Sărbătoarea Floriilor deschide Săptămâna Patimilor. Ovaţionat ca un rege, Domnul şi Dumnezeul Hristos vine smerit spre a se lăsa Răstignit. Bucuria mulţimii se va transforma doar peste câteva zile în huiduieli şi ocări. Motivul? Unul foarte uman şi pragmatic: interesul propriu.

Atunci când interesul propriu, lumesc, imediat al omului egolatru este deranjat, acesta rezolvă problema prin eliminarea celui ce deranjează, chiar şi Dumnezeu fiind. Este motivul pentru care mulţi nu vor să creadă şi chiar duşmănesc divinitatea. Existenţa Lui deranjează. Căci, în esenţă, Adevărul deranjează.

Nedreptul proces politic al lui Hristos se repetă permanent în istoria pământului. Astăzi, alături de Dumnezeu, democraţia este împinsă pe cruce de o lume care nu se mai satură de ea însăşi.

V-aţi întrebat vreodată care este ecuaţia dintre democraţie şi capitalism? Sau ce se află la capătul democraţiei bazată economic pe capitalism? Dacă nu, au făcut-o alţii.

Încă din sec XIX, sociologul liberal William Graham Sumner atrăgea atenţia că darwinismul social (conceptualizat de către Herbert Spencer) duce la apariţia plutocraţiei. Mai pe româneşte, cei bogaţi devin şi mai bogaţi în vreme ce cei săraci devin şi mai săraci. Apoi, cei bogaţi direcţionează capitalul şi către zona politică, influenţând-o pentru propriile interese. În acest fel, cei bogaţi devin plutocraţi iar democraţia este anihilată de plutocraţie. Ulterior, plutocraţii încep să se comporte ca nişte aristocraţi, iar zona politicului începe să aparţină celor bogaţi, nu celor care merită încrederea publicului. Aşa apar politicienii-păpuşă, necunoscuţi de marele public, dar foarte bine cunoscuţi de plutocraţi (numiţi şi oligarhi). Democraţia moare sufocată de sforile prin care plutocraţii manevrează pe politicieni.

Lucrurile par mai simple şi mai evidente şi dacă ne punem simpla întrebare "Cum ajungi azi un lider politic sau economic?" Sau "Cum ajungi în postura de candidat electoral?" Mulţi ştiu răspunsul: trebuie să fii acceptat de lumea lor, a liderilor. Nu contează aşa mult aptitudinile pe care le ai, cât permisul de acces în această lume, eliberat mai mult în baza unor compatibilităţi, unor coduri interne care nu prea au de-a face cu democraţia.

Teoretic, oricine poate candida în democraţie, căci "aleşii" sunt, nu-i aşa, emanaţia poporului. Practic însă...încercaţi să fiţi candidat, fie al unui partid, fie independent. Veţi descoperi brusc valenţele nebănuite ale relaţiei dintre politic şi economic.

Aceeaşi relaţie aparent nevăzută dintre cei doi plămâni ai societăţii se poate observa şi mai bine după alegeri. Dacă în campania electorală, candidaţii declamă frenetic “grija pentru cetăţean”, după alegeri decorul se schimbă.

"Aleşii" dobândesc subit grija de propriile interese clientelare, iar cetăţeanul devine o povară. Politicienii dobândesc mai mult grija de a controla cetăţeanul decât consultarea lui. Dacă până la alegeri, cetăţeanul era bun de strâns în braţe, după alegeri doar buzunarul lui mai e bun de strâns.

În acest fel, încet-încet, puterea încetează să mai fie emanaţie a poporului, ci apanajul unui grup elitist, de tip aristocratic, care, din când în când cheamă poporul la urne doar pentru a-şi conserva prerogativele, eventual mimând “schimbarea”, dar doar a propriilor membri, ei între ei.

Dacă privim mai larg, vedem că multe din deciziile luate prin Parlamentele democraţiei sunt, practic, nişte "alinieri" faţă de politici care nu mai sunt decise de popor ci de elita aristocraţiei actuale, în numele unor interese “macro” dar nereprezentative. Astfel apar şi teorii ale conspiraţiei, efect firesc al lipsei de comunicare autentică între clasa aristocratică şi cetăţeni.

Rămân însă optimist. Aşa cum la capătul Răstignirii se găseşte Învierea, tot aşa, la capătul dictaturii se află libertatea.