Harta fricii şi agresiunea împotriva femeilor. Cazul Sarah Everard, femeia ucisă la Londra

0
0
FOTO EPA-EFE
FOTO EPA-EFE

Oraşele au hărţi convenţionale şi unele ascunse, latente, uneori moştenite şi pasate între femei, alte personale, internalizate din copilărie, ajustate în adolescenţă, cu legende care se întind pe ani: harta fricilor.

Toponimia fricii aparţine mai degrabă femeilor, dar nu exclusiv: sunt locuri în care te simţi neprotejată, în care corpul îţi e locuit de teroare, străzi pe care le eviţi, locuri care fac parte dintr-o geografie a emoţiilor negative. Uneori, există şi un timp al fricii: ore la care, pentru integritatea ta fizică şi psihică, e recomandat să nu ieşi. Cronotopul fricii pentru femei. De câteva zile, generate de cazul Sarah Everard, femeia de 33 ani răpită şi ucisă de Wayne Couzens, ofiţer de poliţie, au curs pe reţelele de socializare mărturii ale unor femei  care au trăit forme diferite ale abuzului. Deşi poveştile s-au petrecut în contexte şi spaţii diferite, e halucinant cât de asemănătoare sunt. Toate aceste mărturii conţin un personaj comun, balaurul odios cu cele cinci capete: teama, nepuntinţa, durerea, sila, vinovăţia.

Eleve de liceu, studente, adolescente, femei tinere sau mature, femei cu expunere masivă pe reţele sociale, feministe sau femei care se delimitează de orice feminism(e), activiste, femei de toate vârstele, cu educaţii diferite, formate în medii familiale distincte, mame, cu familii sau singure, au admis că au fost victime ale agresiunii sexuale pe stradă. La nivel micro, harta conţine spaţii precum lifturi, blocuri, ganguri, curţi interioare şi parcuri, corporaţii, spitale, redacţii de ziare, licee şi universităţi, teatre, străzi, cluburi şi orice alt loc ne-am putea imagina. Spaţii în care corpurile femeilor au încetat să le aparţină şi au ajuns să fie locuite de teama de agresiune. Locuri în care minţi de fetiţe şi de femei au încercat să înţeleagă de ce li se întâmplă tocmai lor. Spaţii în care s-a asistat la agresiune, revalidând paradoxalul efect Bystander conform căruia există o relaţie de inversă proporţionalitate între viteza reacţiei de intervenţie când o victimă cere ajutor şi numărul de martori. Cu alte cuvinte, o persoană neajutorată aflată într-o zonă aglomerată are şanse mai mici de a primi ajutor pentru că tendinţa indivizilor e de a-şi dilua responsabilitatea în grupuri mari.

Sarah Everard se întorcea acasă, în sudul Londrei pe data de 3 martie, în jurul orei 21.00, pe o rută obişnuită. La jumătate de oră, îşi sună partenerul. Genul de telefon pe care, aş intui, îl practică des femeile: telefonul cu efect dublu-liniştitor. Începe sinistra poveste a răpirii şi uciderii ei, a doua zi partenerul ei anunţă Poliţia. Pe 10 martie, rămăşiţele corpului ei sunt găsite şi e identificată. Wayne Couzens, ofiţer de poliţie, este reţinut. Aşa sună, într-o simplificare cinic de simplă, ce s-a întâmplat cu Sarah Everard, femeia de 33 ani. Ea e una dintre cele 1425 femei ucise în ultimii 10 ani, conform Research from the Femicide Census. La fiecare trei zile, o femeie este ucisă.

În România, am asistat la „cazul Caracal”. După „cazul Vaslui’”, violul în grup pe care amnezia generală l-a evacut prudent din memorie. Cuvântul „cazuri”, ca şi numerele din statistici, desemnează femei şi vieţi posibil curmate sau fundamental afectate. Dar şi femei care trăiesc cu spaima zilnică de a nu fi fragilizate, agresate, violate, ucise. Adolescente care se întorc de la concerte cu teroarea de a nu fi urmărite, femei care, după ture cumplit de grele în fabrici, după gărzi, după terminarea serviciului, trăiesc cu grija permanentă de a ajunge în siguranţă acasă. Femei care, în autobuze, sunt pipăite lubric, în timp ce toţi cei din jur, femei şi bărbaţi, asistă sfinxian. Tinere care nu se pot urca în lifturi cu străini pentru că frica le paralizează. Femei care, dacă au curajul de a depune plângeri la poliţie, sunt de multe ori ridiculizate, iar experienţele lor  bagatelizate. Dacă sunt, totuşi, crezute.

Cazul Sarah Everard a intrigat şi revoltat, manifestanţii au protestat la Londra, traficul a fost parţial blocat în zona Trafalgar Square. Femei şi bărbaţi au fost ridicaţi cu cătuşe de la protestul stradal, protest care a devenit în câteva zile unul împotriva unui proiect de lege care extinde puterea poliţiei în contracararea protestelor. Devine un Kill the Bill prin care li se solicită politicienilor să nu adopte proiectul de lege conform căreia forţele de poliţie vor putea impune o oră de început şi de sfârşit pentru demonstraţii, stabili o limită de zgomot şi închide protestele care au un impact relevant asupra persoanelor din proximitate. În timp ce guvernul a declarat că poliţia are nevoie de mai multă influenţă pentru a gestiona „protestele extrem de perturbatoare”, cei care s-au opus proiectului de lege au spus că „limbajul său deliberat vag” ar putea fi folosit pentru a închide aproape orice protest, reprezentând astfel o ameninţare pentru drepturile democratice.

Nu ştiu dacă un jesuissarah/iamsarah e adecvat aici, pentru Sarah nu se mai poate face nimic. Însă pentru toate potenţialele Sarah, Alexandra, Luiza e un imperativ moral să se intervină. Pentru toate fetiţele, fetele şi femeile, oraşele şi satele pot deveni spaţii sigure. Spaţii în care corpurile şi minţile să le aparţină, nu să fie locuite de teroare.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite