Au reuşit, într-un final, să treacă pe partea cealaltă, după ce poliţia macedoneană de frontieră i-a primit, integral consistentă cu ospitalitatea balcanică, cu gaz lacriomgen. Plecaţi de la talpa iadului, din plin razboi civil, într-o Europa distopică, total nepregatită,  care îi primeşte cu o altă formă de război, unul departe de tipologiile şi definiţiile clasice, unul  poate mai „civilizat”, în acord cu bunele practici: cu gaz lacrimogen şi sârmă ghimpată.

Europa zidurilor, a lagărelor, a gulagurilor mai dă o lecţie marginalilor, vulnerabililor, „lumii a treia“, refugiaţilor nimănui.

Ahmad arată apoi spre o fetiţă înfofolită într-un hanorac roz, obosită cum doar copiii ştiu să fie, agăţată de gâtul unei femei tinere şi pare să adreseze o întrebare camerei, deşi nu intuieşte greutatea reală a întrebării către o Europa întreagă:

„Ea e terorist? Unde vă e umanitatea?“

Europa are dramele şi schismele ei, terorişti şi clivaje sociale pregnante, Charlie Hebdo,  şomerii ei, sărăcia ei - în termeni relativi şi absoluţi, marginalii ei: de toate categoriile şi  faţă de care gradul de toleranţă e diferit. E şi aşa bântuită de spirite negre, unele chiar în afara acceptabilităţii ideologice. Nu traversează tocmai cea mai buna perioadă istorică. Ba dimpotrivă, „e ieşită din ţâţâni” - ar anunţa profetic şi fatalist Derrida. Şi atunci  cum ar mai trebui să te preocupe şi miile de sirieni pe care tocmai Macedonia, într-o amnezie binecuvântată a istoriei ei recente, îi întâmpină nu cu apă, deşi oamenii aia erau dezhidrataţi şi obosiţi, dar cu gaz lacriomgen? Sigur, le dă apoi şi apă.  Ce posibilităţi reale ai de a primi şi de a oferi temporar cazare şi asistenţă unor refugiaţi, fie ei veniţi din proximitatea morţii, cu un  copil agăţat de gât şi două pături îndesate într-un rucsac?

Sunt deja 4 milioane de sirieni care şi-au părasit ţara, o cincime din totalul populaţiei. Dintre aceştia, potrivit raprtului Înaltului  Comisariat pentru Refugiaţi ai Naţiunilor Unite (UNHCR) 1.8 milioane sunt în Turcia, apoximativ 1.2 milioane în Liban, 629.000 în  Iordania, câteva zeci de mii în Egipt, Irak şi Nordul Africii.  Statisticile morţii arată astfel: din cei 137.000 de sirinei care au încercat să traverseze Mediterana, până la începutul anului 2015, au supravieţuit mai puţin de o  treime. Astfel,  aproximativ  100.000 de oameni au plecat dintr-un război  în desfăşurare către moarte. De la moarte la moarte.

În Europa, de la începutul conflictului, din 2011, s-au înregistrat 270.000 de solicitări de azil. E o diferenţă importantă între statutul de azilant şi cel de refugiat şi devine esenţială când citim cifrele. Statutul de solicitant de azil precede statutul de refugiat, care  presupune îndreptăţirea la protecţie şi asistenţă internaţională. Solicitantului de azil nu îi este acordat statutul de refugiat dacă statul decide că acesta nu se califică, în urma unor porceduri legale definite. Astfel, nu toţi solicitanţii de azil primesc statutul de refugiat şi, implicit, toate drepturile circumscrise acestei calităţi.  Dacă în cazul unui refugiat, trimiterea în ţara de origine sau în ţara vecină, în funcţie de acordurile încheiate, e improbabilă, în cazul unui solicitant de azil, scenariul e destul de  posibil.  Prin urmare,  cele 270.000 de solicitări de azil, care terifiază Europea nu reprezintă 270.000 de refugiaţi.  În România, există o medie anuală de 1.500 de solicitari de azil , medie situată mult sub cea a statelor membere UE. Cei mai mulţi provin, conform raportărilor ONU, din nordul Africii (Tunisia, Egipt) şi din Siria, Irak şi Afghanistan.

E greu de intuit ce rute vor alege refugiaţii sirieni după ce Ungaria a ridicat un gard de sârmă ghimpată. E greu şi de chestionat atitudinea guvernului ungar, altfel decât în termeni morali. În absenţa unei armonizari la nivelul Uniunii Europe a tratamentului acordat azilanţilor şi  refugiaţilor şi a menţinerii  unei subsidiarităţi puternice a statelor membre pe acestă chestiune, pare pripit să culpabilizezi Ungaria. În aceste condiţii, România poate deveni ţară de tranzit pentru refugiaţii sirieni. E România pregatită sau va prelua bunele parctici madeconene şi ungare în a ridica garduri şi a-şi exersa ospitalitatea proverbială cu nişte gaz lacriomgen? Ori poate se va trezi un şef de guvern care, cu mâna streaşină la frunte, privind nostalgic femeile şi copiii sirieni cu viaţa în valiză, deshidrataţi, dezumanizaţi de săracie, oboseală şi spaimă, se va întreba meditativ: „Românio, aveai chef de nişte refugiaţi?”