Aplaudând moartea!

Un taur este străpuns de suliţa unui picador în timpul coridei din Rimes FOTO Ştefan Mitroi

În mai puţin de jumătate de ceas, Arenele Romane din Nimes, oraş din sudul Franţei, aflat aproape de graniţa cu Spania, s-au umplut de lume. În jur de 40.000 de oameni, bărbaţi şi femei, de toate vârstele, stau îngesuiţi în tribune, în aşteptarea... spectacolului.

Apare mai întâi fanfara, care încearcă să dea un aer de sărbătoare aşteptării. Doar că printre sunetele vesele ce ţâşnesc din alămuri se strecoară măzărichea unui frig despre care nu poate să spună nimeni de unde vine. E sfârşit de primăvară, ultima zi a zodiei ce poartă numele celor ce urmează să moară. E zodia în care m-am născut. Acesta să fie oare motivul pentru care mă aflu aici? Da, sunt unul dintre cei 40.000 de oameni care aşteaptă. Una dintre inimile spre care se îndreaptă măzărichea cu pricina e a mea. De ce am mai venit, atunci? Fiindcă vreau să văd cu ochii mei cum este. Fiindcă există şi-n mine, ca în toţi ceilalţi oameni din jur, dorinţa barbară de a vedea moartea pe.. . viu!

Mulţimea din Nimes, Arenele Romane, însetată de a vedea moartea pe viu FOTO Ştefan Mitroi

După muzicanţi, intră caii, opt la număr, urmaţi de patru catâri funerari, înhămaţi la două tărgi pe care vor părăsi arena învinşii. Asta în cazul în care nu se va număra niciun om printre ei. Omul e un animal superior, nu poate fi târăt pe jos atunci când pierde în mod tragic lupta cu taurul! S-ar simţi umilit sângele său!  Şi poate că şi sângele încins al celor din tribune. Sângele taurului n-are, în general, nimic de spus. El se mulţumeşte cu onoarea tăcută de a colora nisipul de pe jos în roşu!

Dar iată-i pe Morante şi El Juli, cei doi toreadori, veniţi, se înţelege, din Spania. Sunt amândoi foarte tineri. Uite că moartea, hoaşca asta atât de bătrână, se bizuie pe priceperea lor!

Apare, în fine, şi primul taur. Are în jur de 500 de kilograme, ca toţi ceilalţi ce-şi aşteaptă rândul după el. Jumătatea de tonă de furie neagră îi pune iute pe fugă pe cei trei banderillas ce-i ies în cale. Izbeşte apoi cu cornele în gardul de scândură după care aceştia s-au ascuns. Ies pe rând din ascunzătoare, pentru a nu-i da taurului nici cel mai răgaz să-şi tragă sufletul. Le sare şi Morante în ajutor. Taurul e singur. O jumătate de tonă de singurătate în stare pură. Asta doar la început, întrucât, după câteva minute, ţepuşele mânuite cu dibăcie de banderillas scot la iveală primele şuviţe de sânge. Mulţimea le întâmpină cu ropote de aplauze.

Este momentul  în care îşi fac apariţia  picadorii, doi călăreţi purtând câte o suliţă în mână. Aproape că nu distingi omul de cal, din cauza faptului că sunt îmbrăcaţi amândoi în armuri aurii, menite să-i apere de coarnele taurului, care îi ia, de cum se ivesc, la ochi, repezindu-se în cea mai mare viteză spre ei. Mai degrabă spre el, căci omul şi calul par să alcătuiască o singură vietate, un cetaur croit din alamă galbenă, ce abia aşteaptă să ajungă înapoi în mitologia din care a venit, dar nu-l lasă jumătatea asta de tonă de singurătate cu coarne, n-are pic de milă de singurătatea lui niţeluş mai mică, chit că e făcută din două singurătăţi separate, a omului din şa şi cea a calului de desubt! Ar mai fi şi singurătatea suliţei din cauza căreia taurul bate în retragere, nu însă şi sângele său, care se grăbeşte să-i acopere spinarea c-o armură roşie, în nădejdea c-o să-l scape poate ea de moarte! Dar se iţeşte chiar în faţa sa o statuie de gheaţă, elastică şi sprintenă, ce ţine o sabie în mână. E toreadorul! Deocamdată doar îi povesteşte cum o să fie, cu fluturări înşelătoare de muletă şi răsuciri ale trupului ce fac să pară mai probabilă moartea lui, decât cea a taurului. Asta până când toreadorul ia de pe margine o altă sabie de care taurul nu mai  are cum să se apere.

Jumătatea aia de tonă de singurătate începe să crească, umple până la refuz arena. Taurului i se face milă de miile de oameni din tribune, se prăbuşeşte la timp, tocmai când singurătatea lui însângerată  era pe punctul să-i strivească!

Taurul se prăbuşeşte la pământ în apluzele mulţimii FOTO Ştefan Mitroi

Catârii funerari îşi fac, în aplauzele mulţimii, datoria. Morante părăseşte în triumf arena. Triumful lui El Juli, care urmează, e parcă un pic mai mare. Sub lovitura lui de sabie singurătatea vieţii taurului se risipeşte din prima. Vine rândul celui de al treilea taur, cel mai nenorocos dintre toţi, căci Morante, care s-a întors, nu-i nimereşte punctul letal din zona cefei, ci, Dumnezeule mare, al oamenilor şi al taurilor deopotrivă, un perete al inimii, fiindcă-i ţîşneşte dintr-odată un şuvoi de sânge pe gură. Minute în şir, cele 500 de kilograme de viaţă refuză să cadă la pământ, împroşcând nisipul, dar mai cu seamă mulţimea de priviri barbare din tribune, cu sânge. Cu tot sângele ce-a ţinut-o în picioare. Dar acum nu mai poate, începe să se clatine. Aş vrea să pot fugi undeva, fiindcă începe să-mi fie ruşine. Şi îmi vine să plâng. Plâng de-adevăratelea, chiar acolo.

Oameni buni, opriţi-vă, e prea mult!

Corida, prima coridă din viaţa mea, care o să fie şi ultima, se opreşte aici. Aproape în acelaşi timp cu zodia în care m-am născut. Primăvara continuă, iar odată cu ea si apauzele, care sunt pentru moartea ce-a triumfat iarăşi,nicidecum pentru gestul meu de-a părăsi în grabă arena. Moartea are nevoie de spectatori să poată merge mai departe. Lacrimile din ochii mei n-au decât să se descurce singure!