Cu toţii am primit în aceste ultime zile din apropierea Crăciunului ori a finalului de an urări de mai bine. Căile au fost felurite, de la cele oferite de telefon care conservă încă o alură de umanitate prin comunicarea nemijlocită pe care o prilejuieşte la e-mailul adesea copy-paste sau la, din ce în ce mai invazivul, facebook.
Cineva,
altminteri o persoană publică, al cărei chip ne este cunoscut celor apropiaţi
vârstei mele de pe ecranul TVR, imaginea cedând ceva mai încolo locul exclusiv
vocii ce zeci de ani ne-a reamintit că mai există şi un alt fel de Europă decât
cea în care ne-a fost nouă dat să trăim până la finele anului 1989, şi anume o
Europă liberă, a avut amabilitatea de
a-mi trimite un mesaj cu urări. În care îmi dorea, aşa cum se doreşte îndeobşte,
ca 2016 să fie un an mai bun decât cel pe care tocmai ne pregăteam să îl
încheiem. Ceea ce nici nu mi se pare a fi
foarte greu, adăuga corespondenta mea. Care, deşi trăieşte de vreo 20 de
ani în SUA, nu e nicidecum ruptă de realitatea şi de actualitatea românească.
Să fi fost
oare anul de care ne-am despărţit în urmă cu doar câteva minute sau câteva ore unul
chiar atât de prost?
Dacă punem la socoteală speranţele pe care ni
le-am pus în el, speranţe amplificate de promisiunea unei altfel de politici al
cărei principal garant ar fi urmat să fie un preşedinte a cărui alegere a fost
catalogată de unii, în noiembrie 2014, drept un miracol, e limpede că anul de
abia încheiat nu a prea dat satisfacţie. Cum nu a reuşit să îşi împlinească prea multe dintre
promisiuni nici preşedintele Klaus Iohannis. Al cărui bilanţ prezentat în faţa
Camerelor reunite ale Parlamentului pe data de 16 decembrie nu a fost nici el
din cale afară de îmbelşugat. Ideea principală a discursului de atunci al d-lui
Iohannis a fost aceea că primele 365 de zile ale administraţiei sale s-au
situat sub semnul normalităţii, al refuzului spectaculosului, al schimbărilor
necesare ce vor veni în primul rând printr-o atenţie sporită acordată culturii şi
educaţiei.
Grija permanentă a d-lui Klaus
Iohannis şi a celor ce au contribuit la alcătuirea discursului domniei-sale a
fost sublinierea antitezei dintre felul în care şi-a înţeles
prezenţa la Cotroceni noul preşedinte şi predecesorul său. Încă o dovadă că cei
zeci ani de mandat, ani buni sau răi, ai
lui Traian Băsescu continuă să obsedeze pe toată lumea, pe oamenii simpli dar şi
pe politicienii aflaţi la vârful piramidei. Ceea ce numai bine nu e. Într-un
stat normal şi care aspiră la o funcţionare firească, dublul mandat al d-lui Băsescu netrebuind să aibă nici cea mai mică
valoare de model. Nici în rău, nici în bine. Cu toate acestea, păstrând paradigma,
fie şi indirect propusă de dl. Iohannis în discursul său din 16 decembrie, dar şi
făgăduinţa schimbării de paradigmă conţinută în acelaşi discurs, îl voi cita pe
Emil Hurezeanu care, comentând în 2005 primul an de mandat al lui Traian
Băsescu, ajungea la concluzia că bilanţul acestuia nu ar fi nici pozitiv, dar
nici negativ, ci doar palpitant.
Prin comparaţie cu respectivul final
de acum zece ani, mai-mai că am putea spune că dl. Iohannis nu a putut să le
ofere românilor, în răstimpul primului an petrecut la Cotroceni, nici măcar
palpitantul dăruit cu asupra de măsură şi în cantităţi mereu în creştere de
predecesorul său.
Cum nu cred
deloc nici în scenariile livrate aproape zilnic de înflăcăratele taste ale
computerului d-lui Ion Cristoiu, care aproape că a făcut o obsesie pentru ceea
ce domnia-sa numeşte „binomul SRI-DNA” şi nici în cele rostite cu jumătate de
gură şi la o televiziune locală de fostul prim-ministru Victor Ponta, demisia
acestuia, căderea guvernului condus de domnia-sa şi alungarea de la guvernare a
alianţei PSD-UNPR-ALDE nu mi se pare nicidecum o victorie a preşedintelui. Ci a
străzii. Cel puţin într-o primă instanţă. Preşedintele
este beneficiarul ei şi, din câte am putut observa, dl. Iohannis a ştiut să obţină
din această realitate un profit maxim în propria-i favoare.
Înlocuirea guvernului Ponta cu unul de
tehnocraţi se impunea mai demult, este o victorie a adevăratei societăţi civile
care şi-a regăsit menirea, din păcate doar pentru câteva zile, extrem de puţine,
în primele zile ale lunii noiembrie, îndată după tragedia de la clubul Colectiv. Că guvernul tehnocrat condus de dl. Dacian Cioloş nu e chiar atât de
tehnocrat pe cât se pretinde şi pe cât l-am fi dorit, că în cele mai mult de 45
de zile de când se află la Palatul Victoria premierul şi miniştrii săi au comis
mult prea multe greşeli, s-au comportat adesea ezitant, făcând multe hatâruri
politicului ce îi garantează supravieţuirea, că incredibil de multe numiri s-au
făcut în pripă, caraghios de-a dreptul, că programul acestui nou Executiv este
în multe privinţe un fel de Fata Morgana e cu totul altă poveste.
Mai
îngrijorător e, din perspectiva anului electoral 2016, că nici PSD, nici PNL,
aflate conform ultimelor sondaje la egalitate în privinţa intenţiilor de vot,
nu ştiu sau nici măcar nu vor să profite de perioada de refacere ce li s-a
acordat. Că ambele mari partide ale ţării se târâie, gâfâie şi că, în ciuda
faptului că adoptă coduri de etică menite să le arate mai curate şi mai spălate
în ochii electoratului, nici nu poate fi vorba despre o reformare reală a
clasei politice.
Modul hrăpăreţ, ruşinos,
descalificant, iresponsabil în care, în ultimele luni şi îndeosebi în ultimele
zile ale anului 2015 parlamentarii au adoptat tot felul de privilegii pentru ei
şi pentru activiştii de partid din teritoriu camuflaţi sub mantia de aleşi
locali nu oferă nici un motiv de optimism pentru anul ce tocmai a început.
Chiar dacă PNL a recurs la un joc de glezne şi de imagine în a cărui eficienţă
doar pioniera Gorghiu şi comunistul Blaga cred, joc menit să îl arate
electoratului a fi altfel decât PSD, UNPR, UDMR sau ALDE. Când, în realitate,
nu e defel altfel.
Voi urma
însă,la finalul acestui editorial,îndemnul preşedintelui Klaus Iohannis din
mesajul său de Crăciun şi îmi voi afirma şi eu încrederea şi speranţa. În ce,
în care clasă politică, în ce politicieni- îmi e mai greu să o spun. Sigur îmi
e doar un lucru. Că există un va urma. Ce poate să completeze urarea
firească La mulţi ani!, pe care cu toţii
ne-am făcut-o cu puţină vreme în urmă, cu speranţa că anul acesta ca şi cei
viitori va fi, în fine, dacă nu mai
fericit oricum mai împlinit decât
cel încheiat.
La mulţi ani!