Mă enerva foarte tare momentul în care boabele erau măcinate, atunci când era pus în mişcare un mecanism diabolic, năucitor de zgomotos, ceva teribil, menit pur şi simplu să spargă liniştea unei dimineţi de duminică. Stăteam acolo, în bucătărie, lângă maică-mea, convinsă că tot acel vuiet nu poate aduce ceva bun.

Uneori, foarte rar, maică-mea mă lăsa să mănânc câte un bob nemăcinat de cafea. Nu îl consumam pe loc, ci întâi mă jucam cu el, îi admiram frumuseţea scurtă şi definitivă, îl adulmecam şi într-un final îl ronţăiam fără să fiu prea încântată de gust. Cel mai tare mă atrăgea însă mirosul cafelei proaspăt măcinate. Aş fi putut sta ore în şir cu nasul într-o pungă cu cafea, nu exista nimic mai grozav, poate doar mirosul din farmacii, o altă obsesie olfactivă a copilăriei mele.

Mai târziu, după Revoluţie, când a apărut şi la noi cafeaua vidată, îmi amintesc că atacam pe ascuns pungile cumpărate de ai mei şi le înţepam cu un ac numai pentru momentul ăla unic în care punga scotea un oftat, îşi pierdea din duritate şi dădea voie aromei să ajungă la mine.

Ai mei făceau cafea la ibric şi o beau mereu fără lapte, doar cu puţin zahăr. Nu aveam voie să gust, dar nici că mi-aş fi dorit. Pe cât îmi plăcea mirosul cafelei măcinate, pe atât mă îndepărta damful fierturii şi mă amuza ideea că nişte oameni mari pot fi atât de ridicoli şi de simandicoşi încât să umple ceştile alb-albastre cu acest lichid şi să-l soarbă cu aşa o încetineală fără sens.

Când aveam musafiri era şi mai rău: toată lumea participa la ritual atunci când venea momentul. De obicei un adult intra brusc în cameră, întreba cine bea cafea şi începea să numere. Oamenii ridicau mâna, şase, şapte, opt, deci opt?, uneori glumeau cu mine, mă întrebau dacă vreau şi eu sau nu, iar eu le răspundeam ca nu de data asta, în sensul că nu, niciodată, ce e cu voi fiinţe ciudate? Cel mai interesant moment era cel în care musafirii terminau cafeaua şi apoi puneau ceştile cu fundu-n sus pe o tavă, aşteptând ca zaţul să se scurgă, desenând forme miraculoase. Apoi mamaie le interpreta şi eu observam totul cu inima în gât, curioasă ce oare îi aştepta pe bieţii oameni. Bunică-mea scotea de urechi, din ceştile alea, un întreg univers, de la femei cu pălării până la peşti şi copaci loviţi de furtună, de la pisici fără coadă până la lăzi de zestre, inimi şi cai înaripaţi. Mi le arăta şi mie, ca unui arbitru, iar io aprobam din cap, convinsă, şoptind că da, acolo e o păstaie, şi da, acolo e o maşină înfiptă-ntr-un copac, ce păcat.

Primeam apoi ceştile, treaba mea era să le duc în bucătărie, acolo unde, pe întuneric, pipăiam întâi desenele magice, mă convingeam de existenţa lor şi abia apoi le scufundam în apă. Mi-aş fi dorit enorm pe atunci să-mi ghicească şi mie cineva-n cafea, dar ar fi însemnat întâi să o beau, problemă care nu se punea sub nicio formă.

Acum, peste ani, lucrurile stau un pic altfel. Am o teorie despre cafeaua perfectă, teorie pe care o exersez de câte ori pot: e ok să o beau cu lapte şi fără zahăr, e ok să nu am neapărat o ceaşcă alb-albastră, e ok să beau şi în alte zile ale săptămânii, nu doar sâmbăta şi duminica, e ok să o beau şi mai repede, e ok să nu aibă cine să-mi ghicească viitorul, e ok chiar şi să beau singură acea cafea.

Ce este însă indicat: să fii acasă, înconjurat de ai tăi, să se râdă, să se audă un huruit de aparat de măcinat, să se bată din palme, să vină valuri de mirosuri, nimeni să nu fie nevoit să plece, toată lumea să fie în viaţă, să fim acolo, prezenţi şi fericiţi şi compleţi şi împreună, într-o enormă, nesfârşită, eternă zi de sâmbătă, aşa cum nu vom mai fi nicicând.

CITIŢI ŞI:

„Sieranevada“: mortul suntem noi

Jurnal de TIFF: oameni, nu câini

Jurnal de TIFF: Un travestit salvează lumea

Jurnal de TIFF: Spectatorul şi violul

Jurnal de TIFF: Visează şi tu norii