Încercând timp de zece ani cu aplomb autocratic sa fie când zeusul providenţial, cand „cel mai combinator gagiu“ al politicii româneşti, fostul rezident al României în portul Antwerp a reuşit să faca knockout nu numai întreaga concordie naţională sau puţinul mental fericit al poporului, dar şi întreaga „firmă" numită „romănica“. 

După ce i-a lipit pe toţi cu toţi, după toată pohta ce-a pohtit şi fesenit, preşedintele aliat al Justiţiei şi creatorul exclusiv al lui Nutzi, „spaima Constitutzii", a încercat toate variantele matematice posibile luate câte doi: PNL cu PD; PSD cu PDL + un varan + nelipsitul udmr, asortaţi cu câte un general uneperist în coadă. Apoi a început să-i dezlipescă, să-i spargă şi să-i învrăjbească pe toţi cu toţi, partide şi oameni: PNL cu PLD, PSD cu PNL şi PMP cu PDL şi restul lumii băsiste. De la momentul originar numarând, dintr-o Alianţă DA care mergea, poate singură, marea pasiune a vieţii politice a domnului Gabriel Liiceanu a reuşit doar o perpetuă mezAlianţă NU, în care, în final, nimeni nu mai vrea sa aibă de-a face nici cu Preşedintele, nici cu aliaţii lui de conjunctură sau de iatac, Justiţia, Elena, Boc cel mic şi Serviciile. Singurul „domeniu pe ramură" care duduie sub discreta monitorizare şi influenţă americană este într-adevăr Justiţia, în spatele căreia şi-a ascuns mesianicul pirat politic, manevrele, „succesurile" şi varza de bruxelles a ceea ce mai rămas din „România bunului simţ“.

Nu o să mai etalez aici aspectul depresiv al întregii colecţii de statistici naţionale - cele mai proaste din UE la această oră - dar o sa vă livrez doar trei tragedii cardinale ale desfiinţării fericirii noastre ca ţară: cea mai proastă curbă natală de la Al Doilea Razboi Mondial încoace; cea mai mare migraţie de creiere „ever" şi, ultima pe listă, cu voia dumneavoastră, a „mazărilor & fazărilor" economici, intrarea în a enşpea recesiune economică a unei ţări predată în ultimii zece ani corporaţiilor străine şi serviciilor secrete româneşti.

Criza mondială a lăcomiei capitalist-bancare din 2009 a avut în licuriciul securităţii naţionale un aliat psihotronic de mare nădejde şi caracter. Iar criza de încredere a întregii societăţi româneşti are astăzi repercursiuni nu numai în planul nivelului de (vă)trai românesc, dar şi la nivel extern, unde perceptia externă ne găseşte mai „ţigani" ca niciodată, dacă ne gândim la ultimul „berceagate" din spatele corturilor închise, în fapt o dovadă clară a rafinamentului voievodal instaurat ca „bookmark" de ţară

Paranoia sau PTSD-ul (post traumatic stress disorder) epocii băsesciene a atins cota celei mai lunatice perioade postdecembriste din istoria ţării, dupa epoca de piatra a mineriadelor iliesciene. Avem o situaţie emotională de „caldă şi cordială cooperare“ între popoarele politicii româneşti şi care mie mi se pare desăvârşită doar din punct de vedere balistic. Toată lumea înjură pe toată lumea într-o Românie care este praf în mai toate aspectele ei funcţionale; vorba lui Constantin Noica (citez aproximativ): „Oricând vei vrea să faci ceva în România, totul este de făcut!" 

Iată tabloul vrajbei totale într-o ţară în care binele nu se simte prea bine şi în care atmosfera mai are puţin şi întruneşte exhaustivitatea balamucului din Orientul Mijlociu:

Lăzăroiu acuză PNL-PDL cu tot cu Johannis că este pe mână cu Ponta; pe Ponta il acuză dreapta părăsită că este pe mână cu Băsescu; pe Johannis il acuză PSDeul că este pe mână cu Băsescu. Unii fanatici dreptaci  il acuză pe Johannis că e pe mână cu Voiculescu. Eba o acuză pe Nutzi că e pe sub mână cu Elena Udrea nu pe mână cu fosta mâna oficială a lui Basescu, Cristian Diaconescu, ombudsmanul de serviciu; vicele Cristi Preda ii cere demisia candidatei de alcov pentru candidatura; Tăriceanu il acuză pe Johannis şi PDL-ul că joacă cu Băsescu; Ponta este acuzat de către toţi că a trădat în favoarea agendei istorice a ungurilor şi secuilor; Antonescu îi acuză pe Ponta şi pe Johannis de trădare şi uzurpare de candidatură şi de alte iele; Băsescu o acuză pe Macovei că se joacă de-a Elena-preşedinte; Palada Mirel doreşte tuturor duşmanilor guvernamentali din presă să moară electronic; Baconschi o face târfă pe cea care nu i-a dat mai multă atenţie şi rang politic; Mazăre il acuză pe ministrul Justiţiei că e papă lapte şi sluga lui Băsescu şi a americanilor; Monica Macovei îl acuză pe Voiculescu de moartea lui Marin Ceauşescu şi pe toţi politicenii români „carele nu este" Nelson Mandela şi, breaking news: Elena Udrea pe Cristian Diaconescu că a fost in cei 322 parlamentari care au votat demiterea idolului său. 

Curat război psihologic, de nici ruşii cei mai jirinovskieni nu ar fi putut visa o aşa frumuseţe de armă autoimună la adversarii lor istorici de când şi-au retras ei trupele din ţara noastră.

Singurii care ies „bine" în imagologia ultimei faze a regimului Băsescu sunt doi asasinaţi: Constantin Brâncoveanu si Nicolae Ceauşescu. Întorcându-ne la cei vii, să observăm tot la final şi climaxul deosebit al primei şefe de cabinet a ţării, Elena Udrea, această „Reta Thatchereta" a celui mai cocoş preşedinte român din istorie şi al cărui departament de comunicare pemepist dădea să „înainteze" deunăzi către presă, următoarele cuvinte alese după cea mai „la mişto" vizită oficială de la Cotroceni:

„A fost o întâlnire la nivel înalt, între doi preşedinţi ai României, între actualul Preşedinte al României şi viitorul Preşedinte al României. A fost aproape un moment istoric: am văzut mai natural ca niciodată o predare de ştafetă"; dar şi ultima mărturisire „afterparty":

„Modelul meu este preşedinta Argentinei, care i-a succedat soţului după două mandate".

Cât despre agenda plină de citostatice a cetăţeanului sau a ţării, mai treceţi vă rog la anul, dupa orele 14, căci nu ne-am hotărât ce să vă zicem dacă tot nu ştim incă cine este preşedinte...

Bătălia pentru scaunul prezidenţial şi pentru falsa iluzie de a fi un Băsescu cu faţă umană, cel care va conduce din nou o junta militară a serviciilor secrete, vede şi ascultă tot ce mişcă sub fustiţa politică, jurnalistică şi economică a ţării, durează de peste şapte ani şi a (auto)distrus PNLeul şi mai toate energiile politice posibil convergente.

Această zbatere maladivă pentru cine dracului iese şi „are" preşedinte este o eliptică şi apocaliptică pierdere de minţi, timp şi resurse. Ca să scăpam de obsesia asta a ilegitimităţii istorice şi de blestemul „preşedintelui salvator", votat intotdeauna împotriva răului celuillalt, nu există altă variantă de stabilitate şi mediere mai potrivită decât Monarhia constituţională. Dacă nu mă credeţi pe mine, vă rog să-l ascultaţi pe fix acelaşi domn Liiceanu într-un discurs aproape mistic despe Rege şi Monarhie din documentarul „Monarhia salvează România":

România dă târcoale singurei soluţii morale, orbecăind de 25 de ani prin noianul de providenţe prezidenţiabile, chiar şi cu acestă ultimă găselniţă surogat monarhic „de dreapta": mitul neamţului-oberlicht, mehr licht: „Santa Klaus Johannis". Restul este doar delir politic mincinos si o eternă si fascinantă răfuială intre securişti, hoţi si servicii secrete..