Că degeaba suni la unu noaptea pe la firmele de transport sau de altceva, că nu-ţi va răspunde vreo secretară, sunt de acord toţi indignaţii, desigur. Că dacă i-ai suna chiar pe directorii acelor firme pe mobil în mijlocul nopţii – presupunând că tu ai numerele lor de mobil şi că ei îşi lasă telefoanele deschise când dorm, că aceştia îi vor suna apoi pe directorii de operaţii, care să-i sune pe şoferi şi să le spună să ia un taxi pană la garaj, şi de acolo un drum de vreun ceas sau două sau trei până pe câmpul stricăciunii trenului, iarăşi e foarte evident pentru toţi comentatorii că bieţii călători ar fi ajuns deja pe picioarele lor până în următorul oraş, sau poate chiar până acasă la ora la care primul autobuz va fi sosit.

Rămâne, aşadar, indignarea că toate acestea nu au fost minuţios pregătite din vreme, şi când trenul se strică şi rămâne în mijlocul pustietăţii, pac!, se declanşează planul: în orice loc din ţară ai fi pe o linie ferată, să existe cel puţin 7 autobuze disponibile, gata să intervină la orice oră din zi şi din noapte, şi la o distanţă nu mai mare de 50 de kilometri, pentru ca să poată ajunge în cel mult un ceas. Adică la fiecare 100 de kilometri de cale ferată să existe aceste flotile de autobuze gata de plecare – 50 de kilometri în amonte, 50 în aval. Apoi, şoferii aferenţi, cu telefoanele la ureche, ca pompierii. Şi niciunul beat, desigur. Plus cei care-i sună pe şoferi, pentru că directorul CFR sau ministrul Drulă nu-i suna pe fiecare în parte. Tot cu telefonul la ureche şi aceia. O reţea de autobuze şi oameni aşteptând telefoanele în caz că se strică trenul, din Dobrogea şi până la Severin, şi de la Curtici până la podurile de flori de peste Prut, trecând peste dealuri, munţi, podişuri şi câmpii. Toţi aşteptând telefonul lui Vizante, care îi sună la două noaptea cu televiziunile lângă el, iar alţi reporteri, cu alte camere de luat vederi, aşteptând lângă călători ca să filmeze cum vin autocarele să-i recupereze într-un ceas, maximum două.

Să faci un astfel de sistem de intervenţie în caz că rămâne trenul fără benzină, sau că mecanicul e prea beat ca să se mai ridice de unde a căzut, nu e prea greu, în principiu. Vorbeşti cu toate firmele de transport din ţară, faci caiete de sarcini, licitaţii, semnezi contracte, şi gata, toţi stau pregătiţi cu telefoanele la ureche, autocarele proaspăt spălate şi cu rezervoarele pline, ba chiar cu câte o garoafă pe fiecare scaun, cu o scrisoare de scuze din partea lui Drulă, bine pregătită dinainte de specialiştii săi în comunicare, cu câte două sandviciuri cu foie gras, un suc de grepfrut şi o ciocolăţică Kinder pentru copii.

Da, sigur că se poate! Doar o mică întrebare, totuşi: cât ar costa CFR un astfel de plan de intervenţie de urgenţă care ar fi pe placul televiziunilor şi al analiştilor de pe Facebook?

A trecut o zi, şi domnii Vizante şi Drulă nu au spus asta. Nici a doua zi, nici a treia. Şi nici nu o vor spune vreodată. Pentru că aşa sunt învăţaţi toţi la partid, să nu vorbească despre bani când este vorba despre fericirea alegătorului. Să spună doar că da, că vor face, nu contează cât costă.

La toate partidele, desigur. Aţi auzit vreodată un politician, unul singur, măcar, care să spună că da, s-ar putea strânge toată zăpada din Bucureşti când ninge, se încarcă în câteva mii de camioane şi se duce departe de oraş, nu se fac mormane de zăpadă pe marginile bulevardelor, că sunt inestetice, dar ştiţi cât costă? Putem cumpăra câte o maşină de deszăpezire şi un camion pentru fiecare alee în parte, desigur, furnizorii abia aşteaptă să ni le vândă! Dar ştiţi cât ar costa?

Pe alegător nu-l interesează cât costă şi nu-l doare gura ca să ţipe ca din gaură de şarpe că vrea aia şi aia şi aia. Dar nu! Vizante, Drulă şi toţi ceilalţi politicieni nu vorbesc despre bani când îi aude alegătorul. Nu, ei spun că vor face, că de mâine va fi altfel...