Nu unii aliaţi decid soarta industriei de apărare, ci trecători guvernanţi

Un conaţional ambiţios a lansat şi menţine o modalitate inedită de informare a celor interesaţi de fluxul electronic de date aparte pe care le oferă, demersul său fiind apreciat în ţară şi peste hotare, de cei atenţi la evoluţiile industriei de apărare a României.

În acest context, compatriotul Emil Hedeşiu - realizatorul publicaţiei online RO.A&D, ajunsă la numărul 1000 - mi-a adresat unele întrebări orientative, i-am răspuns adecvat şi inserez mai jos răspunsurile oferite.

ÎN APĂRAREA PROPRIEI IDENTITĂŢI NAŢIONALE 

Pentru mine sunt semnificative lunile trăite în Germania, la Garmisch-Partenkirchen, unde am fost unul din beneficiarii cursurilor organizate la Centrul European pentru Studii de Securitate George C. Marshall. 

Acesta este unul dintre cele cinci centre regionale ale Departamentului Apărării al Statelor Unite şi singurul centru bilateral - un parteneriat între Departamentul Apărării al Statelor Unite şi Ministerul Federal al Apărării al Germaniei. 

Ca instrument al cooperării germano-americane, Centrul abordează probleme de securitate regionale şi transnaţionale pentru Pentagon şi ministerul care supervizează Bundeswehrul. 

Ei bine, mulţumită programului Centrului Marshall am putut vizita câteva unităţi militare germane, din Bavaria, cel mai bogat land german. 

Unele din aceste structuri locale ale Bundeswehrului au şi locaţii subterane, unde sunt depozitate echipamente militare şi tehnică de luptă de ultimă oră. 

De altfel, în dialogul cu colegi americani am înţeles că pentru ei nu sunt cunoscute toate locurile de dislocare a unităţilor militare germane bavareze, iar interlocutorii din Bundesweh apreciau că în acest land sunt structuri defensive de elită. 

Ulterior am poposit, cu colegii de studii, la Comandamentul Suprem al Forţelor Aliate din Europa, un areal în care am înţeles mai bine că înainte de a fi dotată cu armament modern, o structură defensivă trebuie să beneficieze de încadrarea cu profesionişti militari experimentaţi, cerebrali, capabili să ia decizii şi să acţioneze rapid în situaţii de criză, fără ca să îşi piardă stăpânirea de sine. 

Nu puţine au fost lecţiile pragmatice învăţate pe timpul vizitelor noastre peste Ocean, în Washington D.C., la Casa Albă, la Pentagon şi la Departamentul de Stat, dar şi la New York, unde prezenţa la sediul ONU ne-a oferit şansa de a înţelege un mecanism intern de funcţionare, mai puţin cunoscut în Europa, dar care explică o anumită evoluţie şi unele decizii ale Consiliului de Securitate al ONU. 

În tot acest periplu am priceput mai bine prioritatea acordată - în SUA şi Germania - interesului naţional, capacitatea de a acţiona, alături de aliaţi, în spiritul apărării aceloraşi valori fundamentale: libertatea, democraţia, egalitatea de şanse şi fraternitatea bazată pe convingeri clare, complementare. 

Peste tot important era să rămânem noi înşine, să descoperim valoarea camarazilor de drum, să înţelegem că într-o lume multipolară, este loc pentru ca fiecare naţiune să se dezvolte paşnic, dar cu dreptul inalienabil de a îşi apără identitatea inconfundabilă, inclusiv manu militari. 

Aveam, în seria de cursanţi din care am făcut parte, colegi croaţi şi sârbi, care luptaseră în războiul fratricid din fosta Iugoslavie, ucraineni care au asistat la destrămarea Uniunii Sovietice, dar şi a propriilor familii, pentru că unii ofiţeri au plecat la Moscova, iar soţiile şi copiii lor au rămas la Kiev. 

Cu o conduită aparte se remarcaseră colegi ofiţeri din foste republici sovietice socialiste, precum Turkmenistan şi Kazakhstan, care aveau atitudini diferite faţă de geopolitica promovată de Moscova.

Erau prezenţi şi ofiţeri ruşi, care luptaseră în Cecenia, dar şi distinşi universitari veniţi din capitala Rusiei, dornici să înţeleagă sistemul de derulare a procesului de învăţământ de la Centrul European pentru Studii de Securitate George C. Marshall - evident unul atipic şi dinamic. 

Nu lipseau fraţi de suflet de peste Prut, un diplomat şi un colonel din Armata Naţională a Republicii Moldova, extrem de apropiaţi de noi, cei veniţi din România, dar atenţi în a ne reaminti, din când în când, că aparţin unui stat diferit. 

În concluzie, în lumea de azi, apărarea propriei identităţi naţionale, concomitent cu respectarea celei specifice partenerului de dialog, constituie primul pas spre abordarea constructivă a proiectelor care vizează mai binele naţiunilor dispuse să promoveze cooperarea, nu confruntarea, cu ştiutele consecinţe nedorite. 

STAREA DE FAPT A PLANETEI ALBASTRE 

Mă număr printre cei care cultivă diferenţa specifică. Prin urmare caut să descopăr, la semenii cu care interacţionez, acel nimb care oferă lumină şi celor din jur. 

Eram într-o unitate militară din Transilvania, când aceasta era vizitată de şeful Statului Major General, generalul Mihail Popescu şi de şeful Statului Major al Forţelor Terestre Române, generalul Eugen Bădălan. 

Acolo fuseseră primite, de la Bundeswehr, primele blindate Ghepard. 

Pe de o parte era uluitoare modalitatea în care subofiţerii germani asiguraseră condiţii de depozitare nemaivăzute, până atunci, în armata română. 

Pe de altă parte era memorabilă, bucuria cu care cei doi generali români se urcaseră pe blindatele menţionate, intraseră în acestea, primeau informaţii despre modul cum funcţionează pe timpul marşurilor şi tragerilor de zi şi de noapte. 

Într-un fel, strict jurnalistic vorbind, era ca la începutul unei alte lumi. 

O profesiune care nu este marcată de un dinamism menit a ne ţine conectaţi la realităţi complexe, în timp poate genera încremeniri în proiect ale unor indivizi sau organizaţii, care ţin pe loc evoluţiile unor domenii vitale pentru progresul societăţii româneşti. 

Am avut şansa şi onoarea de a îl însoţi pe generalul Mihail Popescu în adevărate tururi de forţă, cu popasuri succesive în Afganistan, Kuweit, Irak, dar şi în spaţiul ex-iugoslav. 

Aşa am înţeles, poate mai repede ca alţii, cât de importantă este echiparea cu o ţinută militară adecvată, de pildă deşertului, cât de utilă este cunoaşterea şi respectarea tradiţiilor populaţiilor din statele menţionate mai sus, cât de benefică, pentru evitarea ambuscadelor, este păstrarea unui dialog prietenos, atât cu seniorii comunităţilor din zonele unde erau trupe române, cât şi cu copiii întâlniţi mai peste tot, sensibili la oferirea unei sticle de apă, unei ciocolate sau a unor fructe. 

În toate aceste situaţii, armamentul din dotarea militarilor noştri era omniprezent, dar decisiv era comportamentul românilor - cald, prietenos, deloc ostil localnicilor dintr-un areal teritorial sau altul.

Rămân la părerea că zecile de mii de militari români rotaţi prin trei teatre de operaţiuni militare, cel ex-iugoslav, acela afgan şi cel irakian, au revenit acasă cu o viziune mult mai realistă despre starea de fapt a Planetei Albastre şi viitorul acesteia. 

Despre asemenea compatrioţi nu poţi scrie decât ceea ce merită: adevărul fără fard. 

De pildă, în Irak am avut ocazia să vizitez cu regretatul general Ioan Sorin locul în care se aflau aliniate vehicule militare utile pentru acţiuni de cercetare, donate de armata SUA forţei expediţionare româneşti care acţiona acolo. 

A fost un gest care confirma relaţia specială dintre România şi SUA, pecetluită şi în teatre de război, unde au căzut la datorie 30 de militari români. 

Bărbaţi aşteptaţi acasă de bunici, părinţi, soţii şi copii. Pe unul dintre ei l-am adus acasă, din Irak, în sicriul înfăşurat cu Tricolor, împreună cu alţi ofiţeri. Şase ore au ars în avion lumânările aprinse la căpătâiul său şi gândurile noastre erau marcate de durerea unui moment dorit irepetabil. 

Dar acolo era vorba de "Viaţa ca o pradă", ca să îl parafrazez pe Marin Preda. 

O LOVITURĂ DE IMAGINE

Aş prefera să scriu câteva cuvinte despre o iniţiativă aparte. Înainte de Summitul NATO de la Bucureşti, desfăşurat în perioada 2-4 aprilie 2008, am propus celor în drept şi au fost de acord ca să mă deplasez cu un grup de jurnalişti militari la sediul Alianţei Nord-Atlantice, unde, cu sprijinul Diviziei de Diplomaţie Publică, de acolo, am invitat la dialoguri succesive, mai mulţi oficiali aliaţi, care au răspuns la toate întrebările vizând provocările la adresa aliaţilor, modalităţie existente de întărire a cooperării între statele dornice de pace, stabilitate şi previzibilitate în Europa. 

Pentru această acţiune am avut inspiraţia de a invita, în delegaţia pe care o conduceam, şi pe celebrul caricaturist militar Cristi Vecerdea-CRIV. În pauza de masă, de la sediul NATO, acesta s-a aşezat într-un colţ al marelui hol de acces, cu ustensilele sale, iar după un timp s-a făcut o coadă de... zeci de ofiţeri aliaţi, diplomaţi, dar şi domniţe şi doamne încadrate în reprezentanţele naţionale ale ţărilor membre ale NATO. 

Fiecare pleca cu un desen reuşit, al propriului chip, realizat de CRIV. Şi toţi ştiau că această mică bucurie personală a fost rodul unui român talentat, dintr- delegaţie ce a transformat studioul de televiziune al NATO, într-unul rezervat o zi numai pentru România, care urma să găzduiască Summitul NATO amintit mai sus. 

A fost o lovitură de imagine realizată în echipă, beneficiară fiind ţara unde am văzut cu toţii lumina soarelui şi măreţia munţilor mioritici. 

SCHIMBAREA ÎN BINE 

Am şi o amintire tristă. Însoţeam pe un ministru postdecembrist al apărării cunoscut anterior şi pentru activitatea sa de avocat. 

Îl însoţeam, alături de alţi generali şi ofiţeri, la o vizită efectuată în garnizoana Braşov. Pe câmpul de instrucţie asistase la antrenamentul militarilor dintr-o baterie de artilerie antiaeriană. 

Rapizi, eficienţi, impecabili, ofiţerii, subofiţerii, gradaţii şi soldaţii ar fi meritat măcar o vorbă bună şi o strângere de mână. Chiar aşa i s-a sugerat ministrului apărării. A refuzat. 

Apoi, mergând pe jos, s-a pomenit faţă în faţă cu un camion militar şi câţiva muncitori şi ingineri de la uzina de profil. Aceştia i-au explicat calităţile autovehiculului util armatei. 

Replica a fost dură:"Ce vreţi? Să vă contractez camioanele? Exclus. " Şi aşa a rămas situaţia cât a fost persoana respectivă ministru. 

Asta în timp ce, în aceeaşi zi, i s-a prezentat un elicopter militar românesc modernizat de israelieni, cu dispozitivul care permite zborul şi pe timp de ceaţă, dar şi pe timpul nopţii. 

Aici, ministrul nu a mai fost nervos, nici cu obiecţii negative. 

Întâmplările de mai sus m-au lămurit cât de puţin preţ acordă unii factori de decizie, la nivel naţional, reuşitelor inginerilor militari şi civili români. 

Motivaţiile sunt complexe, dar lecţia de învăţat, pentru viitor, este că aceia care ajung în posturi publice, numiţi de executive trecătoare, dacă nu servesc interesul naţional, ar trebui a doua zi să plece din instituţia încredinţată pe un mandat limitat în timp. 

Timp de cinci ani şi jumătate am realizat, la un post privat de televiziune, trei emisiuni săptămânale, un context în care, succesiv, am avut invitaţi militari în rezervă şi experţi civili în industria de apărare, care, cu argumente diferite, deplângeau paragina care marca rămăşiţele industriei de apărare. 

Unii dintre invitaţi ajunseseră la succesivi miniştri ai apărării, care îi ascultau, mai mult sau mai puţin, dar nu luau nicio decizie concretă. 

Nu pentru că asta ne-ar fi impus un aliat sau altul. 

Ci pentru că, în comoditatea lor intelectuală preferau să nu îşi supere superiorii, pe linie politică, decât să rezolve dotarea cu echipament, armament şi tehnică de luptă adecvate a Forţelor Armate Române.

Pentru a fi obiectiv, până la capăt, menţionez că, totuşi, o schimbare în bine a survenit pe timpul actualului ministru al apărării, Nicolae Ciucă, care a făcut publică comanda pe care Ministerul Apărării Naţionale a emis-o pentru industria de apărare. 

ATUNCI CÂND ACTUALUL BUGET AL APĂRĂRII VA FI DUBLAT 

Mulţumită colonelului inginer Aurel Cazacu am avut ocazia să filmez şi să realizez interviuri pentru micul ecran, la ultima expoziţie naţională de armament şi tehnică de luptă, organizată, cu participare internaţională, la aeroportul Bucureşti Băneasa. 

Mulţi producători români se plângeau atunci de absenţa comenzilor din partea structurilor interesate ale statului român. 

Alţi producători, americani şi turci, ca să dau doar două exemple, mai sperau că vor fi vizitaţi şi de oficiali din structurile de forţă ale ţării noastre. 

Nu a fost să fie... 

Locul industriei A&D româneşti în arealul NATO va fi unul semnificativ atunci când actualul buget al apărării naţionale - în opinia mea - va fi dublat, pentru ca majoritatea covârşitoare a fondurilor alocate să meargă spre dotarea cu tehnică de luptă modernă, a categoriilor de forţe armate. Altfel, visăm frumos...

Totul depinde de contractele dezirabile, de finanţările dependente de voinţa unui ministru sau decizia politică a unei coaliţii de guvernare. Să nu ne îmbătăm cu apă rece. Mai este mult până acolo... 

L-am felicit amical, pe Emil Hedeşiu, pentru eforturile făcute ca să asigure apariţia publicaţiei online RO.A&D, cu ocazia editării numărului 1000. 

Este un demers public necesar, inedit, util şi cu o viziune complexă asupra dinamicii zonei industriale axate pe produsele necesare armatei ţării noastre. 

Emil Hedeşiu are talent, răbdare şi probabil o să mai oglindească în RO.A&D,  mai multe raze de soare, pe târâmul industriei româneşti de apărare.