80 de ani de la Surghiun. Deportarea genocidală a tătarilor din Crimeea este o suferință continuă

Perioada 18-20 mai 1944 a marcat începutul celui mai tragic episod din istoria tătarilor din Crimeea, ale cărui consecințe sunt vii și dureroase până în zilele noastre.

Deportarea în masă a întregii etnii tătare crimeene în Asia Centrală a fost un act de barbarie stalinistă ce a rămas necunoscut în lume, până după destrămarea URSS. Nu doar memoria victimelor de acum opt decenii, ci și calvarul trăit în prezent de tătari în Crimeea ne obligă să ne amintim de Surghiun, cerând opresorului să înceteze purificarea etnică și rusificarea regiunii pe care a reanexat-o în 2014.

Când soarele încă nu răsărise pe cer în ziua de joi 18 mai 1944, prima lovitură cu patul puștii în poarta unei familii de tătari din Crimeea anunța un coșmar pe care cei care l-au trăit nici nu-l bănuiau. La ordinul lui Stalin, circa 300.000 de tătari – în majoritate femei, copii și bătrâni – au fost îmbarcați timp de trei zile la rând în vagoane de marfă și transport al vitelor, apoi exilați pe calea ferată în Uzbekistan și Siberia. Pe parcursul acestei călătorii silite care a durat 22 de zile (vă rog, citiți din nou: douăzeci și două de zile), timp în care nu au primit deloc mâncare și doar puțină apă, peste zece mii de oameni nevinovați au murit pe drum. Alte zeci de mii au pierit la scurtă vreme după ce au fost debarcați și ținuți cu forța de militarii sovietici, în unele dintre cele mai neprielnice pustietăți din Asia Centrală. În total, până la 100.000 de suflete au fost asasinate, în acest sinistru act de purificare etnică a peninsulei Crimeea de orice urmă a etniei tătare.

Peninsula Crimeea este patria ramurii răsăritene a marii seminții a tătarilor, al căror stat independent a dăinuit vreme de trei secole și jumătate, sub numele de Hanatul Crimeii. Întemeiat de Hagi Ghirai în anul 1441, Hanatul Crimeii a fost cel mai longeviv dintre statele medievale turcice succesoare ale Imperiului Hoardei de Aur. Întins pe o suprafață de circa 26.000 km² (echivalentă aproximativ cu teritoriul Dobrogei, împărțit azi între România și Bulgaria), statul tătarilor nord-pontici se bucura de o poziție strategică în Marea Neagră. La apogeul său, Hanatul Crimeii era un ținut multietnic, locuit pe lângă tătari de comunități istorice de greci, evrei și moldoveni, al căror aport comun a dus la apariția unei culturi locale valoroase prin originalitate. Prin prisma relațiilor comerciale și politice, cât și a proximității teritoriale, destinul Hanatului Crimeii s-a împletit adesea cu cel al Principatelor Române, în mod deosebit al Moldovei.

Independența Crimeii avea să se încheie în anul 1783, când Imperiul Rus anexa militar peninsula, încălcând prevederile tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi, semnat cu Imperiul Otoman. Istoricii zilelor noastre, precum reputatul dr. Tasin Gemil de la Institutul de Turcologie al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, estimează la circa 1,8 milioane numărul tătarilor care au părăsit peninsula între 1783 și 1856, anul unui alt mare eveniment cu reverberații în Europa de răsărit: Războiul Crimeii. Cei mai mulți dintre tătarii pribegi s-au stabilit în Imperiul Otoman, inclusiv în Dobrogea, etnicii tătari din România de astăzi fiind în largă majoritate descendenții lor direcți. Chiar și după acest exod în valuri, tătarii au continuat să aibă o prezență numerică dominantă în Crimeea la cumpăna dintre secolele XIX și XX, când a început mișcarea de emancipare și eliberare națională, promovată de elitele societății civile.

În 1895, intelectualul crimeean Ismail Gasprinski vizita municipiul Constanța, prilej cu care descoperea că diaspora tătărească din Regatul României avea publicații în limba maternă și era liberă să-și practice tradițiile. Cel mai de seamă gânditor tătar al epocii a fost poetul Mehmet Niyazi, născut lângă Mangalia, în satul numit azi Pecineaga, care și-a trăit cea mai mare parte a vieții în Medgidia. Versurile și articolele jurnalistice publicate de Niyazi au însuflețit frăția tătărească din tot bazinul Mării Negre, în special partida pro-independență din Crimeea. Acest context de trezire a conștiinței naționale a tătarilor crimeeni l-a erijat pe Numan Çelebi Cihan, un tânăr avocat, muftiu și om de litere, care a întrupat năzuințele acestei națiuni de o puternică vitalitate, dar văduvită de soartă. În urma revoluției bolșevice din octombrie 1917, Crimeea s-a mobilizat pentru a-și lua destinul în propriile mâini, la fel cum au făcut-o moldovenii din Basarabia. Pe data de 13 decembrie 2017, consiliul reprezentativ al tătarilor (Kurultai) a proclamat independența Republicii Populare Crimeene, desemnându-l în funcția de președinte pe Çelebi Cihan. Inspirat de cele mai noi idei ale vremii în materie de guvernanță, a fost primul stat democratic din lumea turcică și musulmană. Republica Populară Crimeeană consfințea în actul său constitutiv egalitatea în fața legii a tuturor etniilor care locuiau peninsula.

Plecat din Medgidia la Simferopol (Aqmescit), dobrogeanul Mehmet Niyazi a fost cooptat în Ministerul Învățământului din noul stat, care miza pe educație și cultură pentru propășirea Crimeii, după un secol și jumătate de subdezvoltare ca gubernie țaristă. Însă povestea Republicii Populare Crimeene n-avea să dureze nici două luni, întrucât noua Armată Roșie a guvernului revoluționar bolșevic a ocupat întreaga peninsulă până la sfârșitul lui ianuarie 2018, dizolvând orice formă de organizare cetățenească disidentă. Capturat de ruși, care i-au trimis o invitație înșelătoare la negocieri, Numan Çelebi Cihan a fost executat fără judecată o lună mai târziu, pe 23 februarie, iar trupul său a fost aruncat neceremonios în mare. Cântecul Ant etkenmen („Am jurat”), pe versuri compuse de Çelebi Cihan, a devenit imnul tătarilor de pretutindeni, iar data de 13 decembrie este celebrată în fiecare an în România ca ziua etniei tătare.

Împreună cu încă un val de refugiați din Crimeea, literatul Mehmet Niyazi s-a întors în Dobrogea, de unde a continuat să promoveze limba și cultura tătară, până când a închis ochii, în 1931. Până la ultima lui suflare, a insistat că trebuie ținut aprins visul tătarilor de a se întoarce în Crimeea. Mormântul său din cimitirul musulman al Medgidiei a devenit loc informal de întâlnire a comunității tătare, iar o stradă din centrul municipiului îi poartă azi numele. Pentru că sunt mai puțin de 400 km în linie dreaptă (pe apă) între țărmul apusean al Crimeii și litoralul românesc al Mării Negre, tătarii dobrogeni au căutat pe orice căi să țină legătura cu cei din patria mamă.

Un episod mai puțin cunoscut al istoriei României se leagă de faptul că, preț de circa doi ani și jumătate, între 1941 și 1944, trupele germane și române au ocupat și administrat peninsula Crimeea, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Și mai puțini știu că șeful statului român de la acea dată, mareșalul Ion Antonescu, a vizat peninsula între 3 și 6 aprilie 1942, sărbătorind Paștele ortodox în mijlocul soldaților de pe front. Suntem însă departe de a fi admiratorii acestui criminal de război, care a ordonat nimicirea comunităților evreiești din Transnistria și Ucraina. Atât militarii germani, cât și cei români au remarcat că, între civilii de etnie tătară din Crimeea, unii i-au privit cu oarecare speranță, ca eliberatori de sub jugul sovietic. Mai mult, unii tătari din Armata Roșie, căzuți prizonieri în mâinile nemților și românilor în timpul bătăliei din 1941 pentru cucerirea peninsulei, au fost convinși să se reîncorporeze ca trupe auxiliare germane și să lupte contra URSS. Numărul lor era totuși neînsemnat pe lângă cei 40.000 de tătari care au luptat contra fasciștilor până la sfârșitul războiului, unii fiind decorați pentru vitejie cu cele mai înalte onoruri din armata sovietică. Însă paranoia lui Stalin l-a împins să se răzbune aspru pe toți civilii tătari rămași în Crimeea, după ce trupele germane și române au fost evacuate pe mare din calea contraofensivei Armatei Roșii din primăvara anului 1944.

Un curajos om de cultură, în persoana tătarului dobrogean Negip Hagi Fazîl, a salvat de la pierire în 1944 numeroase familii din Crimeea, aducându-le pe ascuns în România. Pentru omenia de care a dat dovadă, autoritățile comuniste instaurate în țară după război l-au arestat și torturat în mod brutal, curmându-i viața în 1948, la vârsta de numai 42 de ani. Refugiații și familiile de tătari dobrogeni care i-au primit în gazdă pe confrații din Crimeea au fost la rândul lor persecutați, destui membri ai comunității aducându-și aminte până azi de rudele condamnate la muncă forțată la Canal și în închisori.

Deportarea în numai trei zile a întregii suflări tătărești din Crimeea a fost urmată de încercarea sovieticilor de a-i șterge orice urmă a existenței în peninsulă, de a-i confisca istoria și cultura, până la schimbarea denumirilor de localități și feluri de mâncare, iar monumentele, îndeosebi cimitirele și lăcașele de cult, au fost distruse sistematic, după cum sublinia, într-o carte recent apărută, istoricul Tasin Gemil, unul dintre cei mai de seamă intelectuali ai comunității tătare dobrogene din zilele noastre. Circa 80.000 de case au fost confiscate de statul sovietic și peste un milion de hectare de teren cultivabil au rămas în pârloagă până ce URSS a colonizat etnici ruși și ucraineni în Crimeea, în locul tătarilor. Chiar și după 1956, când noul lider de la Kremlin, Nikita Hrușciov, a denunțat crimele stalinismului și le-a permis multor deportați, între care și moldovenii basarabeni, să se întoarcă pe pământul natal, tătarilor le-a fost refuzat dreptul de a se restabili în Crimeea. Despre crâncenul Surghiun din 18-20 mai 1944, tătarii din URSS au vorbit în șoaptă până în 1989, când regimul comunist cu așa-zisă „față umană” al lui Mihail Gorbaciov a recunoscut nedreptatea deportării și a ridicat interdicția de a lucra și domicilia legal în peninsulă. În afara Uniunii Sovietice, s-a aflat despre Surghiun abia în anii 1990, iar dovezile materiale, documentele de arhivă și mărturiile victimelor, consemnate de cercetătorii crimelor comunismului, au șocat lumea civilizată. Numai că Federația Rusă, moștenitoarea de drept a URSS, respinge orice propunere de compensare, fie și simbolică, a suferinței îndurate de victimele deportării din 1944 și de urmașii acestora.

„Am jurat să vindec rănile neamului meu”, sună începutul imnului tătăresc, compus în urmă cu un secol de Çelebi Cihan. Dar cum să le vindeci, când Surghiunul este o rană vie pentru tătarii care trăiesc acum în Crimeea? Circa 260.000 de tătari s-au întors în peninsulă, după 45 de ani de exil silit, iar din 2014, de când Crimeea a fost reanexată în mod ilegal de către Federația Rusă, ei suferă nesfârșite abuzuri și persecuții. Un videoreportaj Radio Europa Liberă realizat în 2024 oferă o perspectivă asupra repetatelor încălcări, de către autoritățile ruse, ale drepturilor omului, prin hărțuirea și ținerea nejustificată în detenție a unui mare număr de tătari crimeeni. Unii au fost ridicați cu forța de pe stradă de agenții FSB, iar familiile le-au găsit ulterior trupurile la morgă, cu urme vizibile de tortură. La fel ca în vremea bolșevicilor, aceia luați în vizor sunt cu precădere vârfurile comunității, cei mai școliți și mai activi membri ai societății civile.

Din respect pentru memoria victimelor Surghiunului stalinist din urmă cu exact 80 de ani și pentru cei care îndură astăzi teroarea regimului putinist, am protestat sâmbătă, 18 mai 2024, în fața consulatului Federației Ruse din municipiul Constanța. Un grup inimos, format din tătari dobrogeni, între care unii lideri informali ai comunității, dar și prieteni români ai acestei etnii și refugiați ucraineni care trăiesc în Constanța de la invazia rusă din 2022, a susținut în mod pașnic protestul la adresa Rusiei conduse de Vladimir Putin. În calitate de cetățeni mândri ai României, recunoscători pentru libertatea câștigată în 1989, am considerat de datoria noastră să condamnăm în mod public acțiunile unui stat-terorist care seamănă distrugere în jurul său și totodată să ne exprimăm solidaritatea față de victimele din trecut și din prezent ale dictaturii și imperialismului rusesc. Cu ajutorul autorităților locale și al Jandarmeriei Române, protestăm în acest fel pașnic încă din 2016 și vom continua să o facem în fiecare an, până când Rusia post-Putin va deveni un partener onest pe scena internațională, în locul bătăușului de astăzi care își terorizează vecinii.

Selam! („Pace”) este formula tipică de salut a tătarilor, iar pacea între toți oamenii este pentru comunitatea din România cel mai sincer deziderat.