Fără limite, fără decenţă şi fără nicio urmă de umanitate, mi-a împroşcat obsesiv familia, timp de luni de zile, cu o serie de minciuni mizerabile. 

Nu îi voi da numele şi nici nu pot să citez pasaje din acele „materiale”. Cei care au urmărit presa acelor zile ştiu foarte bine la ce mă refer. La acel moment, o listă lungă de publicaţii, jurnalişti, activişti civici şi simpli cetăţeni au semnat o petiţie iniţiată de Frontline Club Bucureşti, prin care îşi exprimau indignarea faţă de ceea ce considerau a fi „unul dintre cele mai grave derapaje din istoria recentă a presei din România”

Am văzut atunci cum libertatea de exprimare, un drept sacru câştigat cu sânge de români acum 30 de ani, poate fi dusă în derizoriu de un singur individ şi reţeta lui de tip stalinist: dezinformare - discreditare - demonizare. 

La câteva zile distanţă, neadevărurile abjecte publicate de pseudo-jurnalist în pseudo-gazeta respectivă au fost demontate, rând pe rând, într-un articol scris de colegul meu, Alin Iliescu, tot în paginile virtuale ale Adevărul. La rândul lui, tatăl meu, Marinel Burduja, a găsit puterea să vorbească despre aceste lucruri într-un interviu pe larg.

Dar răul fusese făcut, iar minciunile fuseseră rostogolite prin sute de conturi false prin intermediul reţelelor sociale. Un jurnalist pe bune pe care îl cunosc de ani de zile şi-a luat inima în dinţi în acele zile şi mi-a dat un telefon: „Nu pot să-mi imaginez prin ce treci, dar nu poţi lăsa lucrurile aşa. Fă-o pentru binele presei din ţara asta, chiar dacă-ţi va fi cumplit de greu. Trage linia roşie!” Până la urmă, a avea o presă liberă înseamnă a avea o „presă” care poate împrăştia cele mai abjecte neadevăruri despre oricine, fără nicio consecinţă? 

Aşa ne-am hotărât să ne căutăm dreptatea în instanţă. Unii ne-au spus atunci ba că nu avem nicio şansă, ba că o să dureze prea mult, ba că vom fi ţintele unor noi calomnii la fiecare pas al proceselor. Alţii ne-au spus în faţă să o lăsăm baltă. 

Am cântărit toate aceste lucruri şi ne-am hotărât să nu lăsăm lucrurile aşa. Da, răul făcut nu se mai poate repara. Suferinţa noastră nu devine mai uşoară, din contră. Dar am gândit că suntem datori, atât pentru cei care ne-au susţinut în toată această perioadă cumplit de grea, cât şi cei pentru care ne-au judecat, să facem lumină. 

Am început astfel anul trecut, atât eu, cât şi tatăl meu, acţiuni în instanţă împotriva individului şi „gazetei” care au intrat cu bocancii în viaţa noastră privată şi au îndrăznit să calce în picioare un suflet de înger pentru interesele lor meschine, despre care au apărut suficiente dovezi în spaţiul public, inclusiv în ultima perioadă. 

Iar adevărul învinge întotdeauna. Ieri, 6 decembrie 2019, justiţia din România a făcut un prim pas important pentru dreptate şi normalitate. În procesul intentat de tatăl meu, Secţia a III-a Civilă de la Tribunalul Bucureşti a admis cauza, în primă instanţă, obligând „jurnalistul” şi „publicaţia” la plata în solidar a unor daune morale şi la publicarea hotărârii instanţei într-un ziar central, pe cheltuiala lor, cât şi în „gazeta” respectivă. Urmează în paralel o sentinţă şi în cazul procesului intentat de mine aceloraşi făptaşi. Am convingerea că se va face dreptate, până la capăt.

Banii vor fi direcţionaţi integral în sprijinul unor copii aflaţi în nevoie, dar nu despre asta este vorba în această poveste. Ci despre faptul că se face dreptate, nu doar în lumea de dincolo, ci şi pe lumea asta şi în ţara asta.

Într-adevăr, binele învinge întotdeauna, chiar dacă uneori este târât prin mocirlă în lupta pentru adevăr şi dreptate. Nu pot încheia decât aşa: „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura”.