Apostolii Epocii de Aur. De ce era Nicolae Ceauşescu un pic cam trist

Nicolae Ceauşescu avea şi figura unui om trist. FOTO: AP

A fost sursa celor mai multe bancuri şi glume. Izvor de bârfe, şmenuri, şuşanale. Totuşi, Nicolae Ceauşescu n-a învăţat niciodată să zâmbească, relaxat, din suflet. Dictatorii n-au umor. Dar parcă Nicolae Ceauşescu era un pic prea trist.

Marţi, 23 decembrie 1947. Nicolae Ceauşescu şi Elena Petrescu stau, unul lângă altul, timoraţi, dar fermi, în faţa ofiţerului Stării Civile din Bucureşti. El e deputat de Olt deja de mai bine de un an. Ea e însărcinată de şapte luni. Îl va chema Valentin. Au verighetele pregătite – făcute la un oarecare bijutier pe nume Alexandru Năstăsescu, care are atelier lângă primărie. Naş de cununie e Gogu Rădulescu, cunoscut şi ca primul dezertor român din cel de-Al Doilea Război Mondial. Pe el îl aleseseră cei doi drept autoritate morală, drept patron spiritual al căsniciei ce avea să înceapă. În sală aşteaptă să-şi legalizeze relaţia şi Maria şi Manea Mănescu, şi Paula şi Grigore Preoteasa. Peste o săptămână, regele Mihai I al României va semna actul de abdicare şi-i va da ocazia mucalitului Petru Groza să spună, cu emfază, că „poporul a făcut un divorţ – şi decent, şi elegant – de monarhie“. În acest cadru, Nicolae şi Elena Ceauşescu se căsătoresc după toate canoanele bolşevice, fără popă, dar cu tovarăşii aproape. Până când moartea îi va despărţi, doar pentru câteva minute, într-o garnizoană din oraşul Târgovişte. Nu asta scrie pe actul de căsătorie nr. 2592/947, dar orişicât.

Se spune că, pentru comuniştii mai tineri, era în vigoare un ordin informal dat de Ana Pauker, devenită mai bigotă spre bătrâneţe, potrivit căruia un activitst trebuia să se căsătorească – de preferinţă, cu o activistă –, să ducă o viaţă curată, sănătoasă şi să nu facă de râs Partidul. Dar poate că ar fi nedrept ca o căsătorie, sacră prin însăşi existenţa ei, să fie limitată, chiar şi de istoriografia cea mică, de ziar, la un simplu ordin potenţial al unei bătrâne doamne cu vizite multe. Întâmplător, oricine poate iubi. Chiar şi dictatorii. Mai ales ei.

Regele şi „Regina Muncii“
Şi, oricum, pentru Nicolae şi Elena Ceauşescu, ar fi fost cam greu să-şi schimbe stilul de viaţă. Proveneau dintr-o lume promiscuă, erau oamenii subteranei, trăiseră clandestin, tainic, şi tot aşa se iubiseră. Aflaseră de prea puţin timp ce-nseamnă curăţenia unei vieţi aşezate. Nu ştiau. Veneau de jos, dintr-un strat pauper şi marginal. Un mediu degradant, mai degrabă amoral, de la periferia satului – asememănător acelei periferii mănăstireşti de pe vremuri ce purta numele de mitoc şi care avea să împrumute cuvântul mitocan. Un fel de lumpenţărănime, cum spune academicianul Ion Ianoşi în „Eu şi el. Însemnări subiective despre Ceauşescu“.

Îşi trăiseră dragostea, cu sincope mari şi dramolete mici, între două condamnări ale lui Nicoale Ceauşescu. Prima dată se afişaseră public la 30 august 1944, în întâmpinarea trupelor sovietice la intrarea în Bucureşti. Se cunoscuseră în 1939, vara, într-un mediu străin de orice fior erotic. El avea 21 de ani. Mai târziu, propaganda avea să reţină că bărbatul, tânăr pasional, înaripat, s-a îndrăgostit de regina balului, pentru titlul căreia chiar ar fi complotat cu caldă responsabilitate tovărăşească. N-a fost chiar aşa. Un raport al Siguranţei din 14 august 1939 arată că petrecerea nu era, de fapt, decât o altă acţiune comunistoidă periferică: o serbare câmpenească a breslei lucrătorilor din industriile pielăriei şi încălţămintei, organizată pe Stadionul Veseliei din cartierul bucureştean Ferentari. Cam puţin pentru un bal cu regi şi regine. Participaseră peste 1.000 de muncitori, majoritatea evrei. Seara, pe la 21.30-22.00, au fost împărţite cărţi poştale ilustrate pentru alegerea femeii care putea fi îndeajuns de demnă pentru a purta titlul de „Regina Muncii“.

În rapoartele Siguranţei scrie clar: „Comuniştii au folosit această ocazie pentru a o transforma în manifestaţie comunistă. Pe cărţile poştale trimise s-au scris declaraţiuni de adeziune şi pentru eliberarea comuniştilor Ilie Pintilie (n.r. – va muri în puşcărie, la Doftana), Iliescu Alexandru (n.r. – tatăl viitorului preşedinte), Matei Socor, Şandru Ovidiu şi alţii. Textul acestor cărţi poştale, citit cu voce tare de cunoscuţii comunişti Ceauşescu Nicolae, membru în comisiunea centrală a tineretului comunist, Avram Zighelboim şi Eftimie Iliescu (fratele lui Alexandru Iliescu), a fost folosit de comuniştii prezenţi pentru a manifesta şi a lansa lozinci comuniste“. În vieţile lor de oameni mici, lupta continuă era regula, nu excepţia. Nu era vreme de petreceri.

„Regina Muncii“ a fost aleasă Elena Ceauşescu. Era lucrătoare textilistă la fabrica „Jaquard“. Siguranţa scria că e conducătoarea secţiei de tineret din Sectorul II Negru. După aflarea rezultatelor, femeia a ţinut un scurt discurs. De fericire. „Mulţumesc proletariatului conştient de eforturile făcute pentru apărarea libertăţii. Cerem pâine şi dreptate, intrarea în legalitate.“ Elena Ceauşescu ştia cum şi pe cine trebuie să mulţumescă. Peste câţiva ani, avea să-l ducă la Starea Civilă pe bărbatul acesta căruia-i furase minţile. Peste şi mai mulţi ani, avea să-l însoţească pe ultimul drum.

Dragostea
Nicolae Ceauşescu, tânăr comunist, tipul de dogmatic slujitor fidel al unui unic, lacunar, abecedar ideologic, se predase în faţa farmecului necioplit al acestei femei. Era, cel mai probabil, străin de afecţiunea unei îmbrăţişări. Nu cunoscuse iubirea fizică ori sufletească. „Avea castitatea rea a complexatului“, spune Ion Ianoşi. Orgolios, bigot, puritan, îl descrie Leonte Răutu. Bărbatul unei femei. Robul ei. Sumbră „apoteoză a iubirii exclusive, de o viaţă“, după cum scrie şi Dumitru Popescu-Dumnezeu. Nicoale Ceauşescu s-a dăruit total „reginei“, poate singura persoană care-i va oferi siguranţa ce-i lipsise atât de mult. Teribilă neputinţă erotică!

Mai târziu, se va mai obişnui cu frumosul, deşi va rămâne invariabil ezitant. Emanuel Valeriu, jucător de rugby profesionist şi ziarist sportiv în presa armatei, îşi aminteşte cum , în timpul unei oarecare reprezentaţii de teatru, Ceauşescu îşi transformase ospitalitatea într-o serie de comentarii şi bancuri în legătură cu nurii actriţelor. „Când toată trupa ni s-a alăturat, l-am văzut complet metamorfozat. A redevenit dintr-o dată militantul comunist distant şi auster, debitând o mulţime de clişee ipocrite despre semnificaţia ideologică a muncii actorului“, spune Valeriu, citat în volumul lui Edward Behr, „Sărută mâna pe care n-o poţi muşca“. S-ar putea spune că instinctul erotic, rămas inconştient, reprimat, se transformase într-o teribilă dorinţă de putere. Fără îndoială, era un arivist, demonstrează Lavinia Betea în trilogia „Viaţa lui Ceauşescu“.

Omul de mingi
Nicolae Ceauşescu fusese eliberat de la închisoarea Doftana în decembrie 1938. La ieşire, îi fuseseră înapoiaţi „96 de lei, un pachet de primeneli, portofel, cravată, curea, fular, una batistă, portţigaret de lemn, mănuşi de lână“, arată procesul verbal întocmit de agenţii Poliţiei Sociale. Petrecuse acolo doi ani sumbri. În 1938, fusese abuzat sexual de către inveteratul Şmil Marcovici, arată Stelian Tănase în „Clienţii lu’ Tanti Varvara“. Momentul e confirmat de mulţi nomenclaturişti. Fusese bătut pentru că mâncase din mâncarea lui Osman, tovarăşul său de celulă, care era bolnav, îşi aminteşte Alexandru Bârlădeanu într-un volum-interviu semnat de Lavinia Betea – se pare că bâlbâiala i se trage de aici, potrivit unei legende din Primăverii. „Împărţea ţigările şi pachetele în puşcărie şi era majordomul lui Bodnăraş şi Vasile Luca“, îşi aminteşte fostul coleg de temniţă, Ştefan Kostyal, în volumul lui Behr. Îi rămăsese această lamentaţie cu vag iz de poezie revoluţionară: „La Doftana sus la Haş/Stau mii de puşcăriaşi./ Soldaţii care-i păzesc,/ Vai de ei cum mai trăiesc./ Înverzit-a codru iară/ Şi-ai să vezi pe boieraşi/ în Doftana sus la Haşi./ Încă o lună, încă două,/ Şi vom vedea noi/ În palatul regelui/ Steagul roşu pus“. Versurile sunt redate, cu ortografia originală, din amintirile surorii sale, Niculina Rusu, depănate la Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă CC al PCR în noiembrie 1972 şi identificate, la Arhivele Naţionale, de către istoricul Mihai Burcea. Ceauşescu îşi pusese toţi fraţii cu care avea legături să înveţe acest imn naiv-motivaţional al suferindului încarcerat, relatează Niculina Rusu.

Cu tot acest bagaj traumatic, Nicolae Ceauşescu alege să i se dăruiască Elenei, reginei Muncii. Ca o încununare a suferinţelor îndurate. Relaţia lor însă n-are nici cadrul, nici timpul necesar pentru a se consuma firesc. Nicolae Ceauşescu pleacă la cursuri de comunism în republica de la Ploieşti. Era un fel de responsbil de activităţi cultural-artistice – cu ocazia unei şedinţe a Cercului Cultural al tineretului breslei lucrătorilor pielari şi tăbăcari, ţinută pe 14 august în strada Uranus nr. 138, propunea „să se înfiinţeze secţiuni turistice, teatrale, corale şi culturale separate, bresla fiind obligată să angajeze profesori şi dirijori“, arată o notă a Siguranţei. N-a mers. Totuşi, în toamnă, e ales în Comitetul Central (CC) al Uniunii Tineretului Comunist (UTC). În iulie 1940 e din nou arestat. „Arestarea se datoreşte lipsei de vigilenţă şi de conspiraţie din partea mea“, explică într-o autobiografie din 1945. Va rezista.

Evadarea
„În timpul şederii la Jilava obţinând posibilitatea să merg la Spitalul Militar pentru repararea danturi am făcut o mare greşeală mergând împreună cu o tovă la o casă technică care erau nişte cunoscuţi de ai noştri“, scrie Ceauşescu într-o autobiografie din 1945. În fişa de cadre, la rubrica „Sancţiuni de partid“, apare un vot de blam şi o „observare“. „Tova“ nu e deloc misterioasă: în dosarul Elenei apare o sancţiune pentru lipsă de vigilenţă şi conspirativitate. La 4 decembrie 1949, aceasta scrie: „Mi sa dat un avertisment penru că am călcat regula conspiraţi. Am mers la închisoare fără să cer voie şi am intrat întro casă conspirativă“.

Referinţa dată de comunistul Alexandru Demeter pentru Elena Ceauşescu arată că, din 1940, aceasta venea la vorbitor cu viitorul său soţ. Iar Elena Răceanu scrie: „În 1941, în urma unei greşeli de conspiraţie (l-a dus pe tov. Ceauşescu împreună cu gardianul ce-l însoţea într-o casă conspirativă a CC UTC) a fost suspendată din muncă“.

Sora sa, Niculina Rusu, lămureşte episodul în 1972: „Nicolae suferea de dinţi şi sub pretextul că vine să se trateze venea deseori la Bucureşti, însoţit de către un militar. Unii dintre acestea deveniseră mai apropiaţi şi chiar unul dintre ei, s-a şi fotografiat. [...] L-a convins pe acesta să-i dea drumul pentru un timp în oraş şi s-a dus s-o caute pe cumnata-mea, Lenuţa, care pe atunci lucra la o fabrică. Se vede treaba că a întârziat şi nu a venit chiar la ora stabilită, căci seara, când ne-am întors acasă l-am găsit pe sergent într-o mare fierbere“.

Pistruiatul

„În ziua de Două zeci şi trei ale curentei luni, la orele Douăsprezece amiazi, s-a născut la casa Părinţilor sei din Comunia Scorniceşti Judeţul Olt, un copil de sex bărbătesc căruia i s-a dat prenumele Nicolae, numele de familie fiind Andruţă Ceauşescu, fiu al Dlui Andruţă Ceauşescu de Două zeci şi cinci de ani profesie Agricultor, domicialiat în comuna Scorniceşti şi al Licsandra Ceauşescu născută Florea D. Militaru de Două zeci şi patru de ani, de profesie Agricultore, domiciliată în Comuna Scorniceşti. Naşterea ne-a fost anunţată de către Tatăl copilului care ne-a înfăţişat copil“ – aşa arată certificatul de naştere al lui Nicolae Ceauşescu. Era 26 ianuarie 1918.

Cinci zile mai târziu, Rusia bolşevică declara război fostei sale aliate şi anunţa confiscarea rezervelor de aur şi a bijuteriilor Coroanei pe care regele României i le încredinţase ceva mai înainte, în timpul ostilităţilor, pentru a le pune la adăpost.Tezaurul a rămas, chiar şi după aproape un secol de la naşterea lui Nicolae Ceauşescu, tot în grija Moscovei. În septembrie 1965, când Ceauşescu a făcut prima vizită la Moscova în calitate de lider, în faţa unui Brejnev autist la problemele naţionale româneşti, a fost discutată şi problema tezaurului. Degeaba.

Revenim. Propaganda comunistă i-a reconstruit şi lui Nicolae Ceauşescu un trecut dramatic, marcat de lipsuri şi sărăcie. A fost şi n-a fost aşa. Tânărul Ceauşescu încercase cu siguranţă experienţa umilirii de către sătenii avuţi, îşi înţelesese inferioritatea – şi poate că psihanaliştii vor fi având multe lucruri de spus aici despre efortul supracompensării. E adevărat, Ceauşescu n-a fost niciodată fiul unui premier prosper devenit negustor de grâu. Ceauşescu n-a fost Mao, dacă e permis acest truism. Legenda băieţelului în zdrenţe, care trudeşte ziua la câmp, iar noaptea citeşte din înţelepciunea lui Lenin e puţin departe de realitate. Memoria locală a Scorniceştiului a păstrat însă imaginea lui Andruţă Ceauşescu, un tată înclinat către desfrâu şi alcool, cu numeroase scene de beţie şi violenţă, escapade în Bucureşti, în bordeluri şi bombe. Aşa se explică, poate, faptul că mai avea doi fraţi cu acelaşi nume. Orişicât, un lucru e clar: Nicolae Ceauşescu şi-a convertit umilirea într-o teribilă sete a revanşei. Un transfer al umilinţei personale în umilirea tot mai multora.

Fără bilet la Bucureşti
„De cele mai multe ori, toamna părinţii noştri culegeau din grădină porumbul, care era încă verde, pe care după aceea îl luau, îl curăţau şi-l puneau pe acoperişul unui grajd, învelit cu tablă, ca să se usuce. Pentru ca mălaiul să ne ajungă, de multe ori mămăliga o amestecau şi cu orz“, îşi aminteşte Niculina Rusu, care inistă asupra înţelepciunii neşlefuite a fratelui său. „Măi, Lixandro măi, copilul ăsta al tău ori o să moară, ori o s-ajungă bine, că-i prea isteţ“, i-ar fi spus vecinii mamei lui Ceauşescu, descendentă din familia unui ofiţer din oastea lui Tudor Vladimirescu.

Nicolae a intrat în lume însă abia atunci când a ajuns pentru prima oară în Bucureşti. Se întâmpla în primăvara anului 1930. Povesteşte sora sa: „L-am adus şi pe Nicolae la Bucureşti, la acelaşi patron, el era foarte mic şi avea şi nişte pistrui pe faţă. L-am întâmpinat şi pe el tot în Piaţa Amzei, unde veneau maşinile, dar se vedea treaba că, neavând bani să-şi plătească biletul de călătorie, conducătorul autobuzului, mi-a spus că să mă duc întâi să aduc bani şi pe urmă să vin să-l iau“.

Piciorul neastâmpărat
În Capitală, pistruiatul trece pe la mai multe ateliere de cizmărie, însă viaţa nu-i deloc uşoară. Nu se ţine de meserie. Nici agricultor, nici meşteşugar (peste ani, va da o dispoziţie Secţiei de Propagandă a CC ca, în cărţile de istorie, să fie evitat termenul „cizmar“, indiferent de context, pentru ca elevii să nu-l asocieze, arată Şerban Orescu în volumul „Ceauşismul“). El este „revoluţionar de profesie“ – la rigoare, un simplu eufemism menit să-i ascundă inactivitatea. „Intrarea în mişcarea marginală a comuniştilor a fost soluţia lui alternativă de integrare în viaţa socială“, spune sociologul Pavel Câmpeanu în volumul „Ceauşescu – anii numărătorii inverse“.

Nicolae Ceauşescu îşi găseşte ţelul între tovarăşi. Face parte din categoria oamenilor dominaţi de idealuri, născut din mitul unei revoluţii autentice, dar trăind din legenda unei revoluţii imaginare. E omul unui singur ţel: societatea socialistă multilateral dezvoltată. Era luat peste picior pentru această formulare preţioasă chiar de către omologii săi din lagărul sovietic, care construiau doar o societate socialistă. Comunistul Mihai Popescu spune, în volumul lui Behr, că l-a cunoscut pe Ceauşescu chiar în aceşti ani: „Am făcut cunoştinţă cu un tânăr pe care toată lumea îl detesta. [...] Făcea pe îndoctrinatul şi-şi dădea mereu mai multă importanţă decât avea, savura bârfele din sindicat şi era total neinteresant. Era şters, înzestrat cu un fizic ingrat, mai degrabă mic de statură şi suferind în aşa hal de bâlbâială, că oamenii îl evitau ca să nu-i pufnească  râsul în faţa lui. Vorbea câteodată atât de greu, că trebuia să-şi bâţâie şi piciorul, ceea ce avea darul să-i scoată din minţi pe interlocutori“.

Libertatea, cu o oaie
Intrarea în clandestinitate îşi pune în mod iremediabil amprenta asupra comportamentului tânărului Ceauşescu. Abrutizat de luptele din subterană, tânărul face tot posibilul să se afirme, e voluntar, aleargă. Munca nu-i lasă nicio urmă palpabilă. Nu ştie nici măcar să pună pingele.În nomenclatura comunistă din interbelic, Ceauşescu e recunoscut pentru brutalitatea şi furiile oarbe, spune Ion Ardeleanu, citat de Edward Behr. E arestat în 1933, e lăsat să plece. E arestat din nou în 1935, când Siguranţa îl trimite în domiciliu obligatoriu în Scorniceşti. „Nicolae a participat la nişte greve, care s-au terminat cu spargerea unor vitrine de la magazinele lui Filipescu, Mihăilescu de pe Calea Victoriei. A fost arestat de politţie, dar întrucât era prea mic nu i-au făcut proces, ci l-au trimis din post în post până acasă. În acelaşi timp, autorităţile au făcut percheziţie şi la tata acasă, cu scopul de a găsi material conspirativ. Bine înţeles că nu au găsit nimica, căci în locuinţa noastră se aflau numai câteva cărţui, trimise de Marin (n.r. – fratele său) şi anume: «Ocolul pământului din avion» şi «Ocolul pământului în submarin», precum şi câteva cărţi bisericeşti pe care le mai citea mama din când în când. Când au văzut toate aceste lucruri, agenţii s-au lăsat păgubaşi zicând: «Ai măi, că aici nu găsim decât cărţi cu sfinţi»“, povesteşte Niculina Rusu. Deşi părinţii fuseseră obligaţi să nu-l mai lase pe tânăr să plece derbedeu în Capitală, tatăl Andruţă a vândut o oaie ca să facă rost de bani să-şi trimită odrasla din nou la Bucureşti. „Băi, ce noroc am avut eu cu băiatul ăsta, că eram nişte amărăşteni“, i-ar fi spus, peste ani, arhitectului Camil Roguski, potrivit volumului „Ceauşescu, adevăruri interzise“.

„Bătrânul“ providenţial
Ceauşescu mai e arestat o dată în 1936. E condamnat la 2 ani şi 6 luni, în urma unui proces judecat la Braşov şi descris exemplar de istoricul Cristina Diac în volumul coordonat de Adrian Cioroianu, „Comunişti înainte de comunism“. E eliberat în decembrie 1939 şi e din nou arestat în iulie 1940. În tot acest periplu carceral, Nicolae Ceauşescu îşi găseşte stăpânul în persoana lui Gheorghiu-Dej, „bătrânul“, cum i se spunea acestuia în puşcărie – fusese chiar la Craiova, în 1934, când acesta era judecat, ca să-i strunească pe oameni împotriva legii. Între atelierele de cizmărie, baluri muncitoreşti, şcoli de partid şi puşcărie, Ceauşescu se regăsise. „M-am eliberat pela 5 August cu ocazia unei Comisii de eliberare. Am fost eliberat în urma sforţărilor depuse pentru ca să ne eliberăm cât mai mulţi“, explică în autobiografia din 1945. După atâtea încercări şi necazuri, acum putea doar să se bucure de linişte. Avea ocazia să uite, să nu mai fie trist. Era 23 august 1944.

„Vai, ce nenorocire, ce va fi cu noi, pe mâna cui va cădea ţara?!“

19 martie 1965, ora 17.45. Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul absolut al României în ultimii aproape 20 de ani, moare aşa cum ar vrea să moară orice dictator: acasă, în patul său. Cancer. Un cancer galopant căruia niciun medic, român sau sovietic, nu-i găsise butonul de oprire. În spatele sicriului, în sediul CC, se aliniază, după obicei, un uriaş cortegiu îndoliat. Ceauşescu e primul care se apleacă să-l sărute. Printre oameni, o tânără profesoară, îmbrăcată în straie naţionale româneşti. „Vai, ce nenorocire, ce va fi cu noi, pe mâna cui va cădea ţara?!“, se tânguie femeia în mulţime. Nicolae Ceauşescu o aude şi ordonă să fie scoasă imediat din sediu şi chiar din munca sa de activistă în cadrul Secţiei de Ştiinţă a CC! Momentul e povestit de Ionel Gal în volumul „Raţiune şi represiune în ministerul de interne 1965-1989“.

Nicolae Ceauşescu are toate motivele să-i închidă gura femeii. Încă de la începutul anilor ’60, trecea drept urmaşul potenţial al lui Dej printre diplomaţii şi observatorii occidentali. În 1962, Europa liberă remaca, în legătură cu el: „Mulţi îl consideră ca fiind prezumtivul succesor al lui Dej, dar nu este o persoană dotată şi îi lipseşte experienţa pentru un astfel de post“. În ’64, politologul Ghiţă Ionescu vede în el succesorul „cel mai probabil“ al prim-secretarului.

Ceauşescu fusese deopotrivă ţinta ironiilor şi omul de nădejde al lui Dej. Se visa succesor al acestuia şi făcea tot ce putea să-i intre în graţii. Alexandru Bârlădeanu îşi aminteşte: „Îl plăcea mult pe Ceauşescu, pe care îl numea Nicu, diminutivul de la Nicolae, îl primea uneori, îl susţinea la nevoie. Îşi bătea joc de el din cauza bâlbâielii şi defectelor sale de pronunţie. «Nicule, spune-ne, cu ce ţară sunt în război Statele Unite?». Nicu răspundea conform aşteptărilor: «Vietnamul», pronunţând «Vie-nam», în râsetele asistenţilor“.

Omul care n-a pierdut niciun joc
Dar cel mai mult se sprijinise Ceauşescu pe complotistul Ion Gheorghe Maurer, la fel cum acesta îşi punea supravieţuirea politică în seama lipsei de experienţă a lui Ceauşescu. Fostul avocat reuşise să formeze, în Biroul Politic, o majoritate care-l susţinea pe Ceauşescu în detrimentul lui Gheorghe Apostol, naiv aspirant şi el. „Conform obiceiurilor comuniştilor, jocurile se făceau în interiorul seraiului. În mass-media, tăcerea avea dă dureze până în 23 martie“, explică Lavinia Betea. La 3 aprilie, cotidianul „The Economist“ insista subtil asupra acestor jocuri: „Domnul Ceauşescu are reputaţia de a fi dur, neiertător, energic şi – poate deloc surprinzător – nu foarte bine văzut de către tovarăşii săi“.

Nicolae Ceauşescu avea însă să-şi construiască o întreagă reputaţie din faptul că nu pierdea niciodată niciun joc. Iar acesta era jocul vieţii lui. Luptase în prima linie, convins, devotat, ferm. Avea o forţă de nezdruncinat. Nimeni nu se încrezuse în isteţimea sa. Îl credeau un meschin, jalnic, de râsul lumii, un diavol mărunt, neglijabil. Nicolae Ceauşescu era însă un adevărat diavol. Un diavol dintre aceia care luptă până la moarte. Avea doar 47 de ani şi ajunsese în cea mai mare funcţie dintr-un partid ce părea nemuritor. Reuşise.

„Desăvârşirea construcţiei socialismului“
În vara lui 1965, la Congresul al IX-lea al Partidului, argumenta că marxismul n-a dat răspunsuri definitive asupra evoluţiei omenirii şi anunţa intrarea ţării într-o etapă nouă, una determinată de „continuarea pe o treaptă superioară a procesului de desăvârşire a construcţiei socialismului“. Aceasta e precursoarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Aşa a început.

Trecutul
„În general, Ceauşescu n-a avut prieteni. [...] Dacă îşi dădea seama că un om îl poate subjuga cu cunoştinţele sale, nu-l băga în seamă şi nu intra în sfera activităţilor sale. Totdeauna şi-a luat numai proşti în jur“, crede arhitectul Camil Roguski. Dacă relaţiile personale ale dictatorului pot deveni oricând subiect de dezbatere, în politică, Ceauşescu a rămas un strateg activ. Era, până la urmă, un om de aparat. Condusese sectorul de cadre al Partidului, se şcolise şi la Academia „Frunze“ de la Moscova, îşi perfecţionase studiile şi la Academia Militară din România. Se ocupase, de-a lungul timpului, de toate sectoarele esenţiale pe care le administra Partidul. Fusese primit în Biroul Politic încă din 1955 şi, concomitent, fusese însărcinat cu supravegherea internă de partid în domeniul Internelor, Securităţii, Armatei, Procuraturii Generale şi Justiţiei. Din 1955, Ceauşescu reuşise să pună mâna, practic, pe întregul aparat al partidului. Îşi asuma răspunderile energic, cu hotărâre şi curaj. Executase întotdeauna ordinele lui Dej. Ştia cum se face.

Acum însă, el era în putere. La început, i-a menţinut în funcţii calde pe cei care-l ajutaseră să escaladeze ierarhia de partid. Apoi, le menţinuse privilegiile, dar le furase puterea. De pildă, lui Alexandru Drăghici, multă vreme ministru de Interne şi şef al Securităţii, multă vreme intim al lui Ceauşescu, îi instrumentase un întreg dosar cu greutate – Dosarul Pătrăşcanu. Motivaţia? Era un potenţial adversar, depozitar al unor secrete prea periculoase pentru a fi lăsate cu uşa întredeschisă. Lui Drăghici i se datorează confirmarea indiciilor privind o crimă săvârşită de Ceauşescu în satul Vadu-Roşca din judeţul Vrancea, în timpul colectivizării. Dictatorul pur şi simplu trăsese cu revolverul în masa ţăranilor. Nu era prima dată când era pus într-o astfel de situaţie. În toamna anului 1946, se pare că tot Ceauşescu se face vinovat de moartea directorului de bancă Lupu din Slatina, membru al Opoziţiei, care se opusese falsificării alegerilor.

„Ceauşescu e singurul cal disponibil“

Despre cei 24 de ani de ceauşism s-au risipit tomuri întregi. Despre represiune, Securitate, relaţiile internaţionale, trocul cu evrei şi saşi, cutremurele majore în servicii secrete, afacerile cu Orientul şi cu lumea a III-a, despre frig, foame, cultul personalităţii şi despre absurdul care domina România. Despre marile construcţii ale epocii, despre fabrici, uzine, baraje, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Casa Poporului, despre siguranţa zilei de mâine şi despre liniştea din întunericul stradal. Sunt câteva milioane de vieţi care încă pot depune mărturie despre rezistenţă, adaptare şi absurd. Valea Jiului ’77, Braşov ’87. Avort, delaţiuni, atentate cu bombe, spionaj. Cicatricile sunt vizibile şi astăzi. Despărţirea voioasă de trecut, descrisă de Hegel, şi nu de Marx, drept faza finală a unui ciclu istoric, încă n-a sosit. Nu e de mirare că fiecare român care a trăit în comunism resimte personal, fizic, rezonanţa numelui fostului dictator. Nu e de mirare, poate, nici prăpastia violentă dintre nostalgicii habotnici şi cei care încă sunt marcaţi de o ură viscerală cu privire la fostul dictator.

Până la urmă, Nicolae Ceauşescu şi-a îndeplinit cu perfecţiune menirea pe care i-o încredinţaseră românii. A fost şi a rămas, de-a lungul întregii sale vieţi, o speranţă obsesivă. A fost primul lider comunist care a stabilit relaţii diplomatice cu Republica Federală Germană – ambasadorul Germaniei Federale la Bucureşti, Erwin Wickert, îl descrie în memoriile sale drept „lipsit de farmec, charismă şi putere de convingere. Nepotrivit pentru a deveni un conducător“. Totuşi, Nicolae Ceauşescu a continuat. A fost singurul care nu a rupt relaţiile cu Israelul după Războiul celor Şase Zile (iunie 1967), primul preşedinte român care a vizitat SUA (1970), singurul care a refuzat să se alăture cartelului petrolului, înfiinţat în urma Programului General al CAER (1971), şeful singurei ţări membră a Băncii Mondiale şi a FMI din lagărul socialist (1972).

Culisele anului 1968
Cel mai mult însă, Ceauşescu a oferit speranţe românilor în august 1968, când a condamnat vehement, riscând enorm, invazia în Cehoslovacia a trupelor Pactului de la Varşovia. Totuşi, la doar cinci zile după discursul care a îngroşat, din entuziasm, rândurile cu membri ai Partidului, „Scânteia“ revenea la vechile linguşeli şi temenele pe tema prieteniei cu ţările socialiste. Ba chiar, în preziua intervenţiei militare, Ceauşescu aprobase pe şest trecerea militarilor, în număr limitat, prin România în Ungaria. Iar la 26 august spunea că nimic nu poate afecta bunele relaţii de cooperare şi prietenie dintre România şi URSS şi că România îşi va îndeplini obligaţiile în cadrul Tratatului de la Varşovia, dacă imperialiştii atacă un stat socialist, explică Şerban Orescu în volumului „Ceauşismul“. Iar la 29 august 1969 era celebrată cu fast cea de-a 20-a aniversare a Securităţii, în cadrul căreia sunt decoraţi, pentru merite excepţionale, 1.100 de securişti. „Principalele sale instrumente de conducere şi de îmbogăţire“, după cum spune Ion Mihai Pacepa în „Moştenirea Kremlinului“. În acele momente, România era tratată de serviciile secrete ale statelor din Organizaţia Tratatului de la Varşovia drept stat potenţial inamic, împotriva căruia fuseseră pregătite operaţiuni speciale de război politic şi planificată o agresiune militară. După 1968, spionajul român nu a mai fost aliatul cuiva împotriva statelor membre ale NATO, spune Aurel Rogojan, fostul şef de cabinet al generalului Iulian Vlad.

Un domn cu vizite multe
Totuşi, lucrurile aceastea erau puţin cunoscute la nivel public. Ceauşescu încă apărea drept liderul vizionar dintr-o parte de lume îngheţată. Şi-l văd astfel americanul Jimmy Carter, Regina Elisabeta a Marii Britanii sau francezii Charles de Gaulle, Valéry Giscard d’Estaing. Chiar şi Papa Paul al IV-lea îl primeşte pe dictator la Vatican. Motivele sunt simple, sintetizate perfect, în noiembrie 1973, de către Robert Martens, adjunctul ambasadorului SUA la Bucureşti: „Deşi există români care sunt mai atrăgători pentru gusturile occidentalilor, Ceauşescu este singurul cal disponibil şi poate că încăpăţânarea şi egocentrismul său sunt chiar avantaje pentru interesul nostru politic de a vedea independenţa României înflorind şi menţinându-se ca o forţă pe termen lung, pentru o lume mai diversă“, scria americanul Departamentului de Stat al SUA, potrivit unei telegrame publicate de Wikileaks.

Fularul
Cu timpul însă, entuziasmul fiecărui partener al lui Ceauşescu s-a temperat până la dispariţie. Dictatorul român a devenit din ce în ce mai singur. Statuile pe care partenerii de dialog i le construiau, cu studiată spontaneitate, cu ocazia fiecărei întrevederi, l-au alienat ireversibil. Retroactiv, se vedea măsura în care îşi ignorase raţiunea. Devenise un monomaniac. Unul pe care nimic, nimeni, niciodată nu l-ar fi putut readuce la realitate. Nu-şi mai putea părăsi identitatea pe care şi-o fabricase. Iar trepăduşii din jurul său se îngrijeau parcă să întreţină ţicneala aceasta autodistructivă. De pildă, când, în ianuarie 1988, a fost informat că nu va mai primi, precum în anii anteriori, felicitările obişnuite din partea suveranilor Angliei şi Spaniei, Ministerul de Externe de la Bucureşti a făcut tot posibilul să alimenteze vanitatea prezidenţială şi a comunicat presei felicitările primite în urmă cu un an. Ecoul a fost internaţional.

Ceauşescu n-a putut rezista anului 1989, deşi a ţinut de putere cu o forţă maniacală. Aproape că nu mai exista ţară în Europa a cărei presă să nu atace sistematic regimul politic de la Bucureşti. În tot acest timp, Ceauşescu spunea, într-un interviu acordat „Newsweek“, că „Stalin a făcut tot ce a putut face o persoană în funcţia sa pentru distrugerea orânduirii burghezo-democratice“. Indestructibil falset logic! Ceauşescu s-a revoltat împotriva tuturor pentru ca, în final, să rămână neajutorat, aproape singur, în faţa unui pluton de execuţie. Purta unul dintre fularele pe care soţia sa i le cumpărase din New York, în 1973.

„Chiar dacă se plagiază, arătăm sursa“

În martie 1965, imediat ce a ajuns la conducerea statului român, Ceauşescu a pus mâna pe carte. Se zvonea cum soţii Ceauşescu iau lecţii private, acasă şi sunt elevi conştiincioşi, cu caiete şi cărţi învelite în hârtie albastră. În decembrie 1965, primul şcolar al ţării a primit o diplomă de Bacalaureat de la Şcoala Medie Nr. 10 „Zoia Kosmodemianskaia“ – actuala Şcoală Centrală din Bucureşti. Tot zvonurile, subterane, sugeraseră că diploma în alb fusese dinainte solicitată la Ministerul Învăţământului, condus de Ştefan Bălan.

Anul următor, în 1966, studentul Ceauşescu îşi prezenta teza de licenţă: „Unele probleme ale dezvoltării industriale în România în secolul al XIX-lea“. Ideile ar fi fost ale lui, iar alţii l-ar fi ajutat numai la aşternerea lor pe hârtie, spune Paul Niculescu-Mizil în volumul „O istorie trăită“. Cu aceeaşi lucrare, Nicolae Ceauşescu a obţinut şi diploma de doctor, şi titlul de preşedinte de onoare al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice a RSR. Straşnică lucrare. Dar, printre demnitari, era cunoscut faptul că Manea Mănescu s-ar fi îngrijit de diplomele sale, iar comisia în faţa căreia a susţinut teza de licenţă nu a avut decât rolul de a-l felicita călduros pentru efortul intelectual deosebit.

Ştiinţa de carte a lui Ceauşescu n-a fost lăsată de izbelişte de apropiaţii săi. Chiar i se făceau sinteze ale unor cărţi şi lucrări de specialitate, din grija aproape părintească a lui Ştefan Andrei, Dumitru Popescu ori Cornel Burtică. Nu s-a lipit mare lucru de el – nici rezumatele „Noii clase“ a lui Djilas, nici ale „Marii cotituri“ a lui Garaudy – după cum mărturisea, plin de amărăciune Ştefan Andrei. Cultura literară a lui Nicolae Ceauşescu s-a rezumat întotdeauna la beletristica parcursă în şcoala primară sau, în fine, specifică şcolii primare. Şi la literatura din închisoare şi din Armată. Ştia, totuşi, pe de rost poezii din lirica românească patriotică a secolului trecut – Bolintineanu, Eminescu, Coşbuc. A şi scris o poezie cândva. N-o vom reproduce. Probabil că singurul manual parcurs cu sârg fusese manualul de marxism-leninism al lui Stalin, iar singurele lecturi de vară fuseseră câteva romane ale realismului-socialist.

Totuşi, noul prim-secretar a fost fascinat de cercetarea ştiinţifică chiar din primele luni de la alegere. Pe 7 mai 1965, a organizat o întrevedere cu reprezentanţii oamenilor de ştiinţă. Fascinaţia cercetării şi a manifestaţiilor de cultură, în general, a continuat şi s-a amplificat în anii următori. De pildă, întors din turneul asiatic, Ceauşescu observa cum întreaga cultură română a fost secată de piesele revoluţionare – din cinematografe, din teatru ori balet. „Piese fără niciun conţinut“, spunea. Apoi, în iunie 1972, propunea, cu toată solemnitatea, înfiinţarea unei Universităţi a Poporului, „legată de clasa muncitoare şi de interesele generale ale societăţii“. Va să zică, coborârea inteligenţei din zenitul culturii în stradă. Dezintelectualizarea. Pentru tovarăşi.

Pe 27 februarie 1979, la şedinţa CPEx al CC al PCR solicita scrierea mai multor texte de propagandă ateistă, care să trateze ştiinţific problema: „Să luam ceea ce s-a scris, nu să inventăm noi. Aici, chiar dacă se plagiază, arătăm sursa“. Simplu. Astăzi, se mai ard câteva etape. Dar Ceauşescu era îndrăzneţ. Dacă în cele culte credea cu toată fiinţa lui mică, pe cele sfinte le lăsa în plata Domnului. Era ateu convins. O scenă edificatoare, la care a asistat Viorica Năstăsescu, traducătoarea de limba engleză a Elenei Ceauşescu: Ceauşescu şi liderul pakistanez, Generalul Zia-ul-Haq, faţă în faţă – unul zice: „Dumnezeu există“, celălalt: „Dumnezeu nu există“, aceasta de mai multe ori, până ce sunt întrerupţi de Elena Ceauşescu, dornică să afle despre ce se discută cu înflăcărare. Îi explică Nicu: „Discutăm filosofie – el zice că există Dumnezeu şi eu zic că nu există“. Exact ceea ce se întâmpla. Era atât de ferm în necredinţa sa, încât nu a ezitat să părăsească un dineu din New Orleans, din octombrie 1978, atunci când un cardinal a insistat să se spună o rugăciune înainte de masă.

„Dumenzeu există.“ generalul Zia-ul-Haq, Pakistan

„Dumnezeu nu există.“ Nicolae Ceauşescu, România

„Să-ţi fie ruşine, Nicule!“

În februarie 1967, Nicolae Ceauşescu ajungea la încă o vânătoare de fazani. Venea cu o Dacie care trepida pe ritmuri suave de romanţe. Singurul gen muzical care-l umaniza câteva clipe pe dictator – îi plăcea mai ales Ioana Radu. Care îi alina tristeţile. Vâna des fazani, deşi ştia şi cum cântă păunii. Aşadar, se organiza o partidă în doi, în spate era Ion Gheorghe Maurer, cel mai mare competitor la vânătoare al dictatorului. La sfârşitul zilei, după trei-patru goane, Ceauşescu îl interpelează emfatic pe prim-ministru: „Câţi ai luat, nea Jeane?“ „Paisprezece, Nicule. Dar tu?“ „Eu luai şaisprezece, nea Jeane!“, îşi aminteşte Mitică Georgescu în volumul „Vânătorile lui Ceauşescu aşa cum au fost“. Erau scurtele sale momente de bucurie spontană, atunci când Maurer, vânător tacticos, pierdea partida.

Febleţea unui dictator
Vânătoarea era singura pasiune reală a dictatorului. Exerciţiul funcţiunii îl seca de orice alte preocupări, îl lăsa însingurat şi pustiit pe soclul puterii. Vânătoarea în schimb îi trezea simţurile primare, fără să îl priveze de şansa de a fi el masculul alfa, şeful suprem, mai-marele peste vânătorii de pretutindeni. Dar chiar şi această pasiune, practicată cu o patimă feroce, îl separa de ceilalţi din tagma sa. Îl măcina obsesia exclusivismului şi-l obliga să îi elimine pe ceilalţi vânători – din motive de incompetenţă, îşi motiva dictatorul sieşi.„Eu trebuie să le fac la ăştia singur planul de vânătoare“, se justifica, arată Silviu Curticeanu în volumul „Mărturia unei istorii trăite: imagini suprapuse“. Acestea erau oful şi binecuvântarea sa, deopotrivă. În plus, tentaţia megalomaniei nu putea decât să îl lipsească de uzul măsurilor rezonabile şi să îl arunce în patima trofeelor absolute: şi-a dorit întotdeauna să stea la umbra celor mai mari exemplare, de urs, de cerb, de mistreţ. O goană nebună după trofeul de aur al celui mai mare vânător al ţării.

Septembrie 1972, la vânătoare în Bistriţa

Ursul prea mic al lui Maurer
Nicolae Ceauşescu era vânător avid, cu porniri aproape maniacale de a acapara întreaga pradă. „Ceauşescu era instalat în locurile cele mai favorabile, unde îi venea vânat. Pentru ca, la final, tabloul să fie cât mai îmbelşugat, Ceauşescu trăgea la el tot ce venea. Mare sau mic, pentru el nu conta“, povesteşte Vasile Crişan, omul care organiza majoritatea partidelor de vânătoare ale lui Ceauşescu, în volumul „La vânătoare cu Ceauşescu“. Pentru apetitul său nestăvilit, mărimea nu mai conta. Maurer, în schimb, trăgea numai la exemplarele mari de mistreţi şi urşi, iar la final îl ironiza pe dictator – mulţi, dar mici! Cuprins de mâhnire, Ceauşescu înghiţea în sec. Ce să facă.

O pildă vânătorească tot a rămas în urma acestor adevărate campanii în pădurile patriei: Maurer a împuşcat un urs mic. L-a împăiat, l-a dus acasă şi i-a atârnat de gât un carton cu inscripţia: „Să-ţi fie ruşine, Maurer!“. Avea simţul autoironiei Maurer. Îl vedea, se-nroşea de ruşine, nu uita niciodată. În schimb, dacă Ceauşescu ar fi procedat asemenea, „s-ar fi adunat turme de ursaci şi godaci, cu zeci de tăbliţe cu textul: «Să-ţi fie ruşine, Nicule!»“, spune Vasile Crişan. Abia după ce l-a înlăturat pe Maurer de la partidele de vânătoare a început şi Ceauşescu să tragă la urşii mari. Nu a mai decimat turme de ursuleţi.

Râsul nu-i o pradă
Aşa se face că după Revoluţia din 1989, când s-a deschis registrul de evidenţă a trofeelor dictatorului s-a constatat că nu era nicidecum o listă a ruşinii. În reşedinţa sa de la Scroviştea fuseseră depozitate toate victoriile din nesfârşitele sale partide cu puşca-n mână: 426 de trofee de cerbi comuni, 385 de blănuri de urs montate cu cranii, 20 de cranii de urs, 172 de trofee de capre negre, 610 de panoplii cu colţi de mistreţ, 1.265 de trofee de cerb lopătar, 81 de căpriori şi 2 trofee de capre de stâncă aduse din Munţii Alpi la Snagov şi împuşcate în ţarc. Colecţia era completată de 10 lupi şi 10 vulpi, 9 cocoşi de munte şi cam 10.000 de fazani şi multe alte specii exotice împuşcate în Africa. Nicolae Ceauşescu le-a vânat pe toate, însă n-a prins niciodată un râs. Rămăsese aşa, mâhnirea lui.

Şeptic, volei, table
Preocupările de loisir ale lui Nicolae Ceauşescu se împărţeau între şeptic, volei şi table şi, câteodată, când chiar nu mai era altceva, şah. Şeptic juca şi alături de consoartă, căreia îi îngăduia câteva meciuri – dar niciodată partida. Subliniem: Nicolae Ceauşescu nu i-a dat niciodată Elenei Ceauşescu partida. La table, Elena ţinea un carnet cu rezultate, despre care Silviu Curticeanu scrie: „L-am avut de multe ori în mână, dar nu l-am privit; poate aş fi intuit mai repede şi definitiv că Nicolae Ceauşescu poate fi un învins al Elenei Ceauşescu“.

Caricatură Vali Ivan 

[<a href="//storify.com/bogdanenacheg/getting-started" target="_blank">View the story "Apostolii Epocii de Aur. Un serial marca Adevărul" on Storify</a>]