Cineva, altminteri o persoană publică, al cărei chip ne este cunoscut celor apropiaţi vârstei mele de pe ecranul TVR, imaginea cedând ceva mai încolo locul exclusiv vocii ce zeci de ani ne-a reamintit că mai există şi un alt fel de Europă decât cea în care ne-a fost nouă dat să trăim până la finele anului 1989, şi anume o Europă liberă, a avut amabilitatea de a-mi trimite un mesaj cu urări. În care îmi dorea, aşa cum se doreşte îndeobşte, ca 2016 să fie un an mai bun decât cel pe care tocmai ne pregăteam să îl încheiem. Ceea ce nici nu mi se pare a fi foarte greu, adăuga corespondenta mea. Care, deşi trăieşte de vreo 20 de ani în SUA, nu e nicidecum ruptă de realitatea şi de actualitatea românească.

Să fi fost oare anul de care ne-am despărţit în urmă cu doar câteva minute sau câteva ore unul chiar atât de prost?

 Dacă punem la socoteală speranţele pe care ni le-am pus în el, speranţe amplificate de promisiunea unei altfel de politici al cărei principal garant ar fi urmat să fie un preşedinte a cărui alegere a fost catalogată de unii, în noiembrie 2014, drept un miracol, e limpede că anul de abia încheiat nu a prea dat satisfacţie. Cum nu a reuşit să îşi împlinească prea multe dintre promisiuni nici preşedintele Klaus Iohannis. Al cărui bilanţ prezentat în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului pe data de 16 decembrie nu a fost nici el din cale afară de îmbelşugat. Ideea principală a discursului de atunci al d-lui Iohannis a fost aceea că primele 365 de zile ale administraţiei sale s-au situat sub semnul normalităţii, al refuzului spectaculosului, al schimbărilor necesare ce vor veni în primul rând printr-o atenţie sporită acordată culturii şi educaţiei.

Grija permanentă a d-lui Klaus Iohannis şi a celor ce au contribuit la alcătuirea discursului domniei-sale a fost sublinierea antitezei dintre felul în care şi-a înţeles prezenţa la Cotroceni noul preşedinte şi predecesorul său. Încă o dovadă că cei zeci ani de mandat,  ani buni sau răi, ai lui Traian Băsescu continuă să obsedeze pe toată lumea, pe oamenii simpli dar şi pe politicienii aflaţi la vârful piramidei. Ceea ce numai bine nu e. Într-un stat normal şi care aspiră la o funcţionare firească, dublul mandat al d-lui Băsescu netrebuind să aibă nici cea mai mică valoare de model. Nici în rău, nici în bine. Cu toate acestea, păstrând paradigma, fie şi indirect propusă de dl. Iohannis în discursul său din 16 decembrie, dar şi făgăduinţa schimbării de paradigmă conţinută în acelaşi discurs, îl voi cita pe Emil Hurezeanu care, comentând în 2005 primul an de mandat al lui Traian Băsescu, ajungea la concluzia că bilanţul acestuia nu ar fi nici pozitiv, dar nici negativ, ci doar palpitant.

Prin comparaţie cu respectivul final de acum zece ani, mai-mai că am putea spune că dl. Iohannis nu a putut să le ofere românilor, în răstimpul primului an petrecut la Cotroceni, nici măcar palpitantul dăruit cu asupra de măsură şi în cantităţi mereu în creştere de predecesorul său.

Cum nu cred deloc nici în scenariile livrate aproape zilnic de înflăcăratele taste ale computerului d-lui Ion Cristoiu, care aproape că a făcut o obsesie pentru ceea ce domnia-sa numeşte „binomul SRI-DNA” şi nici în cele rostite cu jumătate de gură şi la o televiziune locală de fostul prim-ministru Victor Ponta, demisia acestuia, căderea guvernului condus de domnia-sa şi alungarea de la guvernare a alianţei PSD-UNPR-ALDE nu mi se pare nicidecum o victorie a preşedintelui. Ci a străzii. Cel puţin într-o primă instanţă. Preşedintele este beneficiarul ei şi, din câte am putut observa, dl. Iohannis a ştiut să obţină din această realitate un profit maxim în propria-i favoare.

 Înlocuirea guvernului Ponta cu unul de tehnocraţi se impunea mai demult, este o victorie a adevăratei societăţi civile care şi-a regăsit menirea, din păcate doar pentru câteva zile, extrem de puţine, în primele zile ale lunii noiembrie, îndată după tragedia de la clubul Colectiv. Că guvernul tehnocrat condus de dl. Dacian Cioloş nu e chiar atât de tehnocrat pe cât se pretinde şi pe cât l-am fi dorit, că în cele mai mult de 45 de zile de când se află la Palatul Victoria premierul şi miniştrii săi au comis mult prea multe greşeli, s-au comportat adesea ezitant, făcând multe hatâruri politicului ce îi garantează supravieţuirea, că incredibil de multe numiri s-au făcut în pripă, caraghios de-a dreptul, că programul acestui nou Executiv este în multe privinţe un fel de Fata Morgana e cu totul altă poveste.

Mai îngrijorător e, din perspectiva anului electoral 2016, că nici PSD, nici PNL, aflate conform ultimelor sondaje la egalitate în privinţa intenţiilor de vot, nu ştiu sau nici măcar nu vor să profite de perioada de refacere ce li s-a acordat. Că ambele mari partide ale ţării se târâie, gâfâie şi că, în ciuda faptului că adoptă coduri de etică menite să le arate mai curate şi mai spălate în ochii electoratului, nici nu poate fi vorba despre o reformare reală a clasei politice.

Modul hrăpăreţ, ruşinos, descalificant, iresponsabil în care, în ultimele luni şi îndeosebi în ultimele zile ale anului 2015 parlamentarii au adoptat tot felul de privilegii pentru ei şi pentru activiştii de partid din teritoriu camuflaţi sub mantia de aleşi locali nu oferă nici un motiv de optimism pentru anul ce tocmai a început. Chiar dacă PNL a recurs la un joc de glezne şi de imagine în a cărui eficienţă doar pioniera Gorghiu şi comunistul Blaga cred, joc menit să îl arate electoratului a fi altfel decât PSD, UNPR, UDMR sau ALDE. Când, în realitate, nu e defel altfel.

Voi urma însă,la finalul acestui editorial,îndemnul preşedintelui Klaus Iohannis din mesajul său de Crăciun şi îmi voi afirma şi eu încrederea şi speranţa. În ce, în care clasă politică, în ce politicieni- îmi e mai greu să o spun. Sigur îmi e doar un lucru. Că există un va urma. Ce poate să completeze urarea firească La mulţi ani!, pe care cu toţii ne-am făcut-o cu puţină vreme în urmă, cu speranţa că anul acesta ca şi cei viitori va fi, în fine, dacă nu mai fericit oricum mai împlinit decât cel încheiat.

La mulţi ani!