Poveşti şi legende din CENTRUL ISTORIC: raiul negustorilor, plăcinta cu carne de om şi primii mititei din istorie FOTO-VIDEO

Înainte de a ajunge punctul fierbinte al distracţiei, Centrul Vechi era locul de întâlnire al bişniţarilor din întreaga lume. Tot aici au luat naştere legende cutremurătoare pe care nu mulţi au avut ocazia să le cunoască.

Ştiri pe aceeaşi temă

Barurile din Centrul Istoric al Bucureştiului au fost asaltate încă de vineri, 27 aprilie 2012, de valuri de clienţi care au început mai devreme cu patru zile petrecerea de 1 Mai. Cluburi, terase, magazine de nunţi, în general un haos total, dar totuşi cu un aer boem. În urmă cu peste 400 de ani, pe aceleaşi „uliţe“, forfota era la fel de mare. Poate mai aprigă!

Hanuri renumite şi negustori chibzuiţi

Centrul Vechi al Capitalei s-a schimbat, s-a adaptat epocii în care trăim, însă farmecul lăsat moştenire acestor zone de meşteşugarii şi comercianţii vremurilor rezistă. Nici poveştile care înconjoară acest „mic oraş“ din Bucureşti nu au fost uitate. Sub mantia distracţiei, care defineşte azi această urbă a Capitalei, se ascund legende macabre.

Una dintre cele mai vechi zone negustoreşti din Centrul Istoric este strada Lipscani, cunoscută în acele vremuri sub denumirea de „Uliţa Mare“, artera care făcea legătura între marile drumuri comerciale ale României. Prima menţiune documentară a „Uliţei Mari“ este în anul 1589. Imediat după atestare, strada a fost populată rapid de tot felul de negustori, care şi-au înfinţat magazine, prăvălii şi hanuri.



CLICK pe fotogalerie pentru mai multe imagini cu Centrul Istoric de altădată!


Românii, însă, nu au fost singurii negustori care au văzut în strada „Uliţa Mare“ o zonă negustorească cu potenţial. Grecii, bulgarii, sârbii, evreii, albanezii sau austriecii şi-au deschis şi ei aici numeroase bazaruri. „La parter, comercianţii aveau magazine cu vitrine mari, unde îşi aranjau marfa cât mai atrăgător posibil. Deasupra acestora, majoritatea evreilor îşi amenajau locuinţele, pentru a fi cât mai aproape de stofele ori bijuteriile a căror comercializare le asigurau traiul zilnic", a explicat Anca Ciuciu, una dintre autoarele volumului „Istorii şi imagini din Bucureştiul evreiesc“.

Curtezana Zaraza şi tangoul său

În 1750, „Uliţa Mare“ se transformă în strada Lipscani, şi asta datorită bişniţarilor care aprovizionau magazinele cu pânze şi ţesături aduse de la Leipzig sau Lipsca. Hanurile de pe această stradă erau întotdeauna pline de negustori din toate colţurile lumii. Acestea erau atât de aglomerate, încât unii dintre bişniţarii dormeau chiar şi în curte, la foc de lemne. Cele mai importante erau Hanul Gabroveni, Hanul cu Tei, Hanul Greci şi Hanul lui Şerban Vodă.

DESCOPERĂ BUCUREŞTIUL Istoria CASEI POPORULUI: ce legende bântuie clădirea-mamut construită de Ceauşescu FOTO-VIDEO

Majoritatea străzilor din centrul Vechi poartă numele meşteşugarilor şi negustorilor care îşi făceau veacul pe ele. Aşa a apărut şi strada Şelari, unde se găseau tot felul de obiecte de harnaşament. Tot aici a luat naştere şi legenda celei mai cunoscute curtezane ale acelor vremuri, Zaraza, şi a cântăreţului Cristian Vasile. Povestea spune că Zaraza era o femeie care îşi alegea bărbaţii după portofel. Totul s-a schimbat atunci când aceasta l-a întâlnit pe Cristian Vasile, iar cei doi s-au îndrăgostit nebuneşte unul de celălalt. De atunci, curtezana a rămas fidelă cântăreţului, care cucerea atunci publicul din localul Vulpea Roşie cu noul său tango, „Zaraza“.

Strada Şelari era comparată, în acele vremuri, cu celebrul Cartier Roşu din Amsterdam, datorită bordelurilor sale, fiind una dintre cele mai cunoscute zone pentru plăceri trupeşti.



CLICK pe fotogalerie pentru mai multe imagini cu Centrul Istoric din ziua de azi!


Importantă este şi strada Smărdan, care ascunde un eveniment important din istorie. Aici, în seara zilei de 23 ianuarie 1859, la numărul 39, membrii de frunte ai Partidei Naţionale îl numesc pe Alexandru Ioan Cuza domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti. În acele momente se înfăptuia un ţel important al poporului român, şi anume „Unirea“.

Una dintre cele mai stranii legende este cea a fostului orfelinat de pe strada Carol, actualmente strada Franceză. Nu mai puţin de 203 spirite ale unor copii chinuiţi ar bântui acest loc. Povestea spune că cei mici erau luaţi de pe stradă de patronul casei, Stavrache Hagi-Orman, care îi ţinea nemâncaţi şi nebăuţi până când aceştia mureau de foame sau de sete. Se zice că şi în ziua de azi, după miezul nopţii, se aud voci de copii, care strigă „Vrem apă! Apă!“.

Legenda micilor de „La Iordache“

Însă, pe departe cea mai cunoscută poveste este cea a „Zidului lui Dracula “ din beciul Curţii Vechi. Prin Centrul Istoric umblă zvonuri cum că fostul domnitor al Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş, bântuie şi acum Curtea Veche, cetate construită de el în 1458. Pe locul unde acum se află Curtea Sticlarilor, au fost găsite urme ale cazanelor lui Vlad Ţepeş, cunoscut şi sub numele de Dracula, unde se spune ca ar fi fost topitoria fostului domnitor. 

Strada Covaci era recunoscută pentru bişniţarii care vindeau pe sub mână „Kent“ şi „Toblerone“. Însă tot aici era şi celebrul restaurant „La Iordache“. Localul a devenit renumit după ce, de aici, s-a dus vestea popularilor mititei.



CLICK pe imagini pentru fotogalerie!


Legenda spune că, într-una dintre nenumăratele nopţi de poveste, cârciumarul a rămas fără maţe de oaie pentru cârnaţi. Nicolae Orăşanu, fost poet român, i-ar fi cerut acestuia să pună amestecul de carne tocată şi mirodenii direct pe grătar, aşa cum era. Astfel, după ce Orăşanu a gustat din produsul-experiment, l-ar fi numit, în glumă, „mititel“.

Specialitatea casei: plăcintă cu carne de om

O altă legendă macabră care a luat naştere în Centrul Istoric este cea despre „plăcinta cu carne de om“. Se zice că prin anii `20, în zona Hanului lui Manuc, a existat o celebră plăcintărie, unde specialitatea casei era chiar „plăcinta cu carne“, un produs revoluţionar la acea vreme. Reţeta folosită la prepararea ei era secretă, şi asta pentru că, spune legenda, la baza deliciosului produs stătea carnea de om.

Se zice că în toaleta patiseriei exista o capcană în podea, o trapă care se deschidea atunci când cineva era deasupra ei, iar oamenii cădeau într-o pivniţă din subteran. Acolo erau măcelăriţi, iar carnea lor era folosită pentru prepararea plăcintei.Unii susţin acest mit, alţii spun, însă, că „plăcinta din carne de om“ era preparată din organe umane, care proveneau chiar de la morgă.


citeste totul despre: