Articol publicat pe blogul Despre Opera

Într-o noapte de Duminică, 6-7 Septembrie 2015, ora 22.30, Ateneul Român
„Il Pomo D’Oro”, Dirijor: Maxim Emelyanychev
Leonardo Vinci – Catone in Utica
Solişti: Franco Fagioli – Cesare, Juan Sancho – Catone, Ray Chenez – Marzia, Martin Mitterrutzner – Fulvio, Vince Yi – Emilia, Max Emanuel Cenčić – Arbace

Influenţa Festivalului Enescu în lumea muzicală din ţara noastră a fost practic nulă din acest punct de vedere. Practic, singura realizare cu adevărat importantă, la acelaşi nivel cu ceea ce se întâmplă în lume, este doar Indiile galante de Rameau, de la Opera din Iaşi.

De ce rococo? Pentru că, odată ce marile capodopere ale muzicii baroc au fost re-intepretate, re-înregistrate, re-inventate dacă vreţi, folosind instrumente de epocă, într-un recurs la autenticitate care s-a dovedit a fi revelator, acum am ajuns în faza arheologică, a săpăturilor după compozitori complet uitaţi. Cu excesele rococo ale epocii: patru contratenori într-o operă în care  vocile cele mai „grele” sunt de tenor lejer.

Acum doi ani, aceeaşi echipă (în mare) care a fost pe scena Ateneului Român, producea primul disc de operă cu muzica lui Leonardo Vinci, Artaserse. Un şoc: defilarea contratenorilor, travestiţi sau nu, puşi în lumină de inspiraţia lui Silviu Purcărete, uimea publicul francez şi apoi Europa. Anul acesta a urmat recidiva: Catone in Utica, discul a fost lansat acum câteva luni, iar în vara aceasta am avut parte şi de prima producţie la Versailles (şi care mai poate fi văzută pe CultureBox până pe 21 Septembrie, când se va termina şi Festivalul Enescu).

Sigur, muzica lui Vinci s-a auzit aseară în premieră absolută în România, dar tot anul acesta a fost prezentată pentru prima dată în Europa. Opera spune povestea lui Cato cel Tânăr şi a conflictului său cu Cezar, după moartea lui Pompei. Un conflict între republică şi dictatură, completat, aşa cum se obişnuieşte în operă, cu intrigi amoroase: Marzia, fiica lui Cato îl iubeşte pe Cezar, dar este promisă unei alianţe matrimoniale cu prinţul numibian Arbace, în timp ce Emilia, soţia defunctului Pompei, încearcă să-l manevreze pe Fulvio ca să-l ucidă pe Cezar. Avem astfel doi contratenori travestiţi pentru cele două roluri feminine. Cam aşa ajung să fie modificate convenţiile teatrale, atunci când Biserica Catolică se amestecă în artă, interzicând, în secolul XVIII, la Roma, apariţia femeilor în teatrul liric. O ciudăţenie, dar nu mai mult decât o mezzo-soprană în rolul lui Cherubino. Şi, privindu-l aseară pe foarte tânărul Ray Chenez, mă gândeam dacă ar fi posibilă îndrăzneala de a avea pe scenă, vreodată, un contratenor pentru Octavian (Der Rosenkavalier) sau pentru Cherubino (Le nozze di Figaro), sau pentru Siébel (Faust) ...

Ceea ce m-a frapat în primul rând aseară a fost libretul lui Pietro Metastasio, genial. E debutul său ca libretist de operă şi textul este de o actualitate surprinzătoare. Personajele sunt foarte bine conturate psihologic, Cezar este reprezentat în toată complexitatea lui de om politic abil, dar un triumfător. Eroismul său nu este exagerat, dar nici lipsa de scrupule nu este trecută sub tăcere. Marzia şi Emilia sunt două nobile, cărora  nu le lipsesc trucurile feminine ale manipulării. Fulvio e un diplomat inteligent, Arbace e un naiv. Chiar şi Cato, un simbol al integrităţii, devine uman, cedând slăbiciunilor omeneşti, în finalul operei. Cato şi Cezar reprezintă conflictul dintre un senator republican şi un dictator. Actualitatea temei politice este evidentă, atâta vreme cât unul dintre subiectele cele mai fierbinţi din Europa anului 2015 este autocraţia unui Vladimir Putin opusă democraţiei deciziei colective a Uniunii Europene. Lui Leonardo Vinci i-au fost necesare aproape patru ore de muzică pentru a putea consuma acest minunat libret şi îndrăznesc să spun că nu a reuşit să se ridice la nivelul lui Metastasio. Patru ore de muzică, iată nişte dimensiuni wagneriene pentru durata unei opere. Dar sunt patru ore numai de arii şi recitative, care devin repetitive din punct de vedere stilistic, la un moment dat. Abia la capătul lor avem surpriza unui cvartet, foarte reuşit, de altfel (Deh, in vita ti serva). E adevărat, opera se bazează în primul rând pe recitative, teatrul primează, dar poate că aceasta este o posibilă explicaţie a eşecului ei, în epoca în care a fost compusă (1728) şi a uitării ei complete din secolele următoare. Pergolesi a fost elevul lui Vinci la „Conservatorul săracilor” din Napoli, şi muzica ucenicului a fost mai inventivă decât cea a maestrului (Stabat materLa serva padrona). Metastasio i-a supravieţuit artistic cu mult lui Vinci, Mozart folosindu-i libretul pentru La clemenza di Tito. Ce revoluţie în muzica de operă în numai 63 de ani!

Asta nu înseamnă, însă, că muzica lui Vinci nu ar fi reuşită. Dimpotrivă, este foarte frumoasă! Albumul Catone in Utica se găseşte şi poate fi ascultat prin streaming. Sunt arii minunate, voi enumera doar câteva: Che sia la gelosia (Arbace, actul II), Se in campo armato (Cesar, actul II), Soffre talor del vento (Cesar, actul II), O nel sen di qualche stella (Emilia, actul I), Confusa, smaritta (Marzia, actul III), Va' ritorno al tuo tiranno (Cato, actul II), Dovea svenarti allora (Cato, actul II) sau Nascesti alle pene (Fulvio, actul II). La toate acestea se adaugă o uvertură electrizantă şi cvartetul amintit mai sus, plus o scenă finală, cea a morţii lui Cato, ce poate anticipa finalul lui Simon Boccanegra, opera lui Verdi, un secol mai târziu.

Şi totuşi, patru ore, începând cu ora 22:30, după alte două concerte în aceeaşi zi, este foarte mult pentru un spectator, oricât de pătimaş ar fi. Auditoriumul Ateneului se golea încetul cu încetul, mai ales după pauză, astfel încât, la finalul operei, cred că mai rămăseseră mai puţin de 300 de spectatori. Ritualul de participare la un spectacol de operă s-au schimbat enorm din 1728 şi până azi. Pe vremea lui Vinci, spectatorii nu stăteau ţintuiţi în scaun, într-o atitudine plină de respect faţă de actul artistic. Nici măcar nu se stingeau candelabrele din teatru, lumea intra şi ieşea, comenta cu voce tare performanţele celor de pe scenă, mai ales atunci când îi distrăgeau de la conversaţiile de afaceri care se purtau în teatru. Astăzi, acest comportament ar fi catalogat drept huliganic, dar acum 300 de ani era normalitatea. Dacă muzica se poate întoarce la autenticitate, prin recursul la instrumente vechi, la tehnici vocale de altădată, în schimb publicul nu se mai poate întoarce înapoi, el este cel din  secolul XXI: dependent de telefon mobil, de benzină, de televiziune, mai concret, de viteza cu care se întâmplă toate lucrurile din viaţa lui. Din fericire, libretul era atât de interesant, încât te făcea să fii curios cum se va desfăşura în continuare opera. Un punct forte al spectacolului de azi noapte a fost traducerea libretului în limba română. Pentru o dată, bănuiesc că din lipsă de timp, traducerea nu a fost versificată şi arhaizată ca să semene cu ceea ce s-ar fi putut auzi la noi în vremea premierei (în cazul de faţă, Ioan Neculce), aşa cum vedem la teatrele de operă din ţară, titrarea fiind foarte uşor de înţeles, fără să fii nevoit să cauţi în viteză unde sunt subiectul şi predicatul într-o frază chinuită de pe ecran.

Mai adaug şi o ultimă referinţă istorică. Metastase s-a ghidat după biografia lui Cato cel Tânăr scrisă de  Plutarh, atunci când a scris libretul. Dar în epoca sa, liderii politici europeni dezvoltaseră de sute de ani un adevărat cult pentru civilizaţia romană. Un exemplu: palatul Residenz din München conţine în vastul său ansamblu o sala, numită Antiquarium, plină cu busturile a nenumăraţi împăraţi romani. În mod evident, toţi prinţii şi regii şi împăraţii Europei Occidentale aspirau la gloria romanilor. Acelaşi palat adăposteşte şi un teatru, cu foarte puţin mai mic decât cel de la Iaşi. Respectul faţă de o personalitate ca Iulius Cezar îşi are astfel explicaţia, de la piesa lui Shakespeare şi până la opera Giulio Cesare de Händel, iar Vinci şi Metastasio nu-şi puteau permite denaturări precum cele din belacanto-ul italian de la începutul secolului XIX (Maria StuardaI puritani etc. cu muzică genială şi librete penibile).

Înapoi la concertul cu opera Catone in Utica de la Ateneu. Riccardo Minasi, dirijorul care a condus ansamblul Il Pomo d'oro pe disc şi în turneu, a anulat în ultima clipă, fiind înlocuit de un Maxim Emelyanychev înduioşător de adolescentin şi adorabil de stângaci în atitudine, dar absorbit de pasiunea muzicii baroc. S-a descurcat foarte bine, cu preţul unor mici desincronizări faţă de solişti, care l-au ajutat părinteşte, mereu (în special Franco Fagioli) să ducă la bun sfârşit concertul. E imposibil de ales dintre Fagioli şi Cenčić, sunt două abordări diferite şi cuceritoare ale vocii de contratenor. Acum vreo 15 ani, Cecilia Bartoli făcea senzaţie cu arii baroce de operă, cântate cu voce de cap, adică folosind exact tehnica utilizată de contratenori, care pe vremea aceea erau mai mult ocupaţi cu muzica sacră. Mai ţineţi minte Agitata da due venti ? După această incursiune a ei, care continuă şi astăzi, a răsărit, parcă din pământ, o serie de contratenori ce pare inepuizabilă. Franco Fagioli, care a colaborat cu Cecilia Bartoli de mai multe ori, foloseşte acelaşi tip de emisie, e practic replica masculină a celebrei mezzosoprane. Amintiţi-vă mişcările acelea de mandibulă prin care erau colorate ariile atât de spectaculos, permiţând o agilitate uimitoare. Cenčić (instigatorul acestui proiect) e mai puţin abrupt, vocea lui e mai moale, dar subtilă, nuanţată, delicată. Ray Chenez şi Vince Yi sunt două voci feminine cu adevărat (mai ales cel din urmă), perfect credibili ca Marzia şi Emilia. Dintre cei doi tenori mi-a plăcut foarte mult Juan Sancho, un tenor mozartian — cel puţin în scena finală parcă aş fi ascultat un Don Ottavio din Don Giovanni, de cea mai bună calitate, dar şi Martin Mitterrutzner a fost foarte bun, chiar dacă vocea sa este încă destul de mică.

Interesant este că muzica lui Leonardo Vinci, la fel ca şi cea a lui Purcell din a doua noapte cu The King's Consort, nu foloseşte contrabaşi, ci doar basso continuo, ceea ce automat ridică tessitura generală a muzicii mai sus, o face mai luminoasă. Aşa se explică de ce vocile cele mai joase din Catone in Utica sunt cele de tenor. Cu un subiect politic precum cel din libretul lui Metastasio, peste 100 de ani se va ajunge ca un personaj de statura lui Cato ce Tânăr să ajungă bariton (Simon Boccanegra) sau bas (Boris Godunov), îndrăznesc să-l adaug chiar şi pe Œdipe în listă, alături de Philip II din Don Carlo şi enumerarea poate continua.

Şi poate că acest repertoriu, al operei baroc, ar putea fi o soluţie pentru rafinarea absolvenţilor de Conservator de pe la noi, aruncaţi prea repede în Puccini sau Verdi, deşi exemplul unei Rodica Vică, probabil singura soprană specializată în acest segment, arată clar că o experienţa cu muzica lui Rameau, de exemplu, ajută apoi în Mozart şi drumul către marele repertoriu romantic poate fi mai uşor de străbătut, odată ce vocea se maturizează.

Un concert superb.