Apostolii Epocii de Aur, episodul #20. Ana Mureşan, mama Daciilor şi a televizoarelor color în comunism

Apostolii Epocii
de Aur, episodul #20. Ana Mureşan, mama Daciilor şi a televizoarelor color în comunism

Ana Mureşan era speranţa românilor care visau la o maşină în faţa blocului şi la un televizor color sub mileul din sufragerie.

Ştiri pe aceeaşi temă

Pe 17 decembrie 1989, la 17.40, în plină şedinţă a Comitetului Politic Executiv (CPEx) al Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist Român (PCR), Nicolae Ceauşescu trânteşte hârtiile pe care le ţine în mână, se ridică de pe scaun şi exclamă ritos: „Atunci, alegeţi-vă alt secretar general!“. Momentul demisiei unui dictator, deşi teatral, evident ipocrit, naiv poate chiar uşor caraghios, vine ca un şoc pentru cei 31 de demnitari comunişti aflaţi în încăpere. Probabil că nimeni nu crede cu adevărat trucul candid al lui Ceauşescu, însă grupul consimte spontan, informal, să intre în distribuţia acestei comedii absurde. Tovarăşii insistă să-l recupereze din drum, Elena Ceauşescu pune paie pe foc – „Uite ce i-aţi făcut lu’ Tovarăşu’“ –, presiunea e mare, tensiunea se ridică şi ea, anxietatea e generalizată, pare sfârşitul lumii. Comedia absurdă e o dramă. Ana Mureşan, membru supleant al CPEx şi ministru al Comerţului Interior, nu mai poate să se stăpânească şi începe să plângă. Totul durează trei minute.


Acesta este
logo-ul serialului Apostolii Epocii de Aur“. Nicolae Ceauşescu a ieşit cu gura deschisă.
Concept grafic:
Florian Marina şi Vali Ivan

Pe 22 decembrie 1989, la ora 10.00 şi câteva minute, în ultima şedinţă CPEx condusă de Nicolae Ceauşescu, dominată de aceeaşi atmosferă de maximă surescitare, Ana Mureşan îşi recapătă pragmatismul de altădată: „Acum trebuie să avem şi noi bâte să ne apărăm“. Elena Ceauşescu îi răspunde: „Du-te, Ană, mobilizează-ţi femeile şi apără unităţile de comerţ“. Ana Mureşan încuviinţează: se întoarce la minister, dă ordin ca în instituţia pe care o conduce să fie aduse cozi de lopeţi şi transmite în ţară ca fiecare subordonat să se mobilizeze. Din ministerul său, nu vine niciun angajat să pună mâna pe bâtele aduse. Nu e de ajuns, aşa că iese singură în stradă cu o bâtă şi înfruntă curajoasă o mână de trecători pe care-i vede spărgând geamuri. „Am văzut-o pe Ana Mureşan care striga la tineretul de pe stradă că sunt huligani, derbedei. Ana Mureşan avea un băţ în mână şi alerga după o fată să o lovească strigând: «vagaboanda!»“, spune un martor citat de Viorel Domenico în „De cealaltă parte a baricadei“.

Ultimul străjer al comunismului
După ce-şi varsă năduful şi după ce contribuie şi ea cum poate la calmarea „huliganilor“, e trasă înapoi în clădire în huiduielile străzii. Domenico spune că, abia atunci când urcă în biroul ministerial, Ana Mureşan află că semizeii pentru care se lupta ea pe străzi cu bâta în mână o părăsiseră deja: la 12.08, Nicolae şi Elena Ceauşescu se înălţau de pe clădirea CC-ului la bordul unui elicopter. Carevasăzică, Ana Mureşan era ultimul străjer al comunismului românesc, în linia întâi a contrarevoluţiei, chiar şi atunci când nimeni, nici măcar liderii ei absoluţi, nu mai credeau că România va rămâne ceauşistă. Teribil şoc trebuie să fi avut Ana Mureşan văzându-se înarmată, pe străzile din centrul Bucureştiului, singură, atât de singură.

Citiţi şi: Nicolae Ceauşescu a fost sursa celor mai multe bancuri şi glume.Totuşi, n-a învăţat niciodată să zâmbească, relaxat, din suflet. Dictatorii n-au umor. Dar parcă Ceauşescu era un pic prea trist.

Totuşi, momentul acesta n-o pune câtuşi de puţin în cumpănă. Ana Mureşan e un alergător de cursă lungă. Pune mâna pe telefon, îl găseşte pe Nicu Ceauşescu, fiul dictatorilor, la Sibiu şi-l linişteşte: „Tovarăşu’ Nicu, haideţi repede la Bucureşti, sunt tot ai noştri, în frunte cu tovarăşul Ion Iliescu“ – susţine Valer Marian, unul dintre procurorii care-l vor ancheta pe „prinţişor“ şi Revoluţia de la Sibiu. Mai târziu, Ana Mureşan va spune că instinctul matern o determinase să ia legătura cu Sibiul. Era şi ea mamă, înţelegea.

Editează „Femeia în sprijinul Revoluţiei“
„Întoarsă la minister, m-am pus la dispoziţie noii puteri în stat, susţinând Revoluţia. Astfel, mi s-a trasat ca sarcină, ordin să luăm măsuri de funcţionare a fabricilor de pâine, lapte, carne, depozite pentru a nu paraliza aprovizionarea. La sarcina noii puteri, a domnului Iliescu, am aprovizionat fostul CC, TV, Radio, cu alimente, apă minerală“, va explica Ana Mureşan pirueta pe care o făcuse pentru a intra în coregrafia noii puteri. Va fi inutil. Pe 10 ianuarie 1990, va fi arestat în „lotul CPEx“ şi acuzată, printre altele, de complicitate la genocid. În proces, le dă procurorilor mai multe detalii despre activitatea sa revoluţionară: „Am luat măsuri să funcţioneze fabricile de pâine. Pe linia organizaţiilor de femei am luat măsuri de ajutorare a revoluţionarilor de la TVR şi din alte locuri. Am elaborat şi primele numere din revista «Femeia în sprijinul Revoluţiei»“.

„Abia îşi mişca picioarele, ca nişte butuci“
De la conducerea editorială a publicaţiei revoluţionare pseudofeministe, Ana Mureşan ajunge în puşcărie, la Jilava, alături de tovarăşele Suzănica Gâdea şi Lina Ciobanu. Potrivit memoriilor lui Dumitru Popescu-Dumnezeu, cele trei femei fuseseră cazate în pavilionul lăuzelor, o clădire relativ izolată de restul foştilor demnitari, destinată activităţilor de clinică din puşcărie. „Trăiau aproape de drept-comuni şi obscenitatea deţinutelor le neurasteniza. Erau mai deprimate decât noi, fiincă erau mai expuse iradierii penitenciare“, scrie Dumitru Popescu în „Cronos autodevorându-se“. La 20 aprilie 1992, după ce i se va fi schimbat încadrarea juridică din participare la genocid în complicitate la omor deosebit de grav, Ana Mureşan primeşte cea mai mare pedeapsă din lot: 16 ani. Se pare că rămâne o prezenţă discretă în penitenciar, în contrast puternic cu felul în care rămăsese în memoria românilor. Condeierul puşcăriei, Dumitru Popescu, o surprinde în tuşe groase: „De talie scundă, abia îşi mişca picioarele, ca nişte butuci. La Jilava nu am auzit vreun cuvânt din gura ei, iar în proces nu-mi amintesc ce a spus. Pe panorama imagistică a acelor ani a trecut meteoric. În libertate s-a dus să activeze obştesc, participând la treburile sociale ale unor fundaţii, cum făcuse din fragedă tinereţe“.

Citiţi şi: Elena Ceauşescu a fost unul dintre puţinii politicieni care au urmat, în ordine, etapele desăvârşirii profesionale – trei clase primare, facultate la fără frecvenţă, doctorat – şi care abia apoi şi-au lansat cariera politică. Vreme de 24 de ani, Elena Ceauşescu a fost primul tehnocrat al ţării. Chiar dacă totul a fost o minciună.

Filantropul Ana Mureşan
În martie 1994, Ana Mureşan e graţiată de preşedintele Ion Iliescu şi se reprofilează: înfiinţează fundaţia caritabilă Umanitaria, prin intermediul căreia le va mări pensiile unor foşti demnitari comunişti, colegi în CPEx sau în cine mai ştie ce comitete: lui Manea Mănescu – de la 6 la 29 de milioane de lei vechi, iar Linei Ciobanu – de la 6 la 15 milioane de lei vechi. Un soi de filantropie cu circuit închis. Oricum, femeia îngroaşe rândurile societăţii civile din România anilor ’90: e primită drept membru al Asociaţiei Păgubiţilor de Autoturisme, al cărei scop era recuperarea banilor depuşi de români la CEC în aşteptarea unei maşini. Pentru mulţi dintre români, asocierea aceasta e cel puţin curioasă: până la urmă, Ana Mureşan, în calitate de ministrul al Comerţului Interior în comunism, era persoana care dădea aprobările pentru maşini, imposibil de achiziţionat fără patalamaua ministerială. Dar implicarea ei în treburile Asociaţiei nu se datorează sindromului Stockholm pe care l-ar fi putut avea păgubiţii, ci faptului că însăşi Ana Mureşan fusese dezavantajată de instituţia pe care o conducea.

Ultimele leşinuri
În plus, se înscrie în Partidul România Mare, condus de Corneliu Vadim Tudor, pe care-l cunoştea dinainte de ’89. În politica României postdecembriste însă, Ana Mureşan se remarcă mai degrabă prin momentele sale de absenţă. Vadim e adesea deranjat de aţipelile femeii la conferinţele sale şi, spre deliciul jurnaliştilor, de leşinurile dese. Ultima astfel de întâmplare s-a petrecut în ianuarie 2009, când tribunul vorbea despre criza gazului. „Cine o lasă pe bătrânica asta la conferinţe mele? Ţara arde şi eu dau primul ajutor. Să nu mai vină la conferinţe, altminteri mut conferinţa de presă la Spitalul de Urgenţă“, o ironiza liderul PRM, deşi femeia se afla în dureri. Pe 20 martie 2010, Ana Mureşan se stinge din viaţă, la capătul unei lupte continue pentru politica românească. A fost Ana Mureşan, 1925-2010.

Citiţi şi: Suzana Gâdea a fost satrapul culturii române din ultimii 10 ani de comunism. A suprimat programat orice iniţiativă liberă şi a prefăcut-o în propagandă ieftină, agasantă, fatală. În vreme ce intelectualii români autentici rezistau absurdului comunist prin cultură, Suzana Gâdea se obişnuia cu rezistenţa la cultură.

S-a băgat peşte la „Alimentară“! „E bun, dar e mic, sub 15 cm“

Ana Mureşan se naşte la 24 septembrie 1925, într-o familie săracă din oraşul Ploieşti. Tatăl era muncitor cazangiu, iar mama – casnină. Reuşeşte să absolve patru clase de şcoală primară, însă abandonează din cauza greutăţilor materiale. La 14 ani, se angajează la o întreprindere petrolieră din oraş şi se califică în meseia de sudor autogen. Deşi surprinşi de apariţia unei femei care să lucreze cot la cot cu bărbaţii, colegii de muncă vor scrie, în referinţele pentru partid, despre seriozitatea şi îndemânarea femeii.

Din 1946, situaţia Anei Mureşan avea să se schimbe radical. După ce e primită în partid şi îi organizează pe muncitori în fabrică, femeia e încadrată în munca de partid: din 1948, devine membră în Consiliul Judeţean Prahova al sindicatelor şi în Comitetul judeţean UTM Prahova. Îşi completează studiile, se mărită, îşi găseşte calea. Şi nu e puţin lucru pentru o femeie în România anilor ’40-’50 să vadă că e valorizată chiar de către oameni ca ea, cu aceeaşi orientare socio-profesională în sudură, strungărie, cizmărie sau altele.

Din 1949, Ana Mureşan e adusă la centru, iar înfeudarea voluntară în faţa comuniştilor e din nou răsplătită: femeia e numită secretar tehnic (1949-1954) şi apoi instructor (1955-1957) la Secţia munca de partid în rândul femeilor a CC al PMR. Din ’57, e instructor la Comisia economică, iar în perioada 1960-1963 şi 1966-1971 – instructor la Comitetul municipal de partid Bucureşti. Ana Mureşan nu face parte din galeria „lupilor tineri“ ai lui Ceauşescu, numiţi în funcţii pentru a copleşi puterea staliniştilor lui Gheorghiu-Dej. Rămâne la dospit, în liga a treia a comuniştilor, departe de luptele interne de partid, departe de adevărata putere, dar din ce în ce mai aproape de idealurile sale de parvenire.

Pepiniera activistelor
De fapt, Ana Mureşan nu va fi niciodată în prim-planul vieţii politice din România, oricât de autoritare vor fi posturile în care va fi numită. Fusese crescută de partid tocmai pentru a fi un personaj secundar. Era rotită prin funcţii de vagă răspundere: preşedinte al Comitetului Uniunii Sindicatelor din Comerţ-Cooperaţie (1971) sau vicepreşedinte al Uniunii Naţionale a Cooperativelor Agricole de Producţie (1977). Făcea parte din pepiniera activistelor a căror principală menire era să ţină trena primei doamne a ţării, Elena Ceauşescu. Nu era decât încă un pion în escadrila doamnelor cu coc – cum erau numite, în mod ironic, ca urmare a stilului standardizat, femeile din jurul Elenei Ceauşescu.

Citiţi şi: Lina Ciobanu era cunoscută în ceauşism mai ales prin prisma înfăţişării sale: cocul cuminte şi deux-piece-ul tradiţional. Această imagine-clişeu ascundea însă o biografie fără prea multe repere. În afară de frizura standard, Lina Ciobanu n-a reuşit să lase o amprentă personală în comunism. În spatele cocului nu se asundea, de fapt, mai nimic.

Ana Mureşan, Aneta Spornic, Alexandrina Găinuşe, Lina Ciobanu, Suzana Gâdea, Tamara Dobrin, Cornelia Filipaş, Maria Bobu, Maria Flucsă, Aurelia Dănilă şi Elena Nae garantau, doar din punct de vedere formal, succesul politicilor comuniste de emancipare a femeii. De fapt, promovarea lor avea un unic ţel: legitimarea ascensiunii politice a primei femei a ţării. Evoluţia lor fusese pregătită cu atenţie: din 1973, în plenara CC se vorbea despre „creşterea rolului femeii în viaţa economică şi socială a ţării“. Asta în condiţiile în care Decretul 770 din anul 1966, prin care se interzicea avortul, la pachet cu interdicţia mijloacelor contraceptive, făcea numeroase victime în rândul femeilor.

Cu sentimente de înaltă stimă şi dragoste, adresăm preţuirea şi recunoştinţa noastră Elenei Ceauşescu pentru bogata activitate pe care o desfăşoară în conducerea partidului şi statului, în elaborarea şi înfăptuirea politicii interne şi internaţionale a României socialiste, pentru dezvoltarea cercetării ştiinţifice, a învăţământului şi a culturii, pentru preţioasa îndrumare pe care o acordă Consiliului Naţional al Femeilor, pentru generozitatea şi dragostea cu care acţionează pentru progresul ţării, bunăstarea poporului, întărirea şi ocrotirea familiei, creşterea şi educarea tinerei generaţii.
Ana Mureşan, la Congresul al XIII-lea al PCR, 19-22 noiembei 1984

„Munca de partid în rândul femeilor“
Emanciparea era însă planificată cu atenţie: Luciana M. Jinga detaliază, în „Gen şi reprezentare în România comunistă“, felul în care comuniştii planificau politicile egalitare: s-a elaborat un nomenclator al profesiilor care puteau fi ocupate de femei (exista, printre altele, femeia buldozerist), s-au stabilit cote de reprezentare în organele locale şi centrale de partid şi de stat, iar ponderea femeilor a crescut, de la 9% în 1949, la 36% în 1989 – primul loc din blocul sovietic. În ciuda demagogiei propagandistice, „munca de partid în rândul femeilor“ rămânea controlată direct de liderii de facto ai partidului. De pildă, în 1978, Ana Mureşan era numită în funtea Consiliului Naţional al Femeilor prin votul CPEx, arată Luciana M. Jinga. „Nicio femeie nu a ajuns în acei ani în structurile de conducere ale MAI. Securitatea a fost, probabil, cea mai masochistă instituţie stalinistă din România“, nuanţează Vladimir Tismăneanu într-un articol pe blogul său. E clar că femeile acestea erau mai degrabă legate de fotoliile în care erau aşezate conjunctural. Totuşi, cele mai multe se complăceau perfect în această situaţie. Erau semeţe, în galeria figurilor eşecului regimului comunist, însă nu conta, această efigie le garanta supravieţuirea. Până la urmă, pentru un fost sudor de meserie, accesul în anticamerele puterii nu putea să nu fie o mândrie. Iar mândria aceasta cu mâinile legate se transforma adesea într-o intransigenţă soră cu cruzimea.

În 1979, în urma unei plenare în care Constantin Pârvulescu denunţă acumularea discreţionară a puterii de către Nicolae Ceauşescu, Ana Mureşan e numită în CC al PCR şi devine şi membru supleant într-un CPEx extins la 27 de membri, faţă de 23, în 1974. E pusă şi în funcţia de adjunct al şefului Secţiei Organizatorice al CC al PCR. În discursul său de la congres, Ana Mureşan arăta că e normal ca femeile să fie reprezentate în CC, întrucât însumează 40% din muncitorii din industrie, 58% din cei aflaţi în sectorul agricol, 55% din muncitorii din comerţ şi servicii şi 65% din sectorul academic, arată un raport din 5 februarie 1980, semnat de George Ciorănescu pentru Europa Liberă. Pe 29 martie 1980, e numită ministru al Comerţului Interior, funcţie pe care o păstrează până la Revoluţie.

„Nu e peşte ca stavridu’, nici echipă ca Rapidu’“
În timpul mandatului a fost emis Decretul 306/1981, care prevedea pedeapsa cu închisoare pentru persoanele care cumpărau alimente ce depăşeau porţia pe o lună, stabilită prin program naţional. Decretul mai interzicea şi hrănirea cu pâine a animalelor. „Stocatorii“ erau înfieraţi în presa vremii, iar jurnaliştii insistau asupra faptului că nu există probleme în asigurarea alimentelor pentru populaţie, ci doar elemente antisociale şi atitudini iresponsabile – ba chiar erau publicate articole despre felul în care se risipeşte pâinea în restaurante şi cantine fiindcă e tăiată în sferturi, nu în felii. Rafturile magazinelor erau însă pline cu conserve de peşte, creveţi vietnamezi şi borcane cu muştar. Totuşi, la 23 ianuarie 1981, Ana Mureşan declara în presă că „[în 1980] fiecare familie a putut cumpăra în medie bunuri în valoare de peste 30 de mii de lei, cu 10 mii de lei mai mult decât în 1975. Tendinţa creşterii şi diversificării volumului de bunuri vândute către populaţie caracterizează de asemenea actuala perioadă“.

Penuria de alimente avea şi ecouri comice: istoricul Petre Opriş spune că scandarea „Nu e peşte ca stavridu’, nici echipă ca Rapidu’“ provine din vremea în care, în magazinele „Alimentara“ au apărut cantităţi din ce în ce mai mari de peşte congelat, capturat şi adus de navele româneşti din Oceanul Atlantic. La 11 mai 1985, în şedinţa CPEx, Nicolae Ceauşescu le critica pe Alexandrina Găinuşe şi pe Ana Mureşan pentru că pe piaţă nu s-ar fi găsit peşte oceanic. Redăm o parte a dialogului. Nicolae Ceauşescu: „Aşa cum se spune, dacă consumă peşte, vor deveni şi mai inteligenţi“. Nicu Ceauşescu: „Efectele se văd peste 20 de ani“. Gogu Rădulescu: „Noi n-am mâncat peşte destul“. Nicolae Ceauşescu: „Să se facă un program şi obligatoriu să se introducă preparate din peşte două zile pe săptămână. Să se gătească din peşte mâncăruri corespunzătoare cu legume, cu zarzavaturi“. Nicu Ceauşescu: „Există peşte, dar numai stavrid. Am fost în magazine şi ştiu“ [...] Nicolae Ceauşescu: „Este bun şi stavridul“. Alexandrina Găinuşe: „Este bun, dar este mic, sub 15 centrimetri“.

În mentalul colectiv însă, Ana Mureşan nu a rămas drept vinovatul pentru vitrinele goale ale magazinelor, ci drept nomenclaturistul care dădea aprobare pentru cumpărarea de autoturisme, televizoare color, maşini de spălat etc. Românii care voiau să cumpere un autoturism trebuiau să se înscrie pe o listă de aşteptare printr-o cerere adresată ministrului Comerţului Interior, după ce depuneau cel puţin jumătate din preţul autoturismului şi dovata autentificării la notariat că nimeni din familie nu mai posedă altă maşină. Odată lista întocmită şi aprobată, fiecare aştepta să-i vină rândul la poarta fabricii. Numai că toată această procedură putea să dureze ani.

Când Adrian Năstase voia doar un Trabant
Un model al unei cereri pentru autoturism, semnat Adrian Năstase, a fost publicat de jurnaliştii Academia Caţavencu şi a circulat în mass-media mai liber decât semnatarul ei. Miza jurnaliştilor era să dovedească minciuna fostului premier care, atunci când şi-a prezentat guvernul în faţa Parlamentului, spusese că nu a făcut parte din nomenclatură. Or, şi din acest punct de vedere, textul e edificator: „Subsemnatul, dr. Adrian Năstase, cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetări Juridice, vicepreşedinte al Asociaţiei de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale (ADIRI) [...] vă rog să binevoiţi a-mi aproba cumpărarea cu prioritate şi cu plata integrală a unui autoturism Trabant 601 (limuzină). Acest autoturism mi-ar fi deosebit de util pentru numeroasele deplasări pe care le presupun activităţile ce le desfăşor în cadrul ADIRI, în cadrul Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice a Universităţii din Bucureşti, ca lector al CC al PCR, ca membru al Consiliului Juridic al MAE“. În colţul din dreapta al cererii există şi rădăcinile unui mic trafic de influenţă: „Tovarăşa ministru Ana Mureşan, vă rog respectuos să binevoiţi a aproba această cerere, Ambasador Angelo Miculescu (n.r. – socrul său)“. În contrast, îndrăgita Mirabela Dauer, povestea cum Ana Mureşan i-ar fi dat din proprie iniţiativă aprobare pentru un autoturism, iar fotbaliştii de la Steaua puteau primi aprobări pentru ARO direct de la Valentin Ceauşescu. O maşină precum cele ale fotbaliştilor a vrut şi Corneliu Vadim Tudor: metalizată şi cu număr scurt, potrivit unei convirbiri între tribun şi Eugen Barbu, înregistrată de Securitate la 28 iunie 1986. Dar Ana Mureşan îşi va încheia socotelile cu poetul de curte după Revoluţie.

Citiţi şi: Cornel Burtică a reuşit să cadă în picioare după Revoluţia din decembrie 1989, deşi mulţi dintre foştii săi tovarăşi de la vârful nomenclaturii se luptau din răsputeri să-şi reabiliteze imaginea dobândită în comunism. Dar Cornel Burtică avea, fără multe argumente, prezumţia de a-şi fi regretat sincer biografia. Numai că nu era chiar aşa.

Aneta Spornic, tehnocratul de la Ministerul Educaţiei

Aneta Spornic (năcută Aneta Anca) s-a născut la 29 iunie 1930 în Bucureşti. Tătăl său, Ştefan Anca, era fierar în atelierele întreprinderilor comunale Bucureşti (ICAS), iar mama, Elena – casnică. „Posibilităţile materiale destul de modeste de care dispuneau părinţii tovarăşei Spornic au făcut-o să cunoască din fragedă copilărie greutăţile vieţii. În acelaşi timp, trăind într-un mediu muncitoresc sănătos, a avut prilejul să-şi cultive şi să-şi dezvolte din timp astfel de trăsături de caracter cum sunt modestia, hotărârea de a învinge greutăţile, dorinţa de a merge tot mai departe pe drumul dezvoltării şi perfecţionării sale profesionale“, arată un referat de partid din dosarul de cadre al femeii. Spre deosebire de colegele sale care-şi accentuează în biografii moştenirea proletară, Aneta Spornic arată că e bursieră la Liceul Industrial din Capitală şi absolventă a Facultăţii de Ştiinţe Juridice, promoţia 1953.

Profesor la Academia de Studii Economice
Aneta Spornic a reuşit însă să îmbine eficient studiul cu munca de partid: din 1948, a fost membră în comitetul Uniunii Asociaţiilor de Elevi din România (UAER) şi apoi din comitetul Uniunii Tineretului Muncitoresc (UTM), iar din ’51 – în Direcţia Propagandă a Comitetului de Cultură Fizică şi Sport (CCFS). „Am fost agitatoare, pe teren în campania de alegeri, reforma bănească, prelucrarea Constituţiei“, se laudă femeia la 6 aprilie 1959, într-o discuţie cu activiştii din organizaţia de bază PMR pentru primirea sa în rândul membrilor de partid. Deşi rămâne activă pe terenul activiştilor, Aneta Spornic se concentrează pe studiile pentru aspirantură până în vara anului 1957, când e repartizată ca asistentă la catedra de economie politică de la Institutul de Ştiinţe Economice „V.I. Lenin“ Bucureşti (actuala Academie de Studii Economice). Astfel, în octombrie 1958 are deja doctoratul şi e lector în universitate şi, în paralel, lucrează la Editura Politică, în cadrul redacţiei, „Dicţionarul enciclopedic“. „De când lucrează în editură, tov. Spornic se dovedeşte a fi un element muncitor, tenace în îndeplinirea sarcinilor ce-i revin, dornică să dea ajutor tovarăşilor ei de muncă“, arată un referat de partd.

A instaurat în minister un stil de muncă sobru şi eficient, dovedind competenţă, realism în abordarea problemelor, claritate în concepţie, capacitate de sinteză.
Apreciere a tovarăşilor din Ministerul Educaţiei din 3 noiembrie 1979

Aneta Spornic rămâne în facultate până în anul 1971, iar în ultimii patru ocupă chiar funcţia de prorector al Academiei de Studii Economice. Femeia e atrasă însă, asemenea Anei Mureşan, şi în organizaţiile pentru femei: în perioada 1966-1977, e preşedinte al Comitetului municipal al femeilor. Aneta Spornic îşi construieşte o imagine de tehnocrat, la o distanţă relativă de sarcinile de partid, oricum mult mai concentrată asupra năzuinţelor sale academice: publică trei volume despre resursele de muncă femine în România (1975) şi despre mecanismele economice din ţară (1981 şi 1983). În plus, din 1975 până în 1980, e vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale (MAN). Deşi pur decorativă, prezenţa Anetei Spornic în MAN aducea cu sine şi o aură de infailibilitate a acesteia.

Citiţi şi: Ministru de Finanţe, membru al Academiei Române şi prim-ministru timp de cinci ani, Manea Mănescu a strâns mâna multora dintre puternicii lumii, dar a sărutat una singură.

„A separat învăţământul de cultură“
După un mandat de patru ani în fotoliul de ministru-adjunct al Muncii (20 noiembrie 1975-1 septembrie 1979), e numită în fotoliul de la ministerul Educaţiei – funcţie pentru care va rămâne în memoria colectivă a românilor şi pentru că, în perioada respectivă, cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu începea să atingă proporţii colosale. În epocă circula o anecdotă care-i atribuia Anetei Spornic rolul de al doilea mare reformator al învăţământului din România, după Spiru Haret: „Spiru Haret a separat învăţământul de biserică, Aneta Spornic a separat învăţământul de cultură, iar Suzana Gâdea a separat învăţământul de şcoală“. Totuşi, se pare că tovarăşii din minister îi apreciau stilul de conducere: „În funcţia de ministru al Educaţiei şi Învăţământului, se afirmă ca un militant hotărât pentru aplicarea politicii partidului în acest domeniu. [...] A instaurat în minister un stil de muncă sobru şi eficient, dovedind competenţă, realism în abordarea problemelor, claritate în concepţie, capacitate de sinteză, dinamism şi operativitate în conducere“, arată o apreciere din 3 noiembrie 1979, evaluare redactată la doar două luni după ce femeia preluase conducerea ministerului. Totuşi, aprecierea e bine ţintită: pe 23 noiembrie 1979, Aneta Spornic e numită membru în CC al PCR (după ce în ultimii cinci ani fusese doar membru supleant) şi, alături de Elena Ceauşescu, membru în CPEx.

4 februarie 1982. Aneta Spornic, ministrul învăţământului, vizitând Liceul Agricol Huşi. Fotografie restaurată în cadrul proiectului Vasluiul Comunist

Deşi părea că e un neobosit inchizitor în fotoliul de la Educaţe, Aneta Spornic se afla sub atenta supraveghere a Elenei Ceauşescu – iar capriciile celei dintâi doamne a ţării puteau degenera în sancţiuni ce curmă cariere şi distrug vieţi. Potrivit unuia dintre miturile născute în perioada de ministeriat a Anetei Spornic la Educaţie, Elena Ceauşescu s-ar fi supărat atât de tare pentru că subalterna sa ar fi vrut să includă în programă încă o oră de limba română încăt şi-a înfipt mâinile în cocul ei şi a zgâlţâit-o zdravăn.

Meditaţia transcendentrală
Aneta Spornic nu pleacă însă de la Educaţie ca urmare a nevrozelor Elenei Ceauşescu, ci în urma unuia dintre cele mai mare scandaluri care au zguduit mediile intelectuale bucureştene: „afacerea“ meditaţia transcendentală. Aneta Sponic era acuzată de „lipsă de vigilenţă ideologică“ la şedinţa CPEx din 27 aprilie 1982. Ce se întâmplase? Pe scurt: deşi aprobate de toate forurile abilitate, cursurile inginerului Nicolae Stoian de „ştiinţa inteligenţei creatoare“ de la Institutul de Cercetări Psihologice şi Pedagogice ajung sub lupa Securităţii. În revista ministerului de Interne, „Pentru Patrie“, apare o serie de articole cu un limbaj similar epocii stalinismului dezlănţuit: „invazia lăcustelor care pustiesc sufletele precum lăcustele sau epidemiile de holeră şi ciumă care pustiesc lumea“. Şi pentru că grupul este asimilat unei secte neofasciste, autorităţile se execută în cel mai scurt timp: sunt convocate şedinţe de partid, cei vinovaţi sunt înfieraţi, cercetătorii sunt destituiţi şi trimişi la muncile de jos.

Citiţi şi: Ilie Verdeţ a fost primul lider politic al Revoluţiei din decembrie ’89. După fuga lui Ceauşescu, a condus, timp de 20 de minute, un autoproclamat guvern, emis şi apoi demis cu sprijinul revoluţionarilor din faţa Comitetului Central al Partidului Comunist. În decembrie ’89, Verdeţ a pierdut startul. În comunism, însă, îşi construise un palmares destul de confortabil.

Deşi desfiinţează Institutul de Psihologie, Aneta Spornic e destituiă din guvern şi din CPEx. Rămâne însă membru în CC şi, după câteva săptămâni, e numit ministru secretar de stat în Comitetul de Stat al Planificării. Nu e o cădere liberă. Aneta Spornic pur şi simplu e trecută pe linia a doua, mai puţin vizibilă. Pentru moment: din 23 martie 1984, e numită preşedinte al Comitetului de Stat pentru Preţuri. „Datorită patronajului Elenei Ceauşescu, [Aneta Spornitc] a spravieţuit şi, la câteva luni distanţă [de la scandalul meditaţiei transcendentale] a devenit ministru secretar de stat, deşi fusese exlusă din eşaloanele înalte ale partidului“, scriau jurnaliniştii de la Europa Liberă la 28 martie 1984.

Ultima dorinţă
Aneta Spornic redebutează în nomenclatură, iar la 19 iunie 1986 e numită chiar viceprim-ministru al Guvernului. La 30 decembrie 1987, femeia e trimisă ambasador în Venezuela, unul dintre puţinele state cu care Nicolae Ceauşescu mai avea relaţii foarte apropiate. Revoluţia o găseşte în polul comunismului sudamerican. E rechemată în ţară, însă evită să se mai afişeze în public. Numele său rămâne în cărţile de istorie şi, de multe ori, nici acolo. La 1 mai 2012, jurnaliştii de la Cancan scriu despre ea că locuieşte la bloc şi părăseşte arareori locuinţa. Pentru nepoatele sale, scriu jurnaliştii, e o bunică exemplară. Nu mai vorbeşte despre trecut, s-a distanţat, nu mai contează. În 2012, Aneta Spornic are 81 de ani şi o ultimă dorinţă: vrea linişte.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările