Povestea fabricii româneşti ale cărei paste erau căutate în toată Europa. Cum a dispărut unul dintre cele mai mari branduri ale ţării

Povestea fabricii româneşti ale cărei paste erau căutate în toată Europa. Cum a dispărut unul dintre cele mai mari branduri ale ţării

Fabrica de la Galaţi a lui Ludwig Josiek, fondată în 1892, a fost de fapt prima fabrică românească modernă de paste făinoase şi biscuiţi. Spre deosebire de manufacturile insalubre de până atunci, fabrica cehului Josiek avea o linie de producţie cu utilaje acţionate de un motor cu abur. În ciuda renumelui european de odinioară, actualmente fabrica este închisă.

Ştiri pe aceeaşi temă

Pe strada Dogăriei din Galaţi (arteră care, în perioada interbelică, râvnea la rangul de cea mai importantă stradă comercială din România – aici se făceau marile afaceri cu lemn, cereale şi vin ale Europei),  o clădire impunătoare, dar aflată în paragină, atrage atenţia oricărui trecător.

Imobilul – fosta mare fabrică Ludwig Josiek (sau „Dunăreana”, cum o ştiu contemporanii ) - domină zona de case cu cele trei niveluri ale sale, dar şi cu faţada care are, la stradă, peste 100 de metri lungime.

Este, de departe, cea mai mare clădire de pe fostul „Lipscani” al Galaţiului, însă asta nu-i mai foloseşte la nimic, căci în imobilul de câteva zeci de mii de metri pătraţi (suprafaţă desfăşurată) nu ai să găseşti decât praf, păianjeni şi câteva resturi insignifinate din instalaţiile de producţie a pastelor făinoase de odinioară.

1890 – piatra de temelie a unei fabrici unicat vreme de 18 ani

Potrivit istoricului gălăţean Tudose Tatu (informaţiile sunt cuprinse în excelenta lucrare „Istoria trudită a fabricilor uitate”, apărută la Galaţi în anul 2008), fabrica de paste făinoase alui Ludwig Josiek (care se pare că era ceh la origine) a fost înfiinţată în 1890.

Există şi surse (mai precis un buletin al industriilor sprijinite de stat, din 1903) care indică faptul că fabrica s-ar fi autorizat de-abia prin 1893, însă nu anul înfiinţării este chiar atât de important, ci faptul că, până în 1908,  fabrica lui Ludwig Josiek era singurul astfel de obiectiv industrial din România.

Caracterul unicat îi era conferit de linia de fabricaţie semi-automatizată, care asigura un flux de producţie asemănător cu cel din fabricile de acum, toate utilajele fiind produse de firme germane de mare prestigiu în acele vremuri (Gierner&Scheffus, Erner-Pfeiderer, Cannstadt, Esslingen, Tenbrink etc).

Fabrica era iuminată electric, cu ajutorul unui dinam ataşat motorului principal cu aburi, şi avea dotări tehnice de invidiat: ventilaţie, camere de uscare cu temperatură controlată a pastelor, malaxoare de mare capacitate (acţionate mecanic), ascensoare, plus o fabrică de ambalaje proprii.

Potrivit unor mărturii ale vremii ambalajele lui Josiek erau nişte cutii metalice frumos pictate, cu totul speciale, care erau „reciclate” de multe familii ca bomboniere sau recipiente pentru depozitarea unor alimente  şi condimente.

Materie primă românească, prelucrată pentru export

Între 1900 şi 1908, fabrica lui Ludwig Josiek (o adevărată bijuterie a industriei alimentare româneşti, după cum o descrie presa vremii) este deseori lăudată pentru faptul că reuşeşte ceea ce românii încă mai visează: prelucra materiile prime româneşti (făină, zahăr, ouă, unt, lapte şerbeturi de fructe, ciocolată samd) pentru a vinde marfa prelucrată la export.

Nu-i deloc de neglijat faptul că pastele făinoase ale lui Ludwig Josiek (cităm din lucrarea lui Tudose Tatu : „macaroanele de diferitele mărimi şi grosimi, fidele de asemenea albe şi galbene, articole de supe, spaghete, lazane, lazanete, cuş-cus, paste sub formă de orzişor, steluţe, litere seminţe macaroane de diferite lungimi şi grosimi”) au reuşit să obţină numeroase premii internaţionale.

În 1900, la celebra Expoziţie Universală de la Paris, obţine medalia de argint (conform catalogului expoziţiei), iar în 1903, la Expoziţie Ştiinţelor, de la Atena, ia medalia de aur, ducându-i pe italieni („tăticii” europeni ai pastelor) pe locul secund. Distincţii importante sunt îbţinute în anii următorii, juriile fiind de acord că pastele făcute la Galaţi sunt cele puţin de aceeaşi calitate cu cele italiene.

Evident, calitatea atrage după sine şi contracte externe. În perioada de dinainte de Primul Război Mondial, fabrica exporta în Bulgaria şi Imperiul Austro-ungar, iar în perioada interbelică reuşise să pătrundă pe selecta piaţă europeană a pastelor, exportând  în Olanda, Belgia, Polonia, Germania, Turcia şi Austria, făcând concurenţă pastelor italiene.

Josiak vinde fabrica unor investitori

Josiek vinde fabrica, în 1922, mai multor investitori, ale căror interese sunt reprezentate de Ludwig Nimferato şi lasă ceva acţiuni şi fiicei lui, Emilie. Numele este schimbat în „Societatea anonimă de paste făinoase şi biscuiţi, fostă Josiek”, iar producţia continuă cu succes.

Din Monitorul Oficial din 9 septembrie 1944 aflăm că adunarea generală a acţionarilor decide, în 7 mai 1944, că trebuie să repare fabrica, avariată de bombardamente în război, drept pentru care contractează de la Banca Românească un credit de 5.000.000 de lei, „în vederea reluării producţiei atât de necesare armatei române”. În acea vreme, 90% din producţia fabricii era constituită din pesmeţi de război şi macaroane pentru nesătulele cazane ale bucătăriilor de campanie ale oştirii.

Din păcate, injecţia de capital nu le-a folosit prea mult acţionarilor (dintre care îi putem aminti, ca semnificativi, pe Ludwig Nimferato şi Emilie Josiek), căci fabrica avea să fie naţionalizată la nici doi ani distanţă.

Fabrica de macaroane ajuns temporar grajd

Interesant este că, imediat după naţionalizare, fabrica a fost parţial închisă, într-o latură a curţii fiind amenajat un grajd comunal, cu boi şi cai, ceea ce – nu-i aşa? – se potrivea exemplar cu normele de igienă necesare pentru fabricarea biscuiţilor şi pastelor făinoase.

Ulterior, în 1950, a intrat în patrimoniul Întreprinderii de Morărit şi Panificaţie (IMP) „Vasile Roaită” Galaţi. A fost retehnologizată şi a fost, vreme de câteva decenii, cea mai mare fabrică de biscuiţi vrac din Moldova şi cel mai mare furnizor de pesmet militar din ţară.

Privatizarea i-a pus în capac. Intrată în posesia unor afacerişti de carton, care nu se pricepeau la nimic, unitatea industrială a fost închisă în urmă cu mai bine de un deceniu şi a devenit o clădire oarecare, tristă şi inutilă, aflată în portofoliul unei agenţii imobiliare, după care a devenit proprietatea unei.. autogări, care a făcut în curte un garaj. Apoi, autogara a dat faliment, lăsând în urmă – monumente ale tranziţiei - câteva autobuze prăbuşite.

Ca o ironie a istoriei, în vremurile prezente, fabrica închisă a devenit depozitara unor... cai putere (morţi ce-i drept), cumva ca o parafrază la celălalt moment de cumpănă al ei, când comuniştii au transformat-o în grajd. Istoria, aşadar, se repetă într-un ritm cu totul surprinzător.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: