Ziua în care directorul Serviciului Român de Informaţii, dl. Virgil Măgureanu, prezenta în faţa Parlamentului Raportul anual. Mimându-se astfel controlul asupra celui mai de temut serviciu secret din România.

În vremea noastră, când auzim aproape zilnic câte ceva ba despre Servicii, ba despre omnipotentul Coldea, ba despre revanşardul Predoiu, ba despre ce a mai ticluit George Maior, când sintagma „Statul paralel“ a făcut o miraculoasă carieră, nici vorbă să se mai citească şi dezbată Raportul cu pricina. Cineva, îl tot amână, la Sfântu-Aşteaptă. Iar acel cineva, culmea!, se identifică tocmai cu cei care spuneau, din 2017 încoace, că luptă cu fărădelegile Serviciilor.  

Ni se tot repetă că ele, Serviciile, ar fi, pe mai departe, în tot şi în toate. Chiar şi în isprava consumată duminica trecută. Atunci când şi-au anunţat candidatura la alegerile prezidenţiale domnii Mircea Diaconu şi Toader Paleologu.

Dl Diaconu a făcut-o deocamdată în calitate de independent,  sperând să fie susţinut de toată lumea, de toată ţara, de întreg neamul, de toţi cei ce se gândesc la România. Între timp, dl. Diaconu  a fost adoptat logistic de ALDE şi de Pro România, fapt intervenit după sfârşitul fără glorie al d-lui Tăriceanu.

Dl. Toader Paleologu, „învăţătorul“ care, conform spuselor lui Traian Băsescu, ar avea misiunea de a încurca traseul spre Cotroceni al doamnei Viorica Dăncilă şi al domnului Dan Barna, va îmbogăţi şi el o anumită bucată de vreme scenografia. Poate chiar vom avea parte de câteva vorbe de duh ieşite pe gura domniei-sale.

 Despre independenţa d-lui Diaconu, ar fi multe de spus, mai relevante decât orice la acest capitol fiind prezenţele sale de contorsionist politic din studiourile Antena 3, dar şi evoluţiile nocive, cu caracter anti-european, de la Bruxelles. Iar prestaţia  de ieri seară, de la Televiziunea Digi 24, a d-lui Mircea Diaconu nu l-a arătat deloc că ar fi prea vindecat. Din contră. Am văzut lăbărţându-se pe micul ecran un Arturo Ui a cărui ascensiune trebuie neapărat oprită. Diaconu s-a prezentat asemenea unei maşini de vorbe, a probat o agresivitate maximă, a încercat să se înfăţişeze drept ceea ce nu este. A făcut-o pe moralistul, pe filosoful, pe înţeleptul, pe îngrijoratul de viitorul ţării. Atâta doar că a dovedit că are idei zero, că este un habarnamist notoriu. S-a purtat ca un mitocan cu moderatorul care, spre deosebire de el, un Brânzovenescu demult ieşit din termenul de garanţie, chiar ştia despre ceea ce vorbeşte.

Să revin însă la tabloul de ansamblu şi să observ imensa manipulare la care sunt supuşi românii. Manipulare în economia căreia un rol de seamă îi revine readucerii în prim plan a obsesiei omniprezenţei Serviciilor. Se încearcă să ni se inducă ideea că tot ceea ce s-a întâmplat de duminică încoace - iar pentru aceasta sunt convocaţi toţi pseudo-analiştii, mulţi dintre ei reuniţi în studiourile Realităţii tv, acolo unde  se aşteaptă cu gura căscată să se audă ce va mai spune Cozmin Guşă, prea-cinstitul admirator al răposatului ultim şef al Securităţii comuniste, Iulian Vlad, ar fi opera „rezerviştilor“ dar şi a „activilor“. Un rol de seamă în scenariu revenindu-i aceluiaşi Mircea Diaconu. După ce va strânge cele 200.000 de semnături necesare spre a-şi înregistra candidatura, fostul europarlamentar  care, iată, îşi mai amână îndeplinirea dorinţei de a se retrage în tihnă la Săftica, ar urma să muşte din voturile care, în mod normal, s-ar duce către d-na Dăncilă. Aceasta în vreme ce dl. Paleologu ar mai submina câte ceva din ceea ce ar putea fi zestrea electorală îndeosebi a d-lui Dan Barna. Numai cum dl. Paleologu nu prea are în spatele lui pe nimeni - căci ce mai înseamnă astăzi PMP?-, doar dl. Diaconu este învestit cu o misiune. Ale cărei detalii, ce să vezi?, au fost stabilite de generalul Florian Coldea. Zău, pe mine începe să mă doară mintea!

Cum-necum, numărul celor care aspiră la fotoliul de preşedinte al României a ajuns duminica trecută la 13. De ieri, au rămas doar 12 fiindcă, aşa după cum spuneam, dl. Tăriceanu a cam tras-o pe dreapta. Dintre aceştia 3 sunt actori. E vorba despre domnii Mircea Diaconu, Florin Călinescu şi Bogdan Stanoevici. Sunt însă şi alţii, de alte profesii, care au virtuţi ludice clare, cunoscuţi fiind, fie şi numai prin arbore genealogic, drept mari admiratori ai lui Caragiale. Aşa este, indubitabil, dl. Toader Paleologu. Avem şi personaje caragialiene în stare pură, mai precipitate chiar decât acelea din Telegrame. Acesta ar fi cazul d-lui Liviu Pleşoianu, un preferat al gazetei Sputnik. Domnia-sa deţinând şi însuşirea de a-mi aminti şi de cei din familia Iosipescu-Zambra, dar şi de Brătianu-Cartof, care au făcut deliciul campaniei electorale din mai 1990.

Şi uite aşa se dovedeşte încă o dată câtă dreptate aveau aceia ce susţineau că una dintre trăsăturile specificului românesc ar fi rezumată de zicala „Un pas înainte, doi paşi înapoi!“

Comentariu apărut concomitent pe blogurile adevarul.ro şi pe site-ul contributors.ro