Vasile Blaga declară că nu înţelege ce vor „ungurenii” proaspăt relansaţi. Păi, vor ce vrea şi el şi toată lumea. Problema lor - şi a tuturor - este ce pot să facă din mulţimea de lucruri pe care le vor. S-a pronunţat şi magicul cuvînt „plagiat” (Noua alianţă a preluat numele vechii alianţe D.A.). Adică în era Ponta ne confruntăm, pe neaşteptate, cu un plagiat regretabil: nu 80 de pagini, ci cîteva litere! Din cîte am văzut, liderii noii alianţei au dat explicaţiile necesare pentru această operaţie de reanimare: e vorba de a regăsi spiritul unei marcante victorii a dreptei (PNL+PDL, în 2004), nevalorificată, din păcate, pînă la capăt. Un semn mai curînd pozitiv au fost ricanările dlui Eugen Nicolaescu. E util şi încurajator să te înjure unul din cei mai inepţi politicieni ai momentului (cel care, în vară, a avut liberala idee să deschidem un proces tuturor celor care vorbesc de rău patria). În mod surprinzător, Crin Antonescu a fost mai atent: a urat, magnanim, noilor veniţi, succes. Preşedintele Senatului e în faza în care nu se mai teme de nimic. N-au lipsit speculaţiile previzibile şi obosite despre o maşinaţiune băsescistă care pregăteşte un nou instrument politic, apt să manipuleze partidele autohtone, ţara, Europa şi mapamondul.

Nu pricep această reacţie prompt negativă faţă de o încercare nouă, chiar dacă „eroii” ei nu sunt chiar nişte „noutăţi” pe scena noastră publică. Nu spunem mereu că ne-am săturat de vechile coterii? Că vrem o schimbare? Că ne trebuie o formaţiune de dreapta consolidată şi eficientă? Atunci de ce ne irită un asemenea proiect? N-aş vrea să se înţeleagă că anunţ venirea lui Mesia, că (re)apariţia „Alianţei D.A.” e, în sine, o soluţie gata făcută. Dar e un început plauzibil căruia poţi să-i doreşti, dacă ai o minimă bună-credinţă, o şansă de reuşită. Dincolo de tot ce i se poate reproşa, Mihai Răzvan Ungureanu are, indubitabil, destulă experienţă, destulă energie, destulă iniţiativă ca să merite atenţia oamenilor cumsecade, dezamăgiţi de eşecurile politice de pînă acum. Depinde de el să nu devină o nouă sursă de dezamăgire. Dar depinde niţeluş şi de solicitudinea, de receptivitatea lucidă a mediului nostru politic.

Acum ceva timp, MRU, răspunzînd unui gazetar care voia să ştie dacă va candida la prezidenţiale, a spus ceva de genul: „Dacă ar fi să candideze la prezidenţiale unul cum e Crin Antonescu, dumneavoastră n-aţi candida?” În ce mă priveşte, dacă privesc în jur, dacă mă uit la glumiţele lui Ponta, la nevroza lui Crin, la degringolada PDL, la cvasi-neantul PPDD, nu pot decît să întreb, prin parafrază: „Dacă ce există acum la vîrful guvernării şi în abisul opoziţiei constituie singurele variante ale votului nostru de mîine, dumneavoastră n-aţi prefera să votaţi cu noua încercare a lui MRU? Măcar omul vorbeşte bine româneşte, ştie carte, e umblat şi nu şi-a falsificat CV-ul”.

2. Culeg de pe internet o informaţie pe care mă amuză să o împărtăşesc şi cititorilor care n-au găsit-o încă. E vorba de o comparaţie rapidă între administraţia  Franţei şi cea a Germaniei. Iată: guvernul francez are un guvern format din 36 de miniştri şi subsecretari de stat, în vreme ce guvernul german are 9 miniştri. Parcul auto al conducerii franceze dispune de 121 de vehicule. Cel al conducerii germane: 37. Personalul preşedinţiei franceze: 906 persoane. Al cancelariei germane: cca 300. Angela Merkel, spre deosebire de membrii guvernului francez, stă într-un apartament în care îşi plăteşte singură chiria, apa şi electricitatea. Bugetul aparatului de la Élysée merge pînă la 113.000.000 € pe an. Al Angelei Merkel, pînă la 36 400 000. Şi aşa mai departe. Moştenirea imperială pare o fatalitate a latinilor. Nici România nu stă mult mai rău decît Franţa. Vorba lui Vasile Alecsandri: „latina gintă e regină, între-ale lumii ginte mari…”