea Istorie şi Arhitectură, se vor întâlni cu reprezentanţi de marcă ai mediului academic, vor avea loc schimburi de experienţă cu studenţii de la facultăţile de profil din Universitatea Bucureşti” (ieh.ro).

Pentru oricine doreşte să se informeze corect şi transparent, există o serie de greşeli care trădează incompetenenţa sau, în cel mai fericit caz, ignoranţa autorilor acestui comunicat. Universitatea din Bucureşti are în cadrul acesteia Facultatea de Istorie, unde la ultima sesiune de admitere din 2015, a organizat examen de admitere la specializările ”Istorie”, respectiv ”Istoria Artei” (unibuc.ro).

„Facultatea de Arhitectură” este în prezent o facultate în cadrul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism ”Ion Mincu” (uauim.ro/).

Aşadar, pe 19 octombrie 2015, la Institutul ”Eudoxiu Hurmuzaki”, vor veni să susţină traininguri ”profesorii Universităţii Bucureşti, specializarea Istorie şi Arhitectură”, care, de fapt, NU EXISTĂ!

Subliniez că această specializare ”Istorie şi Arhitectură” nu există la Universitatea din Bucureşti. Mă întreb cine va încasa banii plătiţi pentru traininguri oferite de o ”specializare fantomă”.

 Avea dreptate Raymond Poincaré: ”Nous sommes ici aux portes de l'Orient, ou tout est pris à la légère” -Suntem la porţile Orientului, unde nimic nu e luat în serios ”!

 La fel de multă dreptate avea şi Georges Clemenceau, unul dintre marii oameni politici care ne-au ajutat în făurirea României Mari: ”Când e vorba de poporul român, îmi scot pălăria în faţa lui. Când aud însă de conducătorii lui, mi-o pun la loc".