Apostolii lui Stalin. Câtă şcoală aveau comuniştii?
0
Stângăciile şi bufoneriile celor mai puternici comunişti ai României staliniste au devenit proverbiale şi în epocă, şi azi. Explicaţia cel mai des întâlnită: educaţia lor precară. Totuşi, cât de strânsă era legătura bolşevicilor din România cu învăţământul?
Pe străzile din centrul Bucureştiului, cam acum un sfert de veac, când încă se folosea apă curentă pentru a spăla de sânge caldarâmul din Piaţa Universităţii şi când cuvinte precum „fascist“ şi „golan“ încă aveau o însemnătate aparte, pe aceste străzi ale unui Bucureşti abia ieşit de sub comunism, se puteau auzi următoarele sloganuri medievale: „Noi muncim, nu gândim“ şi „Moarte intelectualilor“. Reziduuri din epoca abia apusă.
Cuvintele, venite parcă dintr-o subterană a istoriei, erau strigate, cu entuziasm războinic, de grupurile de mineri aduse să facă linişte pe străzile din Capitală. Şi să planteze panseluţe cu târnăcopul. Sau de către muncitorii zeloşi de la Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti – „IMGB face ordine!“ –, îmbrăcaţi în salopete cu epoleţi. Sângele de pe caldarâm era al „fasciştilor“ şi al „golanilor“ care rămăseseră în piaţă să-i zdruncine statuia preşedintelui Ion Iliescu. Era a treia venire a minerilor în Bucureşti şi nu era ultima. Aşa a fost să fie atunci.
Nu e nevoie de demonstraţii încâlcite, de antropologii şi psihologii aplicate pentru a sublinia această legătură logică: lecţia pe care minerii o ofereau, cu violentă gratuitate, bucureştenilor ce purtau blugi, ochelari şi bărbi era, de fapt, o învăţătură bine înrădăcinată în conştiinţa populară. Muncitorul, intrinsec opus intelectualului, era, în concepţia acestor oameni, cel mai nobil dintre români. Munca îl înnobilase. Munca l-a făcut pe om.
Aceasta era, de fapt, litera de lege a primilor stalinişti români. Aceia care voiau să creeze omul nou liber: liber de proprietăţi, de bani, de personalitate, liber de aparatul critic pe care măcar bunul simţ l-ar impune. Pentru ei, omul nou nu putea să fie decât omul muncitor: fost exploatat, acum parte din clasa conducătoare.
Ceauşescu: „Am devenit intelectual“
Intelectualul? Un marginal, o entitate subalternă, tolerată. O categorie suspectă care trăieşte din munca proletariatului. Nicolae Ceauşescu, în 1956: „Clasa muncitoare a dat o preţuire înaltă, care i se cuvine ştiinţei înalte, dar savanţii trebuie să-şi facă datoria şi trebuie să-şi dea seama că ei trăiesc pe spinarea clasei muncitoare“. Intelectualul e un duşman de clasă, un parazit.
Aşa funcţiona sistemul, iar noi nu putem face nimic pentru a schimba acest trecut. Totuşi, ştiţi cum arată oamenii care au slujit această inchiziţie a gândirii? De fapt, figurile lor sunt arhicunoscute: fizionomii sumbre ale unor inşi împovăraţi mai mult de birocraţia de partid decât de idei.
Din nou, Nicolae Ceauşescu, în 1973: „Sunt fiu de ţăran, sunt muncitor. Aparţin, deci, în mod organic, celor două clase de bază ale societăţii noastre socialiste. Am devenit intelectual înţelegând că nu poţi fi comunist adevărat fără a învăţa, fără a studia“. De fapt, Nicolae Ceauşescu avea doar patru clase de şcoală primară şi o minimă experienţă de ucenic la cizmar, intermediată de soţul surorii sale Niculina. În decembrie 1965, primise însă diplomă de la Şcoala Medie nr. 10 „Zoia Kosmodemianskaia“ (n.r. – azi, Şcoala Centrală din Bucureşti). O lună mai târziu, sub semnătura lui Manea Mănescu, rectorul Institutului de Ştiinţe Economice „V.I. Lenin“ din Bucureşti (n.r. – azi, Academia de Studii Economice), Ceauşescu primise licenţa în ştiinţe economice. Nu peste mult timp, va fi doctorand în economie şi ştiinţe politice.
Nevoia de doctorate e meteahnă veche
Nicolae Ceauşescu nu era singurul stalinist cu titlu academic vopsit. De fapt, nevoia de doctorat nu e câtuşi de puţin o treabă contemporană. Şi, indiferent că se preocupau mai mult de interesul naţional, de interesul sovietic sau de propria sănătate, mulţi dintre staliniştii din România au încercat să-şi împodobească biografia cu titluri academice. De pildă, istoricul Petre Opriş arată că, într-un referat întocmit la 30 noiembrie 1954 la Secţia de Propagandă şi Agitaţie a Comitetului Central (CC) al Partidului Muncitoresc Român (PMR), se invoca „nevoia urgentă de a avea cadre propagandistice cu titluri ştiinţifice“. Aveau nevoie urgentă de doctorat, printre alţii, Leonte Tismăneanu (născut Tismineţki, avea doar şapte ani de şcoală, la liceul din Soroca, Basarabia), Paul Niculescu-Mizil, Ştefan Voicu (născut Aurel Rotenberg, absolvise liceul fără Bacalaureat), Silviu Brucan (născut Saul Brucăr, absolvise liceul, după ce repetase un an). Mai precis, aceştia voiau să-şi susţină dizertaţia sau teza de doctorat fără să parcurgă etapele formale ale examinării. Să sară peste rând. Totuşi, la 22 ianuarie 1955, Gheorghiu-Dej le-a oprit propagandiştilor avântul academic şi s-a opus hotărârii.
Ce fel de doctor era Petru Groza
Doctoratul cu cel mai mare renume public rămânea, totuşi, cel al lui Petru Groza. De fapt, bărbatul chiar aşa se recomanda în epocă, doctor Petru Groza, iar propaganda comunistă făcea paradă cu această titulatură pentru a-i da un plus de legitimitate. Totuşi, fostul premier al României nu era absolventul niciunei şcoli doctorale. Era doar licenţiat al Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Economice a Universităţii din Budapesta. În Transilvania însă, avocaţii absolvenţi de drept erau intitulaţi „doctori“ pentru că, prin tradiţie, la finalul studiilor nu li se conferea o diplomă de licenţă, ci una de „doctor juris et de jure“.
Aceştia nu sunt singurii oameni de aparat cu aspiraţii intelectuale care le depăşesc intelectul. Mihai Roller, zbirul istoriografiei româneşti şi autorul primului Manual Unic de Istorie, îşi revendica o foarte misterioasă licenţă în istorie, obţinută în exil, în Leninabad, un orăşel din nordul Republicii Sovietice Socialiste Tadjikă. „Am folosit timpul liber şi în afara orelor de lucru (profesor fiind) am învăţat, începând de la anul I al facultăţii de istorie până la anul IV inclusiv. Într-un an am luat licenţă în istorie“, scrie Roller într-o autobiografie din 1949. Licenţa lui Roller în istorie, oricum obţinută printr-un efort asemănător lui Făt-Frumos din basmele româneşti, va rămâne o enigmă în viitoarea carieră de academician pe care bărbatul o va avea.
Cum şi-a săpat Chivu Stoica groapa
Măcar la nivel formal, în România stalinistă, păreau să conteze decoraţiile universitare – deşi motorul principal al partidului rămânea droaia proletară. Un exemplu, deopotrivă caraghios şi revelator pentru politicile publice din epocă: în anul 1956, Chivu Stoica, preşedintele Consiliului de Miniştri emite o hotărâre potrivit căreia toţi directorii întreprinderilor industriale ce nu aveau studii superioare urmau să fie înlăturaţi din funcţii. Paul Sfetcu, şeful de cabinet al lui Gheorghiu-Dej povesteşte în memoriile sale: „Aplicarea abuzivă, stopată imediat, se datora lui Chivu Stoica care niciun moment nu se gândise că, din aceleaşi motive, ar putea fi şi el înlăturat din funcţiile de conducere deţinute“.
„Să aşteptăm cu construirea socialismului până îşi dă Ghiţă bacalaureatul“
Chivu Stoica avea cinci clase de şcoală primară şi făcuse, timp de patru ani (1923-1927), şcoala de ucenici la Depoul de locomotive CFR Buzău. Ieşise lucrător cazangiu şi, ulterior, premier al României. Era susţinut, de fapt, de stăpânul său, Gheorghe Gheorghiu-Dej, alături de care petrecuse mai bine de un deceniu în puşcării.
23 noiembrie 1944. Fostul electrician Gheorghiu-Dej zâmbeşte în întuneric, la 300 de metri adâncime, în minele de la Petrila FOTO: Fototeca online a comunismului românesc
Gheorghiu-Dej nu era nici el departe de performanţele şcolare ale tovarăşului permanent subaltern. Avea patru clase de şcoală primară, absolvite la Şcoala primară de băieţi nr. 2 din suburbia Podeni a Bârladului. La finalul clasei I avea media generală 5,59, iar cea mai mare notă era şapte, la scriere, în primul trimestru. Dar calificarea socioprofesională, carevasăzică ieşirea din lumpenproletariat, cântăreau, se pare, mai mult: micul Gheorghiu renunţă la şcoală după patru clase şi intră ucenic la un cizmar din Moineşti, apoi la o fabrică de cherestea din Dărmăneşti, apoi la postăvăria din Buhuşi, la o dogărie din Piatra Neamţ, din nou la dogărie, la Moineşti, apoi ucenic electrician la Întreprinderea Petrolieră „Steaua României“ din Moineşti. Acolo, e montator de maşini şi aparate electrice. Atenţie!, după ce parcurge acest periplu cvasimuncitoresc, Gheorghiu-Dej împlineşte 19 ani! O anume butadă din comunism îşi are originea în această etapă a biografiei dictatorului: „Să aşteptăm cu construirea socialismului până îşi dă Ghiţă bacalaureatul“.
Analfabeţii
Profilul liderului comunist semidoct nu era, totuşi, o raritate în nomenclatură. Vă oferim doar câteva exemple, relevante pentru majoritatea biografiilor academice microscopice ale tuturor nomenclaturiştilor. Gheorghe Apostol, mâna dreaptă a lui Dej şi principalul adversar al lui Nicolae Ceauşescu pentru preluarea conducerii partidului, făcuse doar şcoala primară. Restul – la Şcoala de Meserii a CFR din Galaţi. Alexandru Moghioroş (născut Mogyorós Sándor) a rămas cu doar cinci clase primare, pe care le-a completat ulterior cu şcolile de partid. Constantin Pârvulescu rămăsese şi el în şcoala primară. Iosif Rangheţ (născut Rangecz József) se desăvârşise intelectual în meseria de cizmar. Muncea de la 12 ani. Constantin Doncea absolvise doar cinci clase primare, iar Gheorghe Vasilichi, ministru al Învăţământului!, avea doar patru clase de şcoală. Ultima: Liuba Chişinevschi avea de trei ori mai mulţi ani de puşcărie decât de şcoală. Şi stătuse, totuşi, patru ani în instituţiile primare de învăţământ.
De ce nu era nevoie de şcoală?
Pe lângă preconcepţia stalinistă potrivit căreia muncitorul este resursa umană principală într-un stat, există şi explicaţii realiste, omeneşti pentru a justifica dezinteresul acestor oameni pentru ştiinţa de carte. Aşadar, începând cu anul 1924, în urma aşa-numitei Legi Mârzescu, Partidul Comunist, oricum firav, fusese interzis prin lege.
Astfel, ilegaliştii nu se mai preocupau atât de şcoală, cât de conspiraţiile antinaţionale pe care le plănuiau. Or, subterana n-are nicio legătură cu Academia. În plus, învăţătura partidului era, pentru aceşti oameni, esenţială şi preferabilă oricăror alte şcoli formale. Iar formarea de care aveau nevoie se făcea ori la şcolile de partid de la Moscova, ori la şcolile de partid din puşcăriile româneşti.
„Universitatea“ de la Doftana
De fapt, spiritul didactic s-a manifestat în fiecare detenţie – „universitatea comunistă de la Doftana“, aşa aveau să-şi numească, mai târziu, puşcăria. „Universitarii“ se limitau, însă, la istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi la alte scrieri de Lenin şi Stalin. Alexandru Elias, încarcerat şi el la Doftana înainte de 23 august 1944, explică astăzi, pentru „Weekend Adevărul“: „Era o activitate formatoare, într-adevăr, dar formatoare de oameni care să gândească în stil comunist. Învăţau şi limbi străine, însă nu puteau nici să poarte o conversaţie. Era o spoială!“.
O ultimă explicaţie pentru abundenţa, în structurile cele mai înalte de partid, a acestor oameni care ştiau mai bine să cultive pământul decât pe ei înşişi: numărul membrilor de partid din perioada în care partidul comunist fusese interzis de lege scăzuse semnificativ, ajungând, după toate supoziţiile, în situaţia de a depăşi cu greu 1.000. Cu alte cuvinte, şi urmăriţi de agenţii Siguranţei, şi preocupaţi de planurile lor subterane, şi ancoraţi în învăţământul de partid, nimeni nu mai avea vreme de învăţământul tradiţional.
Care erau intelectualii din Partid?
Ar fi o nedreptate să omitem titlurile academice convenţionale în acest mini-inventar al distincţiilor de subterană. În nomenclatura bolşevică a existat o seamă de intelectuali pursânge, chiar dacă puterea lor poate fi contestabilă, cel puţin în comparaţie cu cea a staliniştilor înveteraţi, trecuţi prin închisori şi cazne clandestine. Dar şi în ilegalitatea comunistă, şi în pseudolegalitatea instaurată după 23 august 1944, intelectualii au susţinut şi chiar au fost portavoci eficiente ale acestei ideologii împrumutate.
Nicolae Ceauşescu, Miron Constantinescu, Ana Pauker şi tovarăşii, la Conferinţa Naţională a PCR din octombrie 1945 FOTO: Fototeca online a comunismului românesc
Lucreţiu Pătrăşcanu, comunistul „de salon“, pe care istoria contrafactuală îl eroizează, absolvise Dreptul în Germania, la Leipzig şi-şi luase doctoratul, tot în Germania, cu o teză despre reforma agrară din România. Iar Petre Constantinescu-Iaşi, membru-fondator al Partidului Comunist din România, abonat la trenurile europene, propagandist al regimului lui Gheorghiu-Dej şi pensionar al lui Nicolae Ceauşescu, absolvise Facultatea de Litere şi Filosofie din Iaşi. Din 1927, în mod paradoxal, e numit profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău. Constantinescu-Iaşi ţine discursuri explozive şi conchide uneori cu cuvintele lui Émile Zola, „Am văzut, văd şi nu pot tăcea“. E un rafinat, un stalinist de catifea. Din 1946, e numit ministru al Propagandei, iar din 1948 – membru titular al Academiei Române şi membru al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice din RSR. Ba chiar e membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Republica Populară Bulgaria.
Grupul doctoranzilor
Miron Constantinescu, unul dintre artizanii economiei planificate în România, era primul bursier al căminului „Vasiliu-Bolnavu“ din Capitală, unde locuia în calitate de student al Facultăţii de Litere şi Filosofie. Mai participa şi la „Seminarul sociologic“ patronat de Dimitrie Gusti şi chiar fusese cu celebrul sociolog pe teren, în campaniile monografice organizate în perioada 1938-1939. În urma campaniei, publică studiul „Şerpuş. Un sat de agricultori din şesul Tisei“ şi „Procesul de sărăcire din Oarja“.
Tot în economie se remarcă un alt activist cu doctorat obţinut pe cale naturală: Gogu Rădulescu, absolvent al Liceului Comercial „Dimitrie Cantemir“, al Şcolii Superioare de Comerţ nr. 2 din Bucureşti şi al Facultăţii de Economie Generală din cadrul Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale Bucureşti. Comunistul va lăsa senzaţia profesionalismului într-un domeniu coordonat de persoane aflate, mai degrabă, la graniţa dintre analfabetism şi şcoala vieţii: Vasile Luca (născut Luka László, absolvent de şase clase primare) ori Gheorghiu-Dej. Atitudinea mefistofelică îl face pe acesta, în scurt timp, mai întâi secretar general în Ministerul Comerţului Exterior (noiembrie 1948-septembrie 1949), apoi ministru adjunct al aceleiaşi instituţii, funcţie pe care o va păstra până la 1 iulie 1952.
În grupul doctoranzilor veritabili se înscrie şi poetul de curte Mihai Beniuc, profesor de zoopsihologie la Universitatea din Bucureşti, ziarist şi versificator arhicunoscut în epocă. Bărbatul avea o teză de doctorat despre psihologia albinelor, iar asta nu-i puţin lucru.
Frustrarea Anei Pauker
Deşi fără doctorat, chiar fără să fi absolvit facultatea, Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn) ar putea îngroşa rândurile intelectualilor de partid. Din primul Secretariat al Partidului (format din Ana Pauker, Gheorghiu-Dej, Vasile Luca şi Teohari Georgescu), femeia e singura care intră într-o instituţie de învăţământ superior în calitate de student. Face cursuri de Medicină la Viena şi la Paris însă nu reuşeşte să devină absolventă. Rămâne cu o mare frustrare, căci traseul ei intelectual a fost curmat ba de lupta de clasă, ba de lupta cu sărăcia. Reuşeşte însă să devină absolventă la Moscova: în 1928, Clara Zetkin, activistă din Germania, o recomandă la Şcoala Leninistă din Moscova. La doar nouă zile după ce o naşte pe fiica sa Tatiana, lasă copilul în spital şi intră în secţia de trei ani, pentru activiştii cu grad superior. „Concentrează-te pe Medicină! Ţara are nevoie de medici!“, îi mai spunea Herminei Tismăneanu (născută Marcusohn), mama istoricului şi politologului Vladimir Tismăneanu.
Ion Gheorghe Maurer este alt nomenclaturist cu şcoală: după ce termină gimnaziul şi liceul militar la Craiova, merge la Şcoala de Poduri şi Şosele, însă o abandonează după doar un an pentru a se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti, unde chiar reuşeşte să devină absolvent. Mai târziu, îşi va apăra tovarăşii în procesele din interbelic.
Academicianul fără operă
Deşi pregătirea academică este de necontestat, Alexandru Bârlădeanu este unul dintre intelectualii controversaţi din nomenclatură. La jumătatea anilor ’30, se înscrisese la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi, iar din ’37 e asistent universitar al profesorului Gheorghe Zane la catedra de economie a facultăţii. Totuşi, intelectualul voia mai mult: după instaurarea comunismului, bărbatul devine membru în Academia Română, deşi nu se remarcase printr-o activitate ştiinţifică, o condiţie esenţială pentru accederea într-o astfel de instituţie.
Şi, oricât de ostentativă ar fi această titulatură, Bârlădeanu rămâne membru al Academiei până la sfârşitul vieţii, iar în perioada 1990-1994 e chiar vicepreşedinte al instituţiei. Ştiau ei ce ştiau minerii, în 1990, când spuneau: „Noi muncim, nu gândim!“.
Se încarcă comentariile...
