În mai multe din lucrările sale, dar în special în Mânie şi timp (ed. princ. 2006; traducere în limba română de Andrei Anastasescu, Art, Bucureşti, 2006), el arată cum se poate pune mânia în context istorico-sistematic pentru a da la iveală o teorie politică-psihologică. Dacă pentru Ahile, de exemplu, mânia era ceva primit, eroul neavând decât un rol de receptacol, fără a putea să i se opună, pentru medievali mânia poate fi văzută în lungile secole cu lupte, războaie, cavaleri, armuri, turniruri etc. În schimb, parcă în epoca noastră, în special după cele două mari conflagraţii din secolul 20, mânia este tot mai mult canalizată spre acţiuni bune, pozitive, spre acte drepte, nicidecum spre ucidere, răzbunare sau revoluţie.

Revenind acum la oile noastre (negre), pardon, la clasa politică autohtonă, este limpede că există o uriaşă nemulţumire publică faţă de clasa politică ca întreg (deşi, este evident că există mulţi oameni politici integri, oneşti, care nu ar trebui nicidecum să suporte oprobriul public; aşadar, atunci când spun „clasa politică“, îi rog pe cititori să înţeleagă „majoritatea“ membrilor clasei politice). Este o uriaşă mânie acumulată în mai multe bănci, după imaginea banilor acumulaţi într-un cont la bancă: banca de mânie a clasei politice, banca de mânie a PSD, (mai recent) banca de mânie a preşedintelui Iohannis etc. Cu fiecare scandal, cu fiecare aiureală politică (căderi artificiale de guverne, numiri de guverne de ageamii etc), cu fiecare strangulare a justiţiei, cu fiecare încercare de legalizare a unor aberaţii, abuzuri sau avantaje personale etc. activul de mânie creşte.

Cei care administrează România, la nivel naţional şi la nivel local, trebuie să se aştepte în fiecare clipă la noi şi noi răbufniri ale mâniei unui public ce s-a umplut de o mânie venită de la cei care ne conduc.

Nu este de mirare că, din acest punct de vedere, banca de mânie a PSD, partidul rezultat din PCR, FSN, PDSR etc, adică din ceea ce reprezintă tot mai clar „sistemul“, este cea mai bogată; PSD are la ora actuală, direct proporţional cu popularitatea (a se citi 19 la sută la alegerile parlamentare din 2016) activele cele mai mari de mânie. Nu este deci deloc surprinzător să vedem cum, începând din ianuarie, cu ocazia uriaşelor manifestări populare împotriva ordonanţei 13, mulţi oameni au cerut pur şi simplu dizolvarea PSD.

În acest context tymotic, cei care administrează România, la nivel naţional şi la nivel local, trebuie să se aştepte în fiecare clipă la noi şi noi răbufniri ale mâniei unui public ce s-a umplut, ca un adevărat receptacol, de o mânie venită de la cei care ne conduc; desigur, nu de la zei, ci de la oameni politici iresponsabili, corupţi sau profund imorali.

De asemenea, nu trebuie să ne mirăm că băncile numite USR sau tehnocrate (vezi cazul Cioloş) au activul cel mai mic şi astfel cele mai mari şanse de a izbândi la viitoarele alegeri parlamentare sau prezidenţiale. Asta, desigur, în caz că sistemul nu va arunca, din nou, bani falşi pe piaţă, care să activeze o mânie care să o ascundă pe cea împotriva corupţilor. Cazul recent al manipulării de tipul Soros, sau al uriaşei manipulări (şi mascarade) legate de familia formată din bărbat şi femeie sunt exemple paradigmatice folosite de apărătorii sistemului, adică de cei care administrează ocult băncile de mânie din România.