„Gladiatorul meu şi-a lăsat din mână scutul“, a scris şi tatăl lui Alfie. „Te iubesc, băiatul meu“.

Alfie a fost deconectat de la aparate cu cinci zile înainte de a muri, la o decizie a Curţii Britanice de Apel, şi lăsat să moară „cu demnitate“. Pentru că moartea lui Alfie ar fi fost „spre binele lui“. Dar Alfie s-a încăpăţânat să nu moară, astfel încât agonia copilului a durat cinci zile, după deconectarea de la aparate. În cele din urmă, Alfie a murit, se pare, de sete şi de foame. În aceste cinci zile, părinţilor li s-a interzis să-l ducă într-o altă unitate medicală. În ciuda faptului că guvernul italian i-a acordat lui Aflie cetăţenie italiană, iar spitalul Bambino Gesù s-a oferit să aibă grijă de el, pe cheltuiala Vaticanului. În tot acest timp, părinţii au susţinut că este vorba despre un diagnostic greşit – şi că lui Alfie ar trebui să i se mai acorde o şansă.

Două observaţii despre caz.

1. Înţeleg că sunt situaţii în care justiţia poate interveni în cazul în care nişte părinţi prea emoţionali sau iresponsabili refuză un tratament medical care ar putea să-i prelungească sau să-i salveze viaţa unui copil – sau refuză să-şi ducă la spital copilul. Înţeleg şi că acele aparate ar fi putut să fie utile pentru vindecarea altor oameni, şi patul din spital trebuia eliberat mai repede – cu toate că aici, încă o dată, italienii se oferiseră să preia îngrijirea copilului pe cheltuiala lor. Dar nu pot înţelege cum e posibil să interzici unor părinţi să-şi ia copilul dintr-un spital şi să-l ducă într-un spital, într-o altă ţară. Şi să spui că e bine, drept şi raţional să laşi copilul să agonizeze cinci zile şi să moară în cele din urmă „cu demnitate“, spre „binele lui“.

Chiar dacă şansele de supravieţuire ar fi fost minime sau iluzorii – există precedente când copii în astfel de situaţii s-au vindecat. Şi nu oriunde, chiar în Marea Britanie, şi chiar foarte de curând. De exemplu, în 2014, doi britanici au trecut printr-un calvar foarte asemănător cu acela pe care-l trăiesc în prezent părinţii micuţului Alfie Evans. La vârsta de cinci ani, micuţul Ashya King a fost diagnosticat cu o tumoare pe creier pe care medicii britanici au considerat-o incurabilă. Părinţii lui, Brett şi Naghmeh King, nu au fost de acord cu diagnosticul şi şi-au luat copilul din spitalul în care era internat în Southampton, fără acordul medicilor. Au fost daţi în urmărire internaţională şi, timp de 72 de ore, ei au fost arestaţi la Madrid, sub acuzaţia de „cruzime împotriva copiilor“. În acest timp, cum scria Daily Mail, micuţul Ashya „urla de disperare“, internat fiind sub pază într-un spital spaniol. În cere din urmă, Spania a refuzat să-i predea autorităţilor britanice, iar Ashya a urmat un tratament cu protoni la un centru din Cehia – tratament care, conform medicilor britanici, i-ar fi scăzut şansele de supravieţuire cu 30%. În urma tratamentului, Ashya este acum complet vindecat – merge la şcoală, joacă fotbal şi este un copil normal. Link aici către un articol din Daily Mail.

2. În litigiu, părinţii lui Alfie au fost reprezentaţi de Centrul Drepturilor Creştinului. Judecătorul care a decis ca Alfie trebuie sa moară cu „demnitate“, interzicând inclusiv transferarea copilului într-un spital dintr-o altă ţară, este un cunoscut activist LGBT. Un articol către Lifesitenews aici.

Ce relevanţă are asta? În primul rând, nimănui nu-i place dubla măsură. În anul 2014, Berndan Eich, creatorul limbajului de programare JavaScript şi cofondator al companiei Mozilla, a fost nevoit să demisioneze din funcţia de CEO al Mozilla după un scandal în care a fost acuzat că a donat 1000 de dolari pentru susţinerea căsătoriei între un bărbat şi o femeie, în California. Tot ce a făcut Berndan Eich a fost să susţină printr-o finanţare minimală, în calitate de persoană privată, căsătoria dintre un bărbat şi o femeie – nu a spus nimic care să ofenseze pe nimeni, şi-a urmat, doar, propria conştiinţă, într-o dezbatere în care libertatea de conştiinţă este adeseori invocată. Şi pentru aceasta a fost linşat în mediul online şi a fost nevoit să demisioneze de la conducerea propriei companii. Un scandal care a ridicat întrebări serioase cu privire la libertatea de exprimare şi libertatea de conştiinţă în Statele Unite ale Americii – un link către USA Today aici.

Felul cum vedea lumea Berndan Eich l-a făcut pe acesta incompatibil cu funcţia de CEO al unei companii de tehnologie, în ciuda cunoştinţelor sale tehnice şi în ciuda calităţilor sale demonstrate de manager şi de lider. Aşadar, felul cum vede cineva lumea este un criteriu decisiv pe baza căruia un om are sau nu are dreptul să ocupe o anumită poziţie de conducere sau publică, dincolo de sau înaintea competenţei acelei persoane. Aici intervine dubla măsură despre care vorbeam. Este relevant felul în care judecătorul Anthony Hayden vede lumea şi în cazul funcţiei publice pe care o ocupă Anthony Hayden? Faptul că acesta militează pentru adopţiile de copii pentru cuplurile de acelaşi sex şi pentru eutanasie reflectă o puternică viziune secular-umanistă, o viziune cvasi-religioasă.

Umanismul creştin, viziune împărtăşită, foarte probabil, de cofondatorul Mozilla, Berndan Eich, pune omul în centrul lucrurilor. Ştiinţa este un instrument de cunoaştere, iar legea este o convenţie care apără viaţa, libertatea şi demnitatea umană. Omul este reperul absolut, valoarea individului uman este intrinsecă, iar fiinţele umane sunt agenţi autonomi, raţionali şi morali. Dreptul la viaţă este un drept fundamental pentru toţi oamenii, indiferent de vârstă, sex, şi starea socială, iar viaţa umană este sacră, de la concepţie şi până la moarte. De la aceste premise pornesc toate definiţiile şi clasificările, toate judecăţile şi legile.

Umanismul secular sau ateu, viziune împărtăşită, foarte probabil, de judecătorul Anthony Hayden, pune ştiinţa şi legea în centrul lucrurilor. Ştiinţa şi legea sunt reperele absolute şi, cum scria undeva G.K. Chesterton, una dintre dogmele inerente este aceea că universul reprezintă un sistem, un mecanism orb bazat pe relaţia cauză-efect, care vine de nicăieri şi se îndreaptă spre niciunde. Omul este doar un obiect al definiţiilor şi al clasificărilor, un accident interesant pentru cercetătorul care îl studiază cu o minte analitică şi rece. Miracolele de orice fel, fie ele şi medicale, nu se pot întâmpla – „uman“ este doar să cauţi plăcerea şi să eviţi durerea, să măreşti confortul şi să eviţi disconfortul, chiar prin eutanasie şi crimă.

Acestea sunt cele două viziuni asupra lumii care se confruntă în prezent în spaţiul occidental – şi în Marea Britanie, şi la noi. Tot Chesterton spunea că această nouă religie umanistă în plină ofensivă trăieşte, de fapt, din capitalul creştinismului – foloseşte şi reciclează valori şi adevăruri din vechiul tezaur creştin, fără a le pune în relaţia corectă şi în echilibrul corect unele cu celelalte.

Aşa am ajuns, de exemplu, să avem, aşa cum vedem în acest caz, raţiune pură, lipsită de milă şi de speranţă. Şi aşa am ajuns de la punctul în care, acum 50 de ani, copiii mureau pentru că nu ajungeau la spital la punctul în care, în prezent, copiii mor pentru că nu sunt lăsaţi să plece dintr-un spital într-un alt spital – unde ar putea să găsească o minimă speranţă. Şi, cine ştie, un miracol.