CNSAS a dibuit în sfîrşit un candidat care a colaborat cu Securitatea, după ce ani de zile nu ajungea nici să îi mai verifice (le-am tot scris cereri în acest sens). E vorba de Traian Băsescu.

Fără să intru pe fondul problemei, că nu cred că se duceau în instanţă dacă nu aveau dovezi, aş vrea să întreb şi eu ce dovedeşte asta, după ani în care Băsescu a fost demascat la diverse televiziuni, a făcut corupţia problemă de securitate naţională şi cu ocazia asta a pus serviciile secrete şi mai abitir deasupra legii şi a creat un DNA care strălucea în rapoartele MCV în acelaşi timp în care reţeaua lui Cocoş captura toate rentele, cu binecuvântarea SRI? Îmi pare rău să o spun, dar dovedeşte numai că adevărul despre oamenii cu putere din România poate fi aflat numai după ce nu ne mai foloseşte ca să ne apărăm de efectele lor nocive. Băsescu o să intre în istorie ca o Elizabeta a Angliei, ca să folosesc comparaţia lui Andrei Cornea, că trupa lui de laudaci oricum nu se uită la fapte şi după ce au ţipat 15 ani că Antena 3 îl calomniază doar nu o să îşi schimbe ei părerea numai pentru că a reieşit că nu era aşa. Nu contează că toate prejudiciile recuperate de DNA sub Băsescu sunt sub valoarea unui tun mai serios al lui Cocoş-Udrea, deja e istorie scrisă în MCV că anticorupţia sub Băsescu a fost succes mare, iar Udrea nu e de fel pomenită, că, la fel ca SRI, nu face parte dintre benchmarkurile de urmărit.

Procuratura militară a găsit şi ea vinovatul pentru cei o mie de morţi la Revoluţie, este Ion Iliescu, şi dă a înţelege că acest lucru nu putea fi spus mai devreme din cauză de presiuni. Trec peste faptul că totuşi unii l-au spus şi l-au tot spus, ca şi ”Băsescu securist”, ”Iliescu terorist” a fost slogan de pancartă multă vreme. Şi, la fel ca şi la Băsescu, cine era cu el a considerat asta culmea calomniei şi s-a consolidat în credinţa că i se face o nedreptate aşa de mare încît nu mai contează ce zice procuratura astăzi. Iar pentru cine a tot luptat cu el, din tabăra noastră, iarăşi nu contează, că noi am tot scris despre el în termeni mai drastici ca procuratura, dar cînd era în putere şi la putere, nu cînd a ajuns la spital şi numărîndu-şi zilele. Poate numai Tismăneanu să scrie un update la cartea de spălare a imaginii lui Iliescu, tradusă şi distribuită pe bani publici prin ambasadele României sub cea de a treia preşedinţie iliesciană – cînd Alin Giurgiu era băgat de PSD la puşcărie pentru privatizări şi alte asemenea. Dar mă îndoiesc.

Pe scurt, adevărul tardiv şi parţial nu mai serveşte nimănui la nimic după ce ţara s-a împărţit în tabere şi nimeni nu mai vrea să îl ştie, că aşa sunt oamenii, se apără de orice dovezi că nu au avut dreptate. Nu aţi făcut decît să-i informaţi pe europenii care ne-au vizitat că din cei doi mai longevivi preşedinţi ai României democratice de după 1989, unul a fost un mincinos şi un criminal, iar celălalt un mincinos şi un securist. Douăzeci de ani din treizeci. Ce să zic, se puteau lipsi şi ei, şi noi de revelaţiile astea în anul 2019. Adevărul serveşte cînd o naţiune e încă tînără şi deschisă la minte şi se poate construi cu ajutorul lui o tabără a obiectivităţii şi a dreptăţii. Cei treizeci de ani de la Revoluţie ne-au dus însă tot mai departe de acest ideal şi acest pas suplimentar, ca şi aceia din titlurile cărţilor prezidenţiale, duce tot în aceeaşi fundătură, nicăieri altundeva.