În primii ani de după 1989 au început să apară mărturii ale foştilor  încarceraţi. Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Constantin Ticu Dumitrescu şi atâţia alţii spuneau prin ce au trecut şi ar fi putut face declaraţii în faţa oricărui tribunal. În loc să fie ascultaţi şi respectaţi, foştii deţinuţi politici au devenit victimele unor campanii de denigrare care echivalau din punct de vedere sufletesc cu o a doua întemniţare.
Deşi au spus de milioane de ori că nu vor răzbunare, supravieţuitorii lagărelor comuniste au fost prezentaţi ca un fel de membri ai unei organizaţii teroriste, însetaţi de sânge, hotărâţi să pornească marea vânătoare la adresa celor care i-au prigonit.
Nu s-a întâmplat nimic nici când CDR a ajuns la putere şi un deţinut politic cum a fost Ion Diaconescu a ajuns preşedinte al Camerei Deputaţilor. Aceşti oameni au fost sabotaţi din prima clipă de după câştigarea alegerilor. Şi până la urmă, Securitatea i-a învins. Cu mare caznă şi cu obstacole uriaşe, a trecut legea de deconspirare a dosarelor Securităţii. Câţiva colaboratori şi informatori au fost dezvăluiţi. Dar nu au fost puse în lumină numele ofiţerilor care prin metode specifice au creat şi menţinut în funcţiune reţelele de informatori. Autorii au rămas mereu necunoscuţi şi nepedepsiţi.
Ar fi fost de aşteptat ca actul din 2006 de condamnare a comunismului să schimbe ceva din această coabitare de catifea cu torţionarii comunişti. Marele balon de săpun al condamnării comunismului a plutit uşor deasupra societăţii româneşti stârnind admiraţie prin irizările produse în lumina soarelui. Simpozioane liniştite, sesiuni aşezate de comunicări ştiinţifice, mese rotunde înţelepte, deplasări pline de miez, lansări elocvente de carte, toate s-au derulat senin ani de zile. Între timp, Alexandru Vişinescu se putea plimba liniştit prin Cişmigiu, în aşteptarea pensiei de 1.500 de euro pe lună, o sumă la care cei mai mulţi dintre cei care muncesc pe rupte în România au doar dreptul să viseze. Într-un stat care a condamnat comunismul, considerându-l un regim ilegitim şi criminal, oameni care au contribuit direct la înrobirea unui întreg popor au fost recompensaţi în continuare pentru zelul, dăruirea şi eforturile depuse în activitatea lor.
După cum s-a văzut, condamnarea comunismului nu l-a deranjat deloc pe Alexandru Vişinescu. Oare la ce se gândea atunci, în 2006, privind la televizor istoricul act de condamnare a comunismului? S-a temut că va da socoteală? Că îi va bate cineva la uşă? Că va fi pus pe o listă, aşa cum omologii lui nazişti au fost puşi la încheierea Războiului? Greu de crezut. Alexandru Vişinescu şi toţi colegii săi supravieţuitori au ştiut prea bine că nu se va atinge nimeni de ei. Au ştiut că vor avea pensii şi apartamente în centrul Bucureştiului, au ştiut că viaţa nu le va fi tulburată de nimeni.
Au ştiut că şi-au făcut datoria şi că meritele lor vor fi preţuite la adevărata valoare. Au ştiut, fără umbră de îndoială, că autorii condamnării comunismului sunt urmaşii lor.