Gânduri peste timp dăruite de părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, de filosoful Mircea Vulcănescu şi de poetul Radu Gyr

0
0
Icoana Sfinţilor Închisorilor Comuniste - Mân. Diaconeşti
Icoana Sfinţilor Închisorilor Comuniste - Mân. Diaconeşti

"Relaţia ta cu Dumnezeu, dacă ai simţit că ţi-a răspuns Dumnezeu, este o legătură specială, care nu poate fi explicată. Oricât aş încerca să definesc credinţa, rugăciunea, mila lui Dumnezeu, n-aş putea folosi decât cuvinte umane, raţionale, care n-au nimic de-a face cu supra-raţionalitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu e în afara lumii, Dumnezeu este numai în dragoste." (Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa)

NO COMMENT: 

"Magazinul online „Legende Vii” (http://legendevii.ro) a anunţat că suspendă de la vânzare tricourile cu portretele a trei personalităţi: Mircea Vulcănescu, Radu Gyr şi Părintele Gheorghe Calciu. De asemenea, la somaţia Institutului „Elie Wiesel”, se va renunţa la sloganul „ne vom întoarce într-o zi” – titlul unei poezii scrisă de Radu Gyr. pe pagina magazinului online a apărut următorul anunţ: „Datorită faptului că Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului Elie Wiesel ne-a acuzat că promovăm în public cultul persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, conform art. 5 din Legea 217/2015, deşi nu există oficial o acuzaţie clară în acest sens referitoare la aceste personalităţi, ne vedem nevoiţi ca, până la reglementarea legală a acestor chestiuni, să retragem de la vânzarea online următoarele produse ce reprezentau interpretarea artistică: Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Mircea Vulcănescu şi Radu Gyr. Totodată, textul folosit ca motto «ne vom întoarce într-o zi», considerat instigator de către autorităţile locale, va fi înlocuit.” (sursa: http://www.activenews.ro/stiri-politic/Institutul-Elie-Wiesel-loveste-din-nou-Un-magazin-online-isi-va-retrage-produsele-dedicate-lui-Gheorghe-Calciu-Mircea-Vulcanescu-si-Radu-Gyr.-Versul-Ne-vom-intoarce-intr-o-zi-considerat-instigator-130420)

 

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa: „FĂRĂ ACEASTĂ SUFERINŢĂ NU AM NIMIC!”

Viaţa mea aici, în România, a fost plină de evenimente şi mai bune, şi mai rele. Nu acuz pe nimeni, nu blamez absolut pe nimeni, pentru că toate acestea au fost trimise de Dumnezeu pentru a mă lucra sufleteşte. M-a întrebat cineva dacă suferinţele din închisoare m-au ajutat cu ceva. Şi am răspuns: nu că m-au ajutat cu ceva, dar eu sunt produsul acestei suferinţe. Dacă fac ceva, dacă sunt ceva, dacă vedeţi în mine pe cineva, să ştiţi că este datorită suferinţei. Fără această suferinţă nu am nimic! Poate că din toate întrebările grele pentru persoana umană, suferinţa este cea mai inexplicabilă. De ce suferinţa este necesară? Eu am trăit o experienţă a suferinţei şi m-am îmbogăţit sufleteşte şi cred că suferinţa era necesară pentru mine. Dar este foarte greu să accepţi lucrul acesta.

Când eram în închisoare, ne întrebam unii pe alţii, toţi fraţii din închisoare: de ce suferinţă, de ce noi? Din toate milioanele de români, de ce ne-au ales pe noi ca să suferim? Care este sensul? Şi Dumnezeu nu ne descoperă nimic din intenţiile Lui. Strigam în fiecare zi către Dumnezeu ca să ne dea mai puţină suferinţă şi El parcă ne încărca mai mult cu suferinţă. Şi după ce am ieşit din închisoare am purtat în mine acest semn al durerii care parcă îmi marcase toată viaţa mea. După a doua închisoare am plecat în Occident, am călătorit prin toate ţările din Europa, America şi am vorbit despre ce s-a întâmplat în România. Intenţia mea a fost aceasta: nu pot să tac atâta vreme cât în România există suferinţă, există injustiţie, comunism, distrugerea bisericilor şi distrugerea personalităţii umane. 

În această peregrinare a mea am ajuns la o mănăstire şi am dormit în biblioteca mănăstirii. Era o mănăstire catolică. Şi în bibliotecă am găsit, între mai multe cărţi, o cărticică mică de cugetări creştine, de apoftegme. Am deschis din întâmplare la un loc dintr-o pagină, unde am văzut o cugetare a lui Paul Claudel, un scriitor celebru francez. El zicea aşa: „Dumnezeu nu a venit în lume pentru a eradica suferinţa, Dumnezeu nu a venit în lume nici măcar ca să o explice. Dumnezeu  a venit în lume ca să umple suferinţa umană cu prezenţa Lui”. Aţi auzit? Să umple suferinţa umană cu prezenţa Lui!

Şi atunci am înţeles că în momentele când plângeam, sau când ne revoltam, sau când strigam „Doamne, ce faci cu noi?!…”, El era în noi mai mult decât în toţi ceilalţi, cu toate păcatele noastre, cu neputinţele noastre. El umplea suferinţa noastră cu prezenţa Lui. Atunci am înţeles exact adâncul tâlcului acestei suferinţe: Dumnezeu este prezent în noi!

Îmi aduc aminte când eram mic: eram unsprezece copii şi erau vremurile grele… Iar mama se ruga lui Dumnezeu aşa cum vorbesc eu cu dumneavoastră. I se plângea că i s-a îmbolnăvit copilul, că vaca n-a dat lapte, sau nu are viţel, că găina nu ouă… Toate I le spunea lui Dumnezeu, de parcă era în relaţie directă cu El. Şi Dumnezeu răspundea, să ştiţi. Nu era nici un fel de impietate. Mama ştia că Dumnezeu este cu noi şi vorbea cu Dumnezeu aşa cum vorbim noi între noi, ca prieteni. Îi spui fratelui tău sau prietenului tău toată durerea ta, până la cele mai mici amănunte. Dumnezeu le ştie, dar noi avem datoria să I le spunem şi să-I aducem laudă. Vreau să înţelegeţi că se poate să ai cu Dumnezeu o relaţie de filiaţie, ca între fiu şi părinte, sau o relaţie de prieten, mai mare ori mai mic. Acest fel de relaţie îl cere Dumnezeu de la noi.

În tăcere, în simplitate, în umilinţă, noi putem să stabilim această relaţie cu Dumnezeu, ca să avem unde ne duce când suntem în necaz şi când nimeni nu ne primeşte. Când toată lumea ne abandonează, când viaţa noastră pare pierdută, Dumnezeu Îşi deschide braţele şi ne primeşte oricum. Este o taină extraordinară.

Aceasta vă spun: încercaţi să vă rugaţi! Încercaţi să vorbiţi cu Dumnezeu în permanenţă!

Fragmente din articolul publicat în Nr.70 (Noiembrie 2014) al Revistei Familia Ortodoxă / sursa - Familia Ortodoxă -

***

 

Filosoful Mircea Vulcănescu: "SĂ NU NE RĂZBUNAŢI!"

"Ziaristul Gabriel Balanescu, fost coleg de suferinţă la Aiud cu Vulcănescu, povesteşte în cartea "Din împărăţia morţii":

"Rând pe rând, celulele se deschid şi echipele, gata formate, sunt îndrumate spre locul de îmbarcare. Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un deţinut sdrenţăros, care freca cu terebentina scândurile. Mi-au atras atenţia ochii lui mari, sticloşi şi îndrăsneala cu care ne privea, ştiut fiind că deţinuţii politici, atunci când se întâlneau cu un alt deţinut sau grup de deţinuţi, era obligat să privească în pământ. Am trecut chiar pe lângă el. Era Mircea Vulcănescu.

Îmi şopteste : "Mergeţi la muncă". În privire i-am surprins un fel de bucurie, îmbinată cu amărăciune. Aplecat, îngenunchiat pe duşumea, doar ochii şi fruntea, care mi-a parut nimbată, îl mai aminteau pe cel de altădată. Corpolenţa lui era redusă la un schelet, îmbrăcat în haine vărgate. Coloana vertebrală se observa prin zeghea de puscariaş.

...Mai târziu - îmi este greu să-mi amintesc anul - am stat de vorbă cu un fost secretar de la YMCA - filiala Bucuresti - Zahiernic, în braţele căruia a murit Mircea Vulcînescu. Zahiernic mi-a mărturisit următoarele: Mircea Vulcănescu avea o cavernă la plămânul stâng. Mircea Vulcănescu aflase de la alţi deţinuţi că cei cu cavernă la plămânul stâng mor în timpul somnului. Voinţa de a avea conştiinţa a tot ce se petrece cu el era atât de mare, încât făcea eforturi supraomeneşti să nu doarmă - ceea ce îi slăbea mult rezistenţa.

Îngrijirea medicală îi era redusă la câteva aspirine pe zi şi nici acestea în fiecare zi. Cu toate că fusese internat în ultima fază a bolii în infirmeria penitenciarului, n'a primit nicio medicaţie specifică. Medicamentele străine, care erau în depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru îngrijirea delatorilor sau a celor de la drept comun, adică a criminalior de rând.

- Şi-a dat duhul, mi-a mărturisit Zahiernic, în braţele mele, cu ultimele cuvinte: "Spuneţi-i Aninii să mă ierte !" (Este vorba de Anina Rădulescu-Pogoneanu, care a fost prima lui soţie.) Asasinarea lui Mircea Vulcănescu şi a lui George Manu au fost două dintre cele mai monstruoase asasinate de la Aiud."

Ion Constantinescu-Maracineanu, poveste în articolul "Ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu" publicat în Revista Memoria:

"Mircea Vulcănescu: Rostul meu în viaţă s-a terminat. Am început o operă, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărţit de studenţii pe care-i iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei.

Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat. M-am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut să vin aici lângă cei în suferinţă, cei care au visat libertatea şi au sângerat pentru ea. Studenţii mei nu mai pot aştepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte pentru ultima picatură de viaţă. 

Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentaţii vremii n-au nevoie de cultură. Pseudocultura şi-a întins tentaculele ca o caracatiţă. Nu ştiu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier. Boala mi-a măcinat şi ultima fărâmă de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeţi în ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă aşteaptă să mă treacă Styxul. Corbii sunt gata să mă însoţească. Priviţi-i cum dau rotocoale croncănind în văzduh. Mă doboara tăcerea asta. Mă ucide suferinţa prin care trec prietenii de celulă. Ştiu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc..."

Fragment din articolul "Sfinţii închisorilor Mircea Vulcînescu: "Să nu ne răzbunaţi" / sursa: - HOTNEWS -

***

Din poeziile lui Radu Gyr

Vecinul care-a murit

În celula de alături a murit alaltăieri unul.
Era un vieţaş ofticos.
Tusea-i sunase mai neagră de cum e ceaunul,
şi-o noapte-a vărsat sânge pe jos.

Sta zugrăvit cu vapsele sărace - sfânt pe şindrilă -
când lacătu'n zori a svâcnit.
Amar, înlemnise obrazul în crâncena sila.
Gardianul aşa l-a găsit.

Au venit alţi doi paznici, trăgînd mohorâţi din ţigară,
şi'ntr-o pătură ruptă l-au pus.
Mâna-i curgea ca o zdreanţă din uniforma-i murdară,
şi ei l-au luat şi l-au dus.

Galbeni, de după zăbrele pândeau, tăcuţi, osândiţii
cum leşul afară e scos.
Pe gardieni şi pe mort plouă vânăt, după tradiţii,
vânăt, tărăganat şi cleios...

În celula de alături a murit alaltăieri unul.
L-au luat şi l-au dus de la noi...
Dar, noaptea, când ploşniţa suge şi luna e ca tutunul,
ocnaşul mort a venit înapoi.

Mi-a venit la vizetă cu paşii de frunze: - Hai, frate.
Am sărit de pe scândura mea.
Obrazul şi ochii-i luceau de fericiri dilatate,
şi putreda-i gură zâmbea.

- Hai, frate, mi-a spus, şi-un freamăt parcă-l bătea într-o dungă.
M-aşteaptă afar' un landou.
Deasupra temniţei m-am plimbat cât e noaptea de lungă,
şi plec cu landoul din nou.

Nu, nu m-au ros niciodată oftica, foamea, păduchii,
în stele am grajd de aur curat.
Landoul meu are ocale de-azur pe roate, pe muchii,
noaptea'n celulă mi l-am lucrat.

Vecine, văzduhul ne cheamă vibrind din vechi violoncele.
Vezi Calea Laptelui, sus, peste noi?
E drumul ocnaşilor: uite, i-am intâlnit printre stele
din lanţuri sunînd, în convoi.

Vino cu mine. Din rogojină fă-ţi verde trăsura.
Sunt paturi albe sus, şi sunt pâini.
Ne-aşteaptă'n luceafăr Iisus, cu lapte cald şi prescură
şi-un pahar plin cu lacrimi, în mâini."

Ne vom întoarce într-o zi

Ne vom întoarce într-o zi, Ne vom întoarce neapărat. Vor fi apusuri aurii, Cum au mai fost când am plecat.

Ne vom întoarce neapărat, Cum apele se-ntorc din nori Sau cum se-ntoarce, tremurat, Pierdutul cântec, pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi... Şi cei de azi cu paşii grei Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi Cum vom pătrunde-ncet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum, Uşori, ţinându-ne de mâni, Toti cei de ieri în cei de-acum, Cum trec fântânile-n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil, în toate dragostele noi şi-n cântecul pe care şi-l Vor spune alţii, după noi.

Ȋn zâmbetul ce va miji Şi-n orice geamăt viitor, Tot noi vom sta, tot noi vom fi, Ca o sămânţă-n taina lor.

Noi, cei pierduţi, re-ntorşi din zări, Cu vechiul nostru duh fecund, Ne-napoiem şi-n disperări, Şi-n răni ce-n piepturi se ascund.

Şi-n lacrimi ori în mângâieri, Tot noi vom curge, zi de zi, în tot ce mâine, ca şi ieri, Va sângera sau va iubi. 

YOUTUBE: Ne vom întoarce într-o zi, Radu Gyr/versuri. Mircea Rusu Band/muzica 

YOUTUBE: A venit si-aici Craciunul - Radu Gyr

YOUTUBE: Metanie - Tudor Gheorghe (versuri Radu Gyr) 

***

...între timp, în România postdecembristă şi aşa-zis democratică, membrii fostelor eşaloane 2 şi 3 ale PCR şi Securităţii, împreună cu rubedeniile şi slugile lor, ne interzic apelul la memoria jerftei celor ucişi de comunişti, elimină din şcoala românească orice demers prin care copiii noştri ar avea şansa să cunoască adevărata lor identitate naţională şi ne jefuiesc ţara cu o eficienţă diavolească de aproximativ o jumătate de milard de euro pe an. Restul e lacrimă la căpătâiul acestui neam batjocorit...

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite