Cum s-a născut, de fapt, România Mare. Specialiştii spun că n-a fost câştigată în război, ci prin măiestrie diplomatică şi o doză însemnată de noroc

Cum s-a născut, de fapt, România Mare. Specialiştii spun că n-a fost câştigată în război, ci prin măiestrie diplomatică şi o doză însemnată de noroc

România Mare a fost constituită şi pe plan diplomatic FOTO Adevărul

Marea Unire a fost mult timp considerată, în principal, rodul participării la Primul Război Mondial al trupelor române. Tot mai mulţi specialişti arată în ultimii ani că, de fapt, evenimentul de la 1918 s-a produs datorită iscusinţei diplomaţiei româneşti, dar şi a norocului.

Ştiri pe aceeaşi temă

Regatul României intra la 1916 în Primul Război Mondial de partea Antantei şi contra Puterilor Centrale. Intra însă total nepregătită, cu soldaţii slab echipaţi, cu mulţi ofiţeri slab pregătiţi şi într-un context al corupţiei şi fraudei generalizate. În aceste condiţii, armata română, atacată din trei părţi, de nemţi, de trupele austro-ungare, dar şi de cele bulgăreşti şi turceşti, a capotat. Până în iarna lui 1916, românii au fost efectiv spulberaţi pe câmpul de luptă, iar teritoriul ţării ocupat aproape în totalitate. 
 
După capitularea Bucureştiului, administraţia dar şi o parte însemnată a populaţiei s-a refugiat în Moldova, singura regiune rămasă liberă. În anul 1917, datorită echipamentelor militare aduse de misiunea franceză dar şi a promisiunilor regelui Ferdinand în faţa ţăranilor-soldaţi, a urmat revirimentul, iar trupele române au rezistat ofensivei germane, România supravieţuind ca stat. Întregul dezastru s-a încheiat cu pacea de la Buftea-Bucureşti din primăvara anului 1918. Pacea semnată la Palatul Cotroceni impunea condiţii grele României. Dobrogea, Cadrilaterul dar şi o parte din judeţul Constanţa erau anexate de Bulgaria, iar restul teritoriului ocupat urma să intre sub condominiul Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei şi Turciei. 
 
Cele mai profitabile ramuri economice urmau să fie controlate de Puterile Centrale. Pacea de Bucureşti însemna ieşirea României din război, pe uşa din dos. Un dezastru salvat doar de eroismul soldaţilor pălmaşi care se jertfiseră pe câmpurile de luptă. De vină, spuneau chiar contemporanii acelor evenimente, era clasa politică româneasă iresponsabilă, dominată de nepotisme şi corupţie. 
 
„Brătianu şi guvernul lui meritau să fie daţi în judecată pentru uşuratica lipsă de pregătire cu care s-a intrat în război, pentru neruşinatele potlogării pe care unii miniştri şi partizanii lor le comiseseră înaintea şi în timpul războiului; Brătianu şi guvernul lui meritau să fie aspru osândiţi pentru sutele de mii de oameni morţi de frig, de foame şi de boală, fără nici un folos pentru scopul urmărit”, scria Constantin Argetoianu. În acel moment, ţelul Marii Unirii părea compromis cu certitudine. 
 
Norocul a venit în ajutorul românilor
 
Istoricul Florin Constantiniu scria că Marea Unirea nu s-a făcut prin participarea la marele război şi nici pe câmpul de luptă, ci datorită diplomaţiei şi a unei conjucturi favorabile. ”Când idealul desăvârşirii unităţii naţionale părea compromis, au început să dea roadele două procese istorice la care nu se gândise nimeni la începutul războiului, dar care aveau să joace rolul decisiv în apariţia României Mari (este adevărat că, îndată după izbucnirea războiului, perspicacele Take Ionescu, printre multe preziceri corecte, anunţase şi o „cascadă a tronurilor" şi o cotitură spre stânga, dar nu intrase în detalii): căderea autocraţiei ţariste, urmată de instaurarea regimului comunist şi destrămarea monarhiei austro-ungare”, scria acesta în lucrarea ”O istorie sinceră a poporului român". Practic, după pacea de la Bucureşti, România ieşise din război, şi nu tocmai bine. Din contră. Cu toate acestea, jocurile hazardului au creat cel mai favorabil cadru pentru ca Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Banatul să devină parte a României. 
 
Primul mare noroc al României Mari a fost prăbuşirea Imperiului Ţarist. Rusia comunistă ieşise din războiul ”imperialist” şi făurise premizele dobândirii autodeterminării pentru multe dintre regiunile componente ale fostului imperiu rus.
 
”Pe când se negocia pacea de la Bucureşti, s-a desăvârşit şi unirea Basarabiei. Zic s-a desăvârşit, fiindcă de fapt, de când se prăbuşise Rusia, această unire era virtual împlinită. Aşa se înfăţişa ea în conştiinţa tuturor, nu numai dincoace, dar şi dincolo de Prut. Niciun moment exponenţii mişcării naţionaliste din Basarabia nu şi-au închipuit că, proclamând republica independentă basarabeană, ei constituie un stat menit să rămână cu adevărat independent. În concepţia lor, această neatârnare şi această Republică nu erau decât primul act al unirii dorite, fireşti şi fatale cu patria mumă. Dacă faptul a suferit oarecari întârzieri, era numai din motive de oportunitate, în sine problema era rezolvată, irevocabil şi indiscutabil rezolvată”, scria I.G. Duca în ”Amintiri politice”. Totodată, prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar a creat noile premise de obţinere a independenţei şi apoi de unire cu România pentru Transilvania şi mai ales pentru Bucovina. Apoi, norocul României a fost că Antanta a câştigat războiul. 
 
Cu Germania îngenuncheată, România recupera tot teritoriul pierdut anterior şi totodată avea să primească regiunile dorite din vechile imperii destrămate. ”Marea Unire nu a fost rezultatul participării României la război. Nici partizanii Antantei, nici cei ai Puterilor Centrale nu au avut în vedere revoluţia din Rusia şi destrămarea monarhiei austro-ungare. Raţionamentul lor s-a înscris formulei tradiţionale a raportului de putere interstate: victoria Antantei ne va da Bucovina, Transilvania şi Banatul, victoria Puterilor Centrale ne va da Basarabia, o biruinţă o excludea pe alta, astfel că nimeni nu vedea cum ar fi cu putinţă ca toate aceste provincii să intre aproape simultan în frontierele Vechiului Regat”, preciza acelaşi Florin Constantiniu. Evident, procesul nu a fost uşor. Românii şi, în general, populaţia din Basarabia, Bucovina şi Transilvania, au votat în unanimitate unirea cu România dar au fost anterior discuţii şi negocieri aprinse. 
 
Totodată au fost puse condiţii statului român atât din partea transilvănenilor, dar şi a bucovinenilor şi basrabenilor. ”Ele exprimau o anumită rezervă critică faţa de rânduielile din vechiul Regat, rezultată dintr-un amestec de repulsie faţă de orientalismul moravurilor, mizeria ţărănimii şi imaginea creată de îndelungata propagandă maghiară, ostilă României. Teama de politica de centralizare autoritară, atribuită lui Ion I.C. Bratianu, i-a făcut pe basarabeni să voteze iniţial o unire condiţionată, pe bucovineni să facă referiri la viitorul regim democratic şi pe transilvăneni să expliciteze amănunţit libertăţile democratice, reforma agrară radicală şi drepturile muncitorimii”, adăuga marele istoric Florin Constantiniu. 
 
O ţară mică, un ministru temperamental şi un pas mic până la dezastru
 
Chiar şi aşa, într-o conjuctură mai mult decât favorabilă, Pacea de la Bucureşti atârna ca o piatră de moară de gâtul României la negocierile de pace post-război. Mai precis, viitorul României Mari a fost decis la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920. Aici marile puteri au decis soarta Europei după război. Până la 1 decembrie 1918, Bucovina, Transilvania şi Basarabia au votat unirea cu România. Pe data de 24 decembrie, regele Ferdinand I ratifica această unire. România Mare lua naştere. Numai pentru români însă. Noua realitatea trebuia consfinţită de marile puteri. Cu alte cuvinte, până la recunoaşterea acesteia la nivel internaţional, România Mare nu exista. Mai mult decât atât, în anul 1919 România a trebuit să facă faţă agresiunilor bolşevice, atât în zona Basarabiei, dar mai ales în zona Transilvaniei. Guvernul comunist al lui Bela Kun a declanşat un atac general în Transilvania. 
 
Trupele româneşti nu numai că au respins atacul, dar au intrat în Ungaria şi au ocupat Budapesta. La Conferinţa de Pace de la Paris, la începerea lucrărilor, poziţia României era deosebit de precară. În primul rând, Antanta considera că pacea de la Bucureşti, cu Germania, anulase tratatul de alianţă din 1916. Cu alte cuvinte, România îşi pierduse statutul de aliat şi beligerant. La rândul lor americanii refuzau să recunoască orice tratat încheiat înainte de intrarea lor în război. România era a nimănui. Situaţia României devenea şi mai delicată odată cu instaurarea principiului de bază al Conferinţei şi anume ierarhia de putere. Adică, statele erau împărţite în mari puteri şi mici puteri. România intra în cea de-a doua categorie. Cei care aveau să decidă soarta Europei erau reprezentanţii celor patru mari puteri învingătoare, adică Clemenceau, Woodrow Wilson, Lloyd George şi Orlando. Cei patru ”chirurgi ai Europei” cum i-au numit o serie de istorici, nu ştiau mare lucru despre România sau despre doleanţele românilor din Transilvania, Bucovina şi Basarabia. ”Unde dracu este locul ăsta pe care România este atât de nerăbdătoare să-l ia”, se întreba Lloyd George despre Transilvania. 
 
De altfel negocierile au început prost pentru România. Clemenceau nu-l simpatiza pe Ion I.C. Brătianu, primul ministru al României. De altfel ambiţiile şi temperamentul lui Brătianu au dus aproape la un conflict deschis cu reprezentantul Franţei, punându-se în pericol ţelurile României la această conferinţă de pace. ”Ion I. C. Brătianu, stăpânit de marea sa ambiţie, nu a vrut să-l aibă alături, ca al doilea delegat, pe Take Ionescu, ale cărui întinse relaţii în lumea politică internaţională i-ar fi fost de cel mai mare folos. El a crezut că abilitatea sa politică va fi suficientă pentru a-i face recunoscute drepturile României (potrivit diplomatului Dimitrie Ghica, premierul român, confruntat cu dârzenia şi agresivitatea lui Clemenceau — „Tigrul" —, ar fi încercat chiar să-i slăbească poziţia prin discuţii politice cu oamenii de stat francezi, ceea ce l-ar fi făcut pe premierul francez să spună că ar fi putut să-l expulzeze pe Brătianu din Franţa între doi jandarmi)”, preciza Florin Constantiniu.
 
Brătianu a încercat să joace tare la Conferinţa de Pace de la Paris şi a cerut în mod ferm ca întregul Banat, inclusiv cel sârbesc, să revină României. Evident pretenţiile României au iritat reprezentanţii Marilor Puteri iar ţara noastră risca să-şi facă un duşman şi la graniţa de sud-vest. Intervenţia lui Take Ionescu, oportună de altfel, a detensionat spiritele şi a dat asigurări că România nu-şi menţine pretenţiile asupra Banatului sârbesc. 
 
Totodată, un alt conflict izbucnise între Brătianu şi reprezentanţii marilor puteri pe seama tratatului minorităţilor. Mai precis, se stipula că, pe teritoriul statelor ce intraseră în componenţa Austro-Ungariei, trebuia supravegheată situaţia drepturilor acordate minorităţilor. În special ale minorităţii evreieşti. Marile puteri doreau să încalce suveranitatea statelor mici pentru a supraveghea regimul aplicat acestor minorităţi. Cu această ocazie i s-a adus aminte României că independenţa i-a fost acceptată doar cu anumite condiţii. Una dintre acestea era acordarea cetăţeniei româneşti evreilor.
 
Brătianu a acceptat acordarea de drepturi egale tuturor minorităţilor dar a refuzat vehement limitarea suveranităţii naţionale şi imixtiunile marilor puteri. ”Brătianu a protestat ferm împotriva unor astfel de demersuri. El a refuzat categoric condiţii şi limitări impuse numai statelor succesoare ale Austro-Ungariei, nu şi marilor puteri (Marea Britanie, de exemplu, refuzase principiul protecţiei minorităţilor ca incompatibil cu întinsul ei imperiu colonial). Premierul român a relevat primejdia divizării populaţiei României în două categorii — români şi minoritari: „unii încrezători în solicitudinea statului, iar ceilalţi îndemnaţi de a-i fi potrivnici şi a căuta protecţie în afara graniţelor". 
 
Ion I.C. Brătianu a adoptat atitudinea omului de stat responsabil pentru apărarea intereselor supreme ale naţiunii. Poziţia guvernului român nu era dictată decât de dorinţa de a nu se aduce limitări suveranităţii naţionale; el era hotărât, aşa cum declara la 27 mai 1919, „să recunoască cele mai largi libertăţi minorităţilor etnice şi confesionale" şi propunea următoarea formulare a articolului privind drepturile minorităţilor: „România acordă tuturor minorităţilor de limbă, rasă şi religie care locuiesc înlăuntrul noilor sale graniţe drepturi egale acelor pe care le au ceilalţi cetăţeni români”, preciza Florin Constantiniu. Brătianu nu a reuşit să ajungă la un punct comun cu reprezentanţii Marilor Puteri şi a plecat de la Paris. Situaţia era de-a dreptul critică pentru România. 
 
Geniul unui transilvănean
 
Brătianu a demisionat, iar locul său a fost luat de un prim-ministru transilvănean, Alexandru Vaida-Voevod. Acesta şi-a dat seama din plin de situaţia dezastruoasă în care se afla România la Conferinţa de Pace, atunci când a primit un ultimatum de la Consiliul Suprem Interaliat. Mai precis, Guvernul României era somat în luna noiembrie a anului 1919 să accepte în termen de opt zile, fără rezerve şi fără condiţii, tratatul cu Austria, dar şi cel al minorităţilor. În caz contrar, România urma să fie dată afară de la Conferinţa de Pace iar relaţiile cu ea să fie rupte. O adevărată catastrofă. Atunci a intervenit însă geniul diplomaţilor români. În special cel al lui Alexandru Vaida-Voevod. ”Mai flexibil şi mai pragmatic decât Brătianu, Al. Vaida-Voevod avea să dezamorseze criza din relaţiile dintre Bucureşti şi Paris, şi, obţinând unele reformulări ale textelor (între care dispariţia referirii la recunoaşterea independenţei României), a semnat tratatele incriminate”, se arată în ”O istorie sinceră a poporului român”. 
 
Mai mult decât atât a reuşit să schimbe percepţia asupra României şi a făcut cunoscută în cele mai înalte cercuri ale politicii şi diplomaţiei occidentale cauza românească dar şi aspecte din istoria ei, arătând cu această ocazie şi legitimitatea constituirii României Mari. În iarna lui 1920, Alexandru Vaida-Voevod s-a întâlnit prima dată, în luna ianuarie, cu George Clemenceau şi Lloyd George la Paris. A discutat în Consiliul Suprem despre problema Basarabiei şi graniţa de est. Totodată va trimite urgent un mesaj în ţară şi va cere regelui să grăbească retragerea trupelor româneşti din Ungaria, aceasta fiind una dintre condiţiile francezilor şi englezilor. Cu toate acestea, fără ştirea marilor puteri, Alexandru Vaida-Voevod îi sfătuie pe cei din ţară să-i înlăture, chiar să-i bage în faţa Curţii Marţiale pe cei care lucrează pentru unguri şi mai ales pentru Horthy. 
 
Tot în luna ianuarie se întâlneşte, la Londra, de mai multe ori cu Lloyd George, iar februarie mai face câteva drumuri la Londra şi Paris. Foarte important, Alexandru Vaida-Voevod reuşeşte să schimbe atitudinea presei franceze faţă de România. La început ostilă, după lobby-ul făcut de primul-ministru român, atitudinea se schimbă într-una favorabilă. Totodată transilvăneanul a luptat la ”baionetă” cu diplomaţia maghiară. În cele din urmă strădaniile lui Alexandru Vaida-Voevod, dar şi politica sa externă flexibilă au dat roadele scontate şi au făcut ca un efort de aproape patru ani să dea roadele cuvenite.
 
„Rog să primiţi sincerele mele mulţumiri pentru foarte cordialul mesagiu. Am fost fericit de a fi avut marea plăcere de a vă întâlni şi de a fi avut împreună convorbiri folositoare privitoare la chestiunile româneşti şi la cele externe europene. Sunt sigur că şederea dv. în Anglia v-a convins de simţămintele sincerei prietenii a Poporului şi Guvernului britanic pentru Poporul României şi al Transilvaniei. Dorim prosperitate şi progres patriei dv. mărite”, îi scria Lloyd George lui Vaida-Voevod, în primăvara lui 1920, semn că atitudinea faţă de România se schimbase la 180 de grade.
 
La această schimbare a contribuit şi Regina Maria, cea care a luat drumul Parisului pentru a încerca să-i convingă pe puternicii vremii să susţină România. „România avea nevoie de o faţă acolo, am decis să fiu eu faţa“, scria Regina Maria. Totodată, aceasta a reuşit să se apropie de colonelul House, şeful staff-ului preşedintelui american Woodrow Wilson, şi l-a convins să susţină cauza României. Mai mult decât atât, i-a făcut o impresie extraordinară lui Clemenceau asigurând şi sprijinul Franţei. „Regina Maria a reuşit în trei zile ce n-a reuşit el în şase săptămâni“, scria Ion I.C. Brătianu. Tocmai de aceea Regina Maria a fost unul dintre făruritorii României Mari
 
De altfel, la Saint Germaine en Laye, în decembrie 1919, era încheiat tratatul cu Austria şi era recunoscută unirea Bucovinei cu România. Mai apoi, în iunie 1920, la Trianon, prin tratatul cu Ungaria, era recunoscută unirea Transilvaniei cu ţara, iar în cel de la Paris, octombrie 1920, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia recunoşteau unirea României cu Basarabia. Totodată, prin tratatul de la Neuilly sur Seine cu Bulgaria, frontiera dintre România şi Bulgaria revenea la realităţile din anul 1913. România Mare devenea realitate, după ani de lupte, şi mai ales iscusinţă diplomatică.
 
Vă mai recomandăm:
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: