Înţeleg solidaritatea unor nostalgici cu foştii exponenţi ai regimului comunist. Nu este o surpriză pentru mine că unul ca Adrian Năstase îl consideră pe politrucul decedat ca fiind un ”reper luminos al unei perioade întunecate, un diplomat veritabil şi un profund iubitor de ţară”. Nu este de mirare nici că un Dinu Săraru îl consideră pe fostul nomenclaturist comunist ca fiind ”personalitate covârşitoare prin credinţa şi ştiinţa pe care se întemeia actul sãu diplomatic, prin cultura rar întâlnitã, prin vocaţia strãlucitã a dialogului capabil sã lumineze etc”.

Însă şocant este că nu există reacţii din partea societăţii civile româneşti, martoră tăcută la adularea post-mortem a unui individ care şi-a pus întreaga capacitate intelectuală şi forţă creatoare în slujba unui regim criminal.

Mulţi ar spune ”să-l iertăm, e mort, ce mai contează acum discuţia”. Da, se poate spune şi aşa, în măsura în care acest individ s-a căit pentru complicitatea lui la crimele comunismului.

Însă această căinţă nu apare nicăieri. Dimpotrivă, politrucul Ştefan Andrei nu a ratat nicio ocazie de a se prezenta presei şi publicului ca un fel de reformist ”a la perestroika”, de ”comunist cu faţă umană”, de individ care dorea binele comun şi numai obtuzitatea Elenei Ceauşescu l-a oprit să îl facă.

Nimic mai neadevărat! Politrucul Ştefan Andrei a avut rolul de a amăgi Occidentul cu falsa imagine a unui Ceauşescu reformist, anti-sovietic şi deschis spre colaborarea cu Vestul. Ştefan Andrei a jucat rolul unui Joachim von Ribbentrop. Demnitarul nazist a fost de o inteligenţă sclipitoare, tot aşa şi demnitarul comunist Ştefan Andrei, însă inteligenţa şi iscusinţa în cele ale diplomaţiei devin, la Judecata lui Dumnezeu, nu motive de admiraţie - aşa cum cred unii de prin presa românească - ci doar circumstanţe agravante.

Fascinaţia întunecată pe care o provoacă mărturisirile politrucului Ştefan Andrei despre cariera lui de diplomat comunist nu trebuie confundată cu sentimentul de admiraţie. Diavolul te fascinează, dar trebuie să evadezi din această stare şi să fugi din calea lui. În toate interviurile şi scrierile lui post-decembriste, politrucul comunist Ştefan Andrei nu se înfăţişează ca un om care se căieşte pentru faptele lui, dimpotrivă se consideră un patriot, ba chiar lasă de înţeles că timpul petrecut în închisoare după 1989 - adică vreo doi ani şi jumătate, cam cât se pedepseşte un furt de găini - este un fel de martiraj pe care l-a acceptat cu seninătate, convins fiind de nevinovăţia lui.

Politrucul comunist Ştefan Andrei nu s-a dezis de Nicolae Ceauşescu, dimpotrivă, i-a fost alături până în ultimul ceas al dictaturii şi i-a fost complice la măsurile de reprimare a revoltei de la Timişoara.Ştefan Andrei a trăit până la finalul vieţii dependent şi îmbolnăvit de ideologia PCR, pe care a slujit-o cu devotament şi spirit de sacrificiu.

Dacă îl lauzi, îl admiri şi dacă încerci să găseşti circumstanţe atenunate unui individ ca Ştefan Andrei, înseamnă, pe de o parte, că jigneşti memoria cetăţenilor români asasinaţi, torturaţi, înfometaţi, umiliţi şi batjocoriţi de regimul comunist, iar pe de altă parte, că eşti la fel de bolnav sufleteşte ca cel pe care îl admiri şi că nu ai înţeles nimic din curgerea Istoriei.

Duhurile miilor de victime ale regimului comunist îşi strigă durerea din adâncul gropilor comune şi mormintelor anonime în care le-au fost aruncate trupurile, iar noi, netrebnici urmaşi, ne bălăcim în troaca de porci cântând osanale foştilor demnitari comunişti. Iertarea nu vine din uitare, ci din pocăinţă...

Ca cetăţean al României post-decembriste, nu îl regret pe politrucul Ştefan Andrei, ci regret doar că societatea civilă românească, în cei 25 de ani trecuţi de la Decembrie 1989, a fost incapabilă să determine organizarea unui ”Nurnberg anti-comunist românesc” care ar fi pronunţat condamnările penale meritate pentru crimele comise de demnitarii regimului comunist.

Ca preot, la moartea omului bolnav sufleteşte care a fost Ştefan Andrei, zic doar atât: ”Dumnezeu să-l judece şi să-l ierte!”