Pentru a arăta cât de derizorie este discuţia despre ideologia partidelor politice din România ar fi potrivit să încep cu o poveste pe cât de reală, pe atât de absurdă. La mijlocul deceniului trecut, când s-a dat vestea că Gigi Becali şi-a cumpărat partid şi că vrea să facă politică, ziariştii de sport care se înghesuiau la conferinţele sale de presă l-au întrebat dacă PNG este de stânga sau de dreapta, la care ciobanul renumitei turme de fotbal FCSB le-a răspuns: „Este de dreapta, pentru că de-a dreapta Tatălui stă Fiul, iar în stânga este Diavolul”.

Aţi putea spune fără riscul de a greşi că Becali este unicat – prin grobianism şi incultură – în spaţiul public românesc, însă viziunea sa asupra ideologiilor politice ilustrează lipsa de cultură civică şi politică a unei bune părţi din electorat. Pentru mulţi votanţi din România, conceptele politice de „stânga” şi „dreapta” sunt de neînţeles ori se confundă cu valenţele lor religioase. Din punct de vedere antropologic, dreapta a fost mai mereu preferată de strămoşii noştri, începând cu amprentele de palme impregnate de pigmenţi vegetali aplicate de omul preistoric pe pereţii peşterilor în care se adăpostea. Aproape toate culturile arhaice din Europa, Orientul Apropiat şi Africa au promovat asocierea pozitivă a mâinii drepte, respectiv negativă a mâinii stângi. Însă asocierea dreptei cu masculinitatea este aleatorie sau cel mult bazată pe elemente superficiale – partea dreaptă era cea care ţinea lancea. O dovedeşte faptul că, în Extremul Orient, partea stângă este cea favorabilă, bazându-se pe principiul că dreapta este yin, deci femeia, iar yang reprezintă bărbatul.

În dogma creştină, la Judecata de Apoi, păcătoşii merg spre stânga, direcţia infernului, iar cei mântuiţi în dreapta, direcţia paradisului. Conform tradiţiei rabinice, primul om (Adam) era androgin, adică bărbat pe partea dreaptă şi femeie pe cea stângă, iar Dumnezeu l-a despicat în două când a creat bărbatul şi femeia. Evul Mediu creştin a perpetuat această tradiţie potrivit căreia partea stângă este femeiască, iar dreapta bărbătească. Fiind femeiască, stânga este, în virtutea unor prejudecăţi înrădăcinate, nocturnă şi satanică, în timp ce dreapta este diurnă şi divină. La anticii greci, prevestirile bune apar dinspre dreapta. Cuvântul latinesc sinister (stânga) a dat în limbile romanice, inclusiv în română, sinistru.

Cultura noastră occidentală este aşadar dextrocrată. Politica a moştenit aceste asocieri, asfel că dreapta a ajuns să însemne ordinea, stabilitatea, ierarhia, tradiţia şi o anume autosatisfacţie, în timp ce stânga întruchipează nemulţumirea, revendicarea, căutarea unei mai mari echităţi, eliberarea sau inovaţia. De fapt, aceste scheme simplificatoare nu corespund decât unor fantasme şi mituri. Cât de relevantă mai este în 2019 clasificarea dihotomică stânga/dreapta creată ad-hoc în vremurile efervescente ale Revoluţiei Franceze din 1789, când membrii Adunării Naţionale s-au împărţit în două tabere? Pentru a evita ciocnirile fizice între grupări, susţinătorii regelui şi religiei (conservatorii) s-au aşezat în dreapta sălii, în timp ce susţinătorii revoluţiei şi ai inovaţiilor în plan social s-au poziţionat în stânga. De la acea separare a taberelor ne-au rămas etichetele politice de stânga şi dreapta.

Actualul PSD nu este un partid veritabil de stânga, ci propovăduieşte un conservatorism populist. 

Din anul 1990, când a reapărut pluripartidismul politic în România, noile partide şi cele reînfiinţate s-au poziţionat ideologic faţă de succesorul Partidului Comunist Român, anume Frontul Salvării Naţionale, care îşi revendicase culoarul de stânga reformatoare. Pe cale de consecinţă, o mare formaţiune politică precum Partidul Naţional Ţărănesc s-a repoziţionat pe dreapta (creştin-democrată), după ce în perioada interbelică fusese profund stângist. Dreapta a devenit fetişul intelectualităţii române care nu agrea criptocomunismul perioadei Iliescu. Însă toate partidele româneşti de astăzi sunt inconsistente ideologic.

Actualul PSD nu este un partid veritabil de stânga, ci propovăduieşte un conservatorism populist. Politica pe care o aplică în ţară acest partid atunci când ajunge la guvernare nu este inspirată din practica „familiei socialiste” europene, focusată pe muncă şi pe categoriile active ale societăţii. Măsurile PSD în plan social faţă de anumite pături (pensionari, bugetari, asistaţi) nu sunt propriu-zis stângiste, ci se încadrează în politica „pork barrel” – astăzi o sintagmă politically incorrect deoarece face referire la trecutul sclavagist al SUA. Însă sensul politic al metaforei „pork barrel” nu este deloc rasist, înseamnă că partidul care câştigă puterea îşi recompensează ţintit electoratul care l-a votat, întocmai cum în trecut stăpânul plantaţiei mulţumit de recoltă oferea celor mai harnici sclavi un butoi de slănină sărată de porc pentru iarnă.

Nici autoproclamata dreaptă românească nu are cu adevărat ideologie de dreapta. Un vizitator din Europa Occidentală ar fi surprins să constate că PNL constituie principalul partid de dreapta din România. Din punct de vedere istoric în România, liberalii erau în antiteză cu conservatorii. Liberalismul este viziunea dominantă a Partidului Democrat din SUA, asociat unei stângi moderate, ceea ce echivalează în Europa cu centrul sau centru-dreapta. PMP este partidul „catch all” al cărui electorat eterogen este legat de un fir roşu: preferinţa pentru stilul de conducere autocrat al lui Băsescu. UDMR şi ALDE sunt trestii politice care se înclină după cum bate vântul intereselor. Şi în condiţiile acestea, cineva are pretenţia ca USR să aibă claritate doctrinară?

Planul desuet al ruperii programate a USR
 

În toamna lui 2016, când bătea la uşă campania electorală pentru alegerile legislative, USR încă era „oaste de strânsură” cu membri de cea mai variată factură: începând cu ONG-işti, filantropi, ecologişti, foşti simpatizanţi băsişti (macoveişti), oameni noi/virgini în politică, profesionişti în domeniile lor, antreprenori, studenţi, tineri idealişti, iar printre toţi aceştia şi o serie de oportunişti. Nu apartenenţa la o ideologie comună era liantul care a adus laolaltă acest grup de oameni destul de diferiţi. Chiar ai nevoie de ideologie când îţi doreşti binele elementar pentru ţara sau comunitatea în care locuieşti? Nici stânga şi nici dreapta nu girează corupţia, incompetenţa, sărăcia, depopularea, nedezvoltarea infrastructurii, şomajul, înapoierea tehnologică, scăderea nivelului de trai, alterarea calităţii educaţiei, deteriorarea mediului înconjurător, creşterea infracţionalităţii, abuzurile instituţiilor publice faţă de cetăţean, dezinteresul faţă de românii din afara graniţelor sau lipsa unor veritabile proiecte de ţară. Aşadar, nu ideologia este problema stringentă a României în momentul actual.

Participând la campania electorală din noiembrie 2016, ca simpatizant neafiliat politic, în sprijinul unui coleg de facultate care a candidat la Camera Deputaţilor pe lista USR în judeţul Constanţa, am bătut drumurile Dobrogei şi am vorbit personal cu câteva sute de oameni din diverse medii sociale. Începând cu locuitorii municipiilor Constanţa, Medgidia şi Mangalia, ai oraşelor Cernavodă, Hârşova, Năvodari, Murfatlar etc. şi ai numeroaselor comune, adesea cu nume de origine turcească, în care locuieşte (cel puţin în statistici) peste 50% din electoratul judeţului. Dintre toţi cei pe care i-am întâlnit, un singur om a întrebat dacă USR este de stânga sau de dreapta, iar acesta a fost un consultant politic wannabe, autoinvitat la conferinţa pe care Clotilde Armand a ţinut-o în seara de 1 Decembrie, în barul Strings din centrul Constanţei. Absolventul de Ştiinţe Politice a subliniat cât de importantă ar fi pentru potenţialii votanţi clarificarea doctrinară a partidului şi a împărţit cărţi de vizită cu serviciile sale de consultanţă, cu promisiunea succesului garantat de colaborările sale anterioare în urbea de la malul mării.

La aceeaşi conferinţă de la Strings s-a adus însă vorba la modul serios despre stânga şi dreapta, atunci când s-a abordat subiectul caracterului eterogen al membrilor, simpatizanţilor, votanţilor etc. Un trimis al conducerii centrale a partidului, condus pe atunci de Nicuşor Dan, a spus tuturor celor prezenţi că planul pe termen lung al USR este să... se rupă. Mai exact să se divizeze la un moment dat în USR-Stânga şi USR-Dreapta, noile formaţiuni apărute prin sciziune având scopul de a înlocui în opţiunile electoratului din România partidele actuale care îşi revendică orientarea ideologică de stânga, respectiv dreapta. Pe care USR le considera în egală măsură responsabile de situaţia precară a ţării. După ce la şefia USR a ajuns o echipă de conducere mai pragmatică, planul scindării programate a partidului nu mai este de actualitate, ba chiar se mizează pe o coeziune de tip „unitate în diversitate”. Nu este nevoie nici măcar de vreun consultant politic ca să anticipezi faptul că ruptura USR în două jumătăţi aflate în antiteză ideologică ar genera o concurenţă la cuţite a partidelor gemene nou formate. Concurenţă în primul rând unul cu celălalt pe acelaşi electorat – şi nu cu PSD ori PNL, care se bucură de o masă stabilă de alegători, inclusiv votanţi captivi.

Despre scenariul divizării USR pe falie ideologică au ieşit la iveală informaţii atunci când deputatul Matei Dobrovie a demisionat cu scandal din partid. Fostul jurnalist, coleg cu subsemnatul în urmă cu un deceniu în redacţia unui săptămânal sportiv, a dezvăluit existenţa unui conflict între tabăra conservatoare şi cea progresistă în rândul activului cu funcţii oficiale în partid. În opinia lui Dobrovie, membrii cu convingeri creştin-democrate ar fi marginalizaţi şi intimidaţi de progresiştii atei cu viziuni stângiste. Confruntarea între convingerile etice/religioase nu a fost într-atât de dură, din moment ce singura victimă colaterală despre care s-a auzit în exterior a fost un simplu pion ca Matei Dobrovie.

Partidele nu sunt pentru cei slabi de înger; au simţit-o pe pielea lor toţi cei care au trecut brusc din activismul civic direct în politică, la orice nivel şi în orice partid. Mulţi oameni cinstiţi şi competenţi au fost atraşi fie de firma luminoasă a unor partide politice, fie au fost fermecaţi de mirajul unor lideri carismatici, intrând cu bune intenţii în aceste partide, unde au trăit dezamăgiri şi demisii ori excluderi documentate apoi în articole de presă sau capitole din cărţi publicate. USR nu face excepţie şi confirmă regula, ceea ce este cumva reconfortant. Aviz celor care consideră că numărul diplomelor universitare, al cărţilor publicate sau coeficientul de inteligenţă ar trebui să le garanteze automat posturi de conducere sau locuri eligibile pe listele de vot. Cel mai adesea, aceia care pretind să primească funcţii şi avantaje exclusiv în baza acestor merite au o personalitate insuportabilă şi generează conflicte în interiorul partidului în care activează. Meritocraţia nu ar trebui decuplată de la inteligenţa emoţională pe care trebuie să o aplice un lider politic.

Destule voci au indicat acuzator în ultimii doi ani către aşa-numita „mâncătorie” din USR sau către „bisericuţele” de susţinere reciprocă între membri. La urma-urmei, modelul de leadership politic cel mai venerat la ora actuală este cel întruchipat de liderul tranzacţional, adică acela care convinge prin sine şi mulţumeşte pe cât mai multă lume. Ascensiunea liderului politic într-un partid modern, care aplică democraţia internă, este posibilă doar prin persuasiune fără constrângeri şi negociere, generatoare de consens sau de majorităţi legitime.

Dacă este să insistăm pe încadrarea USR într-o anumită ideologie, cea mai apropiată, în viziunea mea, ar fi radical centrism.

Să ne uităm în schimb la ce se petrece în partidele politice consacrate, începând cu PSD şi PNL. O generaţie întreagă de elite politice româneşti a ajuns la putere începând cu anii 1990 fără să fi cunoscut negocierea, schimbul liber de opinii şi procedeele ştiinţifice care mijlocesc luarea unor decizii de management corecte. Acest sistem viciat de recrutare a membrilor de partid şi de promovare a cadrelor de conducere este bazat pe obedienţă oarbă faţă de cel care împarte favoruri şi privilegii, numeşte în funcţii şi destituie. Sistemul clientelar din partidele politice mainstream (PSD, PNL) sau a altora născute din traseismul membrilor celor dintâi (PMP, ALDE, ProRomânia) a produs, pe de-o parte, instituirea de relaţii de tip feudal în interiorul acestor formaţiuni politice, iar pe de altă parte a condus la incapacitatea cronică a acestor partide, odată ajunse să exercite puterea în stat, de a proiecta şi implementa politici publice eficiente.

Dacă este să insistăm pe încadrarea USR într-o anumită ideologie, cea mai apropiată, în viziunea mea, ar fi radical centrism – un termen relativ nou intrat în ştiinţele politice, la mare modă peste Ocean şi în Europa Occidentală, dar aproape necunoscut în literatura de specialitate în limba română. Adepţii acestei ideologii (numită şi „radical middle”) împrumută deopotrivă elemente specifice stângii şi dreptei, adesea îmbinându-le, însă fără să cadă în extreme. Sunt orientaţi către protecţie socială şi conservarea mediului înconjurător (ecosocialism), dar în egală măsură şi în direcţia iniţiativei private, a pieţei concurenţiale cât mai neîngrădite şi a limitării cheltuielilor guvernamentale – teme asociate dreptei moderate.

Termenul de „radical” poate să-i sperie pe unii, prin prisma faptului că, în folclorul politic românesc, a căpătat conotaţia de „extremist”. În realitate, aşa-numitul „radicalism” din sintagma radical centrist înseamnă respingerea cu vigoare a oricărei forme de extremism: de stânga, de dreapta, religios, cultural etc. Radical centrist înseamnă că se plasează la fel de departe de extrema stângă pe cât de departe sunt de extrema dreaptă. Extremele de orice culoare ideologică vând electoratului iluzii pernicioase, împachetate în ambalaj atrăgător pentru creduli, cum ar fi promisiunea echităţii sociale absolute, revenirea paradisului pierdut dintr-o epocă istorică, mântuirea colectivă printr-o morală tradiţională obligatorie pentru toţi, primatul unei anumite clase sociale sau grup etnic ş.a.m.d. Pe cât sunt de diferite şi contradictorii între ele aceste iluzii politice, toate au o trăsătură comună şi definitorie: iluziile nu funcţionează în lumea reală, iar încercările de a le implementa cu forţa au eşuat fără excepţie oriunde în lume, cu consecinţe grave pentru omenire în ultimul secol.

Ideologia radical-centristă are ca motto metafora formulată la începutul anilor 1960 de fostul preşedinte american John F. Kennedy: „idealism fără iluzii”. Radical-centriştii sunt înclinaţi către reformarea structurală a instituţiilor publice, dar nu de dragul dărâmării din temelii a unui sistem pentru a pune în loc un experiment. Cu alte cuvinte, se bazează pe pragmatism şi pe lecţiile învăţate deopotrivă din succesul sau eşecul unor măsuri aplicate anterior. În democraţiile occidentale, radical-centrismul are mare trecere în special la aşa-numiţii milennials, generaţia născută între 1980 şi 1995. În România, categoria de vârstă 25-40 de ani este tocmai cea din care USR îşi extrage grosul de voturi din mediul urban.

„Marxismul” USR PLUS este noul „Soros”
 

O temă de atac se prefigurează asupra Alianţei 2020 USR PLUS şi candidaţilor săi în viitoarele alegeri: marxismul. Stârnirea în rândul electoratului slab informat a fricilor de tipul „Cioloş îţi ia casa, desfiinţează proprietatea privată” va fi replica din 2020 a sperietorii „Soros – evreul mason” care în 2016 voia să ne subjuge ţara prin intermediul unor trădători români cu nume străine.

Acuzaţiile privind ideologia (neo-)marxistă a USR fuseseră lansate de adversarii politici cu mult înaintea dezvăluirii publice a comentariilor Oanei Bogdan (ex-PLUS) despre desfiinţarea proprietăţii private. Diverse voci, din diferite poziţii faţă de USR, au lipit anatema marxismului pe frontonul lucios al unui partid care sub conducerea actualului preşedinte Dan Barna şi-a asumat orientarea de centru-dreapta. Printre cei mai virulenţi inchizitori s-a numărat Mihail Neamţu – adorator al lui Băsescu, apoi liberal, iar acum imitator al lui Trump – care acuza în spaţiul public încă din 2017 un aşa-zis neo-marxism al USR, transformat între timp „sexo-marxism”. Acuzaţiile lui Neamţu au găsit un ecou (după unii, o confirmare) la Matei Dobrovie, deputatul USR care a părăsit cu scandal partidul în ajunul referendumului din 6-7 octombrie 2018 pentru definirea familiei. Mai nou, Călin Popescu-Tăriceanu şi Titus Corlăţean au vehiculat teoria pericolului marxist care pândeşte în spatele USR-PLUS.

Tactica detractorilor este inversarea sau distorsionarea proporţiilor şi este de inspiraţie răsăriteană, chiar dacă se foloseşte şi în America sub denumirea de spin doctoring. Astfel, dintr-un personaj discret, Oana Bogdan a fost transformată în ideolog al PLUS, iar panseurile pe care le exprima în conversaţii private pe Facebook sau în interviuri acordate în nume propriu, propaganda PSD le-a exagerat în viziuni programatice ale Alianţei 2020. Pe acelaşi tipar, în campania pentru alegerile europarlamentare, o oarecare Ramona Popescu (în măsura în care persoana chiar există), autoarea ideii stupide potrivit căreia avortul ar trebui să fie obligatoriu pentru românii care nu au venituri suficiente pentru a creşte copii, a fost supraevaluată de manipulatori în purtătoare de mesaj a USR. Este un semn că Alianţa USR PLUS trebuie să aibă grijă să-şi tempereze exaltaţii, deoarece opinii insuficient gândite, precum cele produse pe bandă rulantă de verbozitatea caramitrească, pot fi folosite ca muniţie împotriva mesajului moderat al reprezentanţilor legitimi ai celor două partide.