Cum a sfârşit epurat de propriii „tovarăşi“ un comunist legendar. Se simţea superior celorlalţi şi l-au învins jocurile de putere

Cum a sfârşit epurat de propriii „tovarăşi“ un comunist legendar. Se simţea superior celorlalţi şi l-au învins jocurile de putere

Lucreţiu Pătrăşcanu, primul din stânga FOTO Adevărul

În primul deceniu de la instaurarea comunismului în România, membrii de partid incomozi au fost înlăturaţi fără scrupule şi cu mare cruzime de cei care doreau să urce pe scările puterii. Paradoxal, cei înlăturaţi de eşalonul secund al partidului comunist au fost chiar „ilegaliştii“ care au îndurat puşcărie în numele socialismului, dar şi cei care au contribuit la transformarea României în ţară comunistă.

Ştiri pe aceeaşi temă

Odată cu lovitura de stat din 23 august 1944, care a constat în schimbarea taberelor militare în cel de-Al Doilea Mondial, dar şi în arestarea şefului statului, mareşalul Antonescu, drumul comunismului era netezit în România. Şi asta în condiţiile în care Armata Roşie intrase deja pe teritoriul României, la început ca inamic, iar mai apoi ca ”prieten”. Era evident faptul că ruşii vor încerca sovietizarea României. Aşa s-a şi întâmplat.  
 
Totul a început cu impunerea unui guvern loial sovieticilor, guvernul doctorului Petru Groza, dar şi sprijinirea unui partid insignifiant până la 23 august 1944, Partidul Comunist Român. Oamenii pe care se bazau sovieticii erau în special Ana Pauker, Vasile Luca şi Emil Bodnăraş. Totodată, au pus umărul la transformarea României în stat comunist şi ”ilegaliştii” Lucreţiu Pătrăşcanu şi Teohari Georgescu, adevăraţii intelectuali ai Partidului Comunist Român, dar şi ilegaliştii muncitorimii, precum Gheorghe Gheorghiu Dej, printre alţii. Cu tancurile şi trupele sovietice de partea lor, cu o Românie aruncată în braţele URSS de marile puteri politice învingătoare în cel de-Al Doilea Război Mondial, comuniştii au terminat ceea ce au început: transformarea României în Republică Socialistă. În 1946, comuniştii falsifică grosolan alegerile, apoi compromit public şi arestează pe membrii de seamă ai partidelor istorice, eliminând astfel opoziţia. 
 
Mai apoi au scăpat şi de Regele Mihai I, forţat să abdice şi în cele din urmă au pus total mâna pe putere. Evident după 1948 a început sovietizarea şi transformarea României pe baza perceptelor staliniste şi comuniste. S-a dat startul epurării României de ”elementele duşmănoase ale vechiului regim” şi închiderea în puşcării politice a ţăranilor înstăriţi, a proprietarilor şi patronilor, a boierilor şi intelectualilor, dar şi a tuturor celor care se opuneau noului regim. S-a dat startul reeducării şi exterminării treptate a tuturor adversarilor politici ai partidului comunist. Concomitent începea naţionalizare, colectivizarea şi transformarea României.  
 
Culmea, în tot aceste vremuri sălbatice ale epurărilor, au căzut victime şi membrii marcanţi ai Partidului Comunist Român. Practic, eşalonul doi, oportuniştii care tocmai se căţărau pe scările puterii profitând de noua ordine, au tăiat craca celor mai importanţi lideri comunişti din anii ilegalităţii, dar şi din perioada grea a instaurării noului regim de la sfârşitul anilor 40. Comuniştii noului val s-au descotorosit de ”monştrii sacri” ai stalinismului din România. Cei care s-au opus sau au formulat obiecţii, mai ales lui Dej şi apoi Ceauşescu şi tuturor lacheilor proptiţi de acesta în funcţii cheie, le-au împărtăşit soarta. Iar soarta a fost la fel de cruntă ca aceea a opozanţilor regimului.
 
Intelectualul comunismului românesc
 
Primul care a fost luat în colimator a fost Lucreţiu Pătrăşcanu. Era un adevărat simbol al comunismului românesc. Spre deosebire de mulţi dintre liderii sau membrii Partidului Comunist, Lucraţiu Pătrăşcanu erau un intelectual veritabil. S-a născut la Bacău în anul 1900 şi provenea dintr-o familie de oameni cu o educaţie serioasă. Tatăl său era istoric iar mama sa era membra unei familii boiereşti. La rândul său, se va dovedi un elev silitor, iar in 1922 termină Facultatea de Drept din Bucureşti şi mai apoi în 1925 ajunge doctor în drept la Universitatea din Leipzig. Din tinereţe este atras de doctrina socialistă, în ciuda educaţiei primite. În 1921, ca tânăr student, devine unul dintre membrii fondatori ai Partidului Comunist din România. Este un adevărat susţinător al Revoluţiei bolşevice din Rusia şi participă la cel de-al patrulea Congres al Cominternului. Pătrăşcanu intră în ilegalitate din cea mai pură convingere. În 1924 este închis pentru prima dată la Jilava, unde în semn de protest intră şi în greva foamei. La alegerile din 1931 reuşeşte să intre, ca parlamentar, în Camera Deputaţilor, prin intermediul Blocul Muncitoresc Ţărănesc, o găselniţă a comuniştilor aflaţi în ilegalitate. 
 
În anii 40 ajunge să fie arestat de două ori şi a avut domiciliu forţat. Cunoscut drept un intelectual, Pătrăşcanu este solicitat pentru a intermedia înţelegerea dintre rege şi comunişti pentru îndepărtarea lui Antonescu şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei Naziste. După lovitura de stat din 23 august 1944, Pătrăşcanu, un adevărat ilegalist, primeşte portofoliul Justiţiei. Totodată a reprezentat România la semnarea armistiţiului cu URSS. Pătrăşcanu a fost omul care a reunit de fapt Partidul Comunist Român, readucând din exil pe alţi membrii marcanţi ai partidului în ilegalitate, precum Ana Pauker sau Vasile Luca. Ca ministru al Justiţiei, Pătrăşcanu a fost o adevărată eminenţă cenuşie a României postbelice. El a fost promotorul epurărilor adversarilor politici şi al proceselor simulacru de tip stalinist. Pătrăşcanu a iniţiat Tribunalele Poporului şi a promovat procurori cu apucături de călăi. Fără să ştie, Pătrăşcanu avea să cadă victimă propriei sale creaţii. Pătrăşcanu se spune că se opunea viziunii stalinismului. Acest lucru l-a făcut vulnerabil în faţa celor care doreau să pună mâna pe putere. 
 
”Ce, Ghiţă trebuia să fie conducătorul partidului? Eu trebuia să fiu!”
 
Era un personaj arogant şi se considera superior politrucilor analfabeţi, colegii săi de partid. Acest lucru i-a adus însă pieirea. Orgolioşi, rudimentari, comuniştii avizi de putere l-au detronat cu propriile sale mijloace, adică un simulacru de proces, tribunalul poporului şi în cele din urmă lagărele morţii. ”Ambiţia, o mare ambiţie, l-a devorat pe Lucreţiu Pătrăşcanu. Intelectual autentic, se simţea superior tovarăşilor săi şi mai ales lui Ghiţă Dej! Cuvintele care i-au scăpat, «Ce, Ghiţă trebuia să fie conducătorul partidului? Eu trebuia să fiu!», dau măsura ambiţiei sale care avea să-i fie fatală”, scria Silviu Brucan în cartea sa ”O generaţie irosită”. „Era un intelectual de bază al partidului. Dar era şi un om foarte îngâmfat, orgolios, intolerant şi necomunicativ cu tovarăşii de partid”, povestea şi Gheorghe Apostol, un fost demnitar comunist. Lucreţiu Pătrăşcanu a fost victima luptelor pentru putere din sânul partidului. Adversarii săi nu erau intelectuali, erau personaje rudimentare, dar cu o ambiţie nemăsurată şi fără scrupule. Gheoghe Gheorghiu Dej s-a căţărat la putere pe cadavrele foştilor săi tovarăşi din ”ilegalitate”.  
 
”Asasinarea lui Ştefan Foriş în 1946 reprezenta o etapă din planul de epurări, demascări, fricţiuni şi execuţii politice puse la cale de Gheorghiu-Dej în lupta sa pentru obţinerea puterii absolute în cadrul Partidul Comunist. Rând pe rând, Lucreţiu Pătrăşcanu, Remus Koffler, Herbert (Bellu) Zilber, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca au devenit persoane indezirabile în interiorul Biroului Politic şi al Secretariatului. Au fost epuraţi, marginalizaţi, unii au fost executaţi, alţii au primit ani grei de închisoare. Chiar dacă ajunşi la putere, ilegaliştii nu au renunţat la lupta pentru supremaţie în partid, deja rodatele practici ale clandestinităţii dovedindu-se încă odată utile. Departe de a constitui un grup omogen, foştii militanţi se dispreţuiau, se spionau, se temeau unii de alţii. Regula revoluţionarului de profesie rămânea dorinţa de a-l lichida pe celălalt tocmai pentru a preveni propria anihilare. Epurarea sau asasinarea posibililor rivali în lupta pentru supremaţie în partid i-a asigurat lui Gheorghiu-Dej statutul de lider absolut”, se arată în articolul ”Procesul şi asasinarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu (aprilie 1954)”, al Cristinei Roman, de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Prin îndepărtarea lui Pătrăşcanu, Dej dorea să scape de intelectualul cu aere de superioritate care nu-i recunoştea supremaţia şi care ar fi putut să-i umbrească trecutul ”revoluţionar”. 
 
Procesul-spectacol al unuia dintre simbolurile comunismului românesc
 
Totul a început pentru Pătrăşcanu odată cu zvonurile privind concepţiile sale anti-staliniste. Aceste zvonuri au început să apară încă din anii 30, dar s-au accentuat după 1944. Era mingea ridicată la fileu pentru Dej şi alţi comunişti care nu suportau aerele de superioritate, dar şi dorinţa de putere a lui Pătrăşcanu. O dorinţă de putere care de altfel concura cu visele lor personale de măreţie. La 28 aprilie 1948, Pătrăşcanu este reţinut într-o casă conspirativă. Acolo a început să fie anchetat de propriii colegi de partid, precum Teohari Georgescu, Iosfi Rangheţ sau Alexandru Drăghici, ministrul de Interne la aceea vreme. Din ianuarie 1948 de altfel el era deja exclus din conducerea partidului şi forţat să demisioneze din funcţia de Ministru al Justiţiei. A urmat apoi pregătirea procesului care avea să-i aducă sfârşitul.
 
”În perioada următoare s-a trecut la pregătirea unui proces-spectacol în care alături de Pătrăşcanu aveau să fie implicaţi şi alţi membri ai Biroului Politic şi ai Secretariatului, cu stagii importante în ilegalitate. Procesul ar fi urmat să se desfăşoare în momentul în care Moscova ar fi cerut acest lucru. Victimele procesului trebuiau să fie neapărat de la vârful partidului pentru a arăta Kremlinului că Bucureştiul îi este credincios, că supravegherea e maximă şi că nimeni nu rămâne nesancţionat pentru abateri de la linia partidului. Rând pe rând au fost inventate o serie de probe incriminatorii la adresa lui Pătrăşcanu”, se arată în articolul ”Procesul şi asasinarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu (aprilie 1954)”.
 
După plenarea din iunie 1948, Pătrăşcanu devenise ”duşman al poporului”, fiindcă, spunea Dej, Pătrăşcanu ar fi colaborat cu ”elementele duşmănoase burgheze”, cu ”imperialiştii” şi că ar fi fost ”naţionalist şovin”. În sprijinul naţionalismului, Dej invoca o afirmaţie total răstălmăcită a lui Pătrăşcanu în timpul unui discrus ţinut la Cluj în 1946. Mai precis Pătrăşcanu a spus că ”sunt comunist fiindcă sunt român”, iar Gheoghiu Dej a răstălmăcit şi a spus că de fapt fostul Ministru al Justiţiei ar fi spus ”înainte de fi comunist sunt român”, adică un semn al şovinismului de care era acuzat. În urma plenarei, dar şi în timpul procesului, Lucreţiu Pătrăşcanu a fost în primul rând compromis. Dej şi grupul său loial nu doreau numai moartea lui Pătrăşcanu şi a ilegaliştilor de genul său, dar şi defăimarea lor. 
 
”Urma demitizarea lui. Treptat el nu mai este considerat „omul care a înfăptuit actul de la 23 august”, ci un trădător. La 24 august 1948 era arestat şi i se aduc noi acuzaţii conform cărora: „în calitate de agent al Siguranţei burghezo-moşiereşti şi agent al serviciului de spionaj englez, a dus o activitate criminală pentru paralizarea acţiunilor Partidului Comunist Român şi nimicirea din interior a partidului, contribuind astfel la provocarea, susţinerea şi continuarea războiului împotriva U.R.S.S.”, se arată în acelaşi articol pe IICCR. La o întâlnire cu agenţi ruşi din 1949, Dej avea să-l denunţe pe Pătrăşcanu drept spion al imperialiştilor anglo-americani. În cel mai scurt timp, anchetatorii, de teapa celor formaţi, culmea, chiar de Pătrăşcanu, aveau să inventezeze probe care să susţină acuzaţiile lui Dej. Lucreţiu Pătrăşcanu era terminat. Moartea lui Stalin din 1953 i-a grăbit sfârşitul. Dej, un stalinist cunoscut, a fost criticat făţiş în partid. Cu o poziţie nesigură, Dej nu putea să-l reabiliteze pe Pătrăşcanu fiindcă ar fi însemnat să dea viaţă unui posibil rival de temut. Bazându-se pe sprijinul lui Ceauşescu, dar şi al altor comunişti din eşalonul doi şi trei, Dej şi-a menţinut poziţia şi a continuat procesul lui Pătrăşcanu. 
 
Cărţile scrise de fostul Ministru al Justiţiei, printre care şi ”Un veac de frământări sociale”, au fost folosite împotriva sa. Procesul lui Pătrăşcanu a început la 2 septembrie 1953, prin decizia Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. În 1954 a fost primită şi confirmarea de la Moscova privind soarta lui Pătrăşcanu. În 1954, Lucreţiu Pătrăşcanu era trimis în judecată alături de alţi ilegalişti pentru spionaj pentru ”puterile imperialiste”. Culmea, alături de el erau judecaţi, oameni ai vechiului regim, oameni pe care Pătrăşcanu, cât a fost ministru al Justiţiei, a dat ordin să fie epuraţi. Printre aceştia se numărau şi Herbert Zilber, Ion Mocsonyi-Styrcea şi Alexandru Ştefănescu. Pe 27 martie anchetatorii lui Pătrăşcanu au finalizat cercatările şi au trimis dosarul pentru judecată. Pătrăşcanu şi industriaşii alături de care era judecat erau acuzaţi de crime contra păcii şi înaltă trădare. 
 
Uciderea lui Pătrăşcanu
 
Indiferent ce spunea Pătrăşcanu, soarta sa era pecetluită. Procesul a durat o săptămână, de pe 6 până pe 13 aprilie 1954. Completul de judecată era format din procurori militari şi avea loc în clădirea Ministerului de Interne. Dintre toţi, doar Pătrăşcanu şi încă trei industriaşi s-au declarat nevinovaţi de acuzele formulate de procurori. Sentinţa a fost pronunţată pe 14 aprilie 1954. Pătrăşcanu a fost condamnat la moarte. Întreaga avere i-a fost confiscată. Pătrăşcanu a a fost executat alături de Koffler pe 17 aprilie 1954 la închisoarea Jilava. Indezirabili aveau să devină şi alţi ilegalişti de marcă ai comunismului din România. De exemplu Ana Pauker a fost îndepărtată, Teohari Georgescu la fel, iar Vasile Luca a sfârşit într-o închisoare, trimis de tovarăşii săi comunişti. 
 
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: