Cine a fost „Califul nebun“, liderul islamic care a distrus cel mai important simbol al creştinătăţii. Momentul a deschis drumul persecuţiilor religioase
0
Fervoarea mistică a unui sultan din Orientul Apropiat a declanşat un adevărat val al persecuţiilor religioase în preajma anului 1000. Liderul islamic este considerat unul dintre părinţii intoleranţei religioase în Evul Mediu şi unul dintre cei care au oferit un pretext şi un motiv în acelaşi timp pentru organizarea cruciadelor. Era nepotul a doi patriarhi creştini şi a ucis numeroşi coreligionari ai bunicilor săi.
În jurul anului 1000, lumea se afla într-un moment de cotitură. Europa era cuprinsă de misticism şi idei apocalitice răspândite de călugări rătăcitori sau de mari prelaţi cu vederi sinistre. Liderii religioşi încercau să reconcilieze o lume răvăşită de războaie şi invazii, făcând strădanii de a canaliza furia şi energia războinică a feudalilor înarmaţi până în dinţi, către scopuri mai nobile şi să le distragă atenţia de la conflictele interne sau jaful la drumul mare.
Era şi o cumpănă de milenii, marcată de credinţă şi pelerinaje, Mormântul Sfânt de la Ierusalim fiind ţinta spirituală şi materială a mii de pelerini din Occidentul creştin. În tot acest timp, Orientul Apropiat, locurile biblice, se aflau sub controlul sultanilor şi emirilor de diferite origini care împrăştiau la rândul lor o nouă doctrină, cea islamică. Secole de-a rândul islamul şi creştinismul au reuşit să convieţuiască în jurul coastelor Siriei şi Israelului de astăzi. Ierusalimul era un oraş cosmopolit, renumit pentru toleranţa sa religioasă şi un loc unde, deşi stăpâneau musulmanii, pelerinilor creştini le era permis accesul.
Urcarea lui Abu Ali Mansur cunoscut drept Al-Hakim Bi-Amr Allah, pe tronul Imperiului Fatimid din Egipt, a schimbat însă totul, spun istoricii. Acesta a dat startul intoleranţei religioase în această zonă fierbinte.A făcut ceva ce era considerat în vremea sa ceva abominabil oferind motivul şi pretextul perfect pentru apariţia şi organizarea cruciadelor, expediţiile creştine în Orient pentru eliberarea Ierusalimului de sub stăpânire musulmană.
Stăpânul unui imperiu la 11 ani
Al-Hakim este unul dintre cele mai bizare personaje din istorie. A devenit calif al Imperiului Fatimid cu centrul în Cairo, în anul 996 d Hr. Îl urmase la tron pe tatăl său Abu Mansur Nizar al Aziz. În timpul unei călători Abu Mansur s-a îmbolnăvit grav şi deodată l-a ales pe Al-Hakim dintre toţi fii său, drept moştenitor. " L-am găsit doar cu bandaje şi zdrenţe pe trup. M-a sărutat şi m-a îmbrăţişat. Mi-a spus ” Când jelesc pentru tine, iubirea inimii mele” şi lacrimi i-au curs din ochi. (...) După o vreme când a închis ochii şi după ce Dumnezeu la luat la el, Barjawan( n.r. trezorierul) a venit repede la mine şi văzându-mă în vârful unui sicomor a strigat
”Coboară jos băiatul meu. Dumnezeu să te apere pe tine şi pe noi toţi. Apoi mi-a pus pe cap turbanul plin de bijuterii”, îşi amintea Al-Hakim. În acel moment avea doar 11 ani şi se numea de fapt Abu Ali Mansur. Avea să se numească mai apoi Al Hakim Bi-Amr Allah adică ”Lider cu voia lui Dumnezeu”. Al-Hakim deşi era stăpânul Imperiului Fatimid, un imperiu islamic, cu centrul în Africa de Nord, avea ochii albaştrii şi părul roşcat. Era al şaselea conducător al Imperiului Fatimid Shiit. Imperiul pe care-l conducea se întindea din Africa de Nord şi până în Sicilia, din Siria şi până la oraşele sfinte din Arabia. Avea capitala la Cairo.
”Califul nebun”
Al-Hakim a rămas însă în istorie ca un personaj foarte controversat. A fost numit ”Califul nebun” din cauza unor decizii dubioase luate de acesta. Al-Hakim era adept al unei secte numită Druze apărută în Orientul Mijlociu. Druze a apărut chiar în legătură cu Al-Hakim. Mai precis câţiva teologi ismaeliţi l-au proclamat pe Al-Hakim un soi de zeu. În orice caz, ”califul nebun” a luat decizii care i-au şocat pe contemporani. A ordonat jefuirea oraşului Al Fustat de lângă Cairo din motive greu de înţeles şi a ucis toţi câinii din Cairo fiindcă lătratul lor îl deranja. Totodată Al-Hakim a interzis consumul unor legume dar şi a unor tipuri de scoici, la fel fără explicaţii foarte clare. Apoi a interzis femeilor să mai părăsească casele iar cizmarilor să le mai facă acestora papuci.
Mai mult decât atât a interzis consumul de bere şi vin iar mai apoi a început să persecute alte culte. Cu toate acestea Al-Hakim avea perioade de ”nebunie” când dădea edicte şi interdicţii dubioase care alternau cu perioade de pace şi înflorire. De exemplu a sponsorizat şcoli, a hrănit populaţia în timpul foametei şi a încurajat literatura, la rândul său fiind un personaj foarte cult. O explicaţie ar fi prezenţa unei boli psihice, cu episoade crize dar şi cu momente de revenire. Se spune că suferea de ”melancolie” şi că petrecea, drept tratament, în momentele de criză, ore întregi în butoaie cu un fel de ulei violet.
Începutul persecuţiilor religioase
Cea mai neagră pată pe domnia lui Al-Hakim o reprezintă însă perspecuţiile fără precendent împotriva cultelor religioase minoritare. Acesta s-a ridicat împotriva creştinilor, evreilor şi chiar suniţilor. În anul 1004 Al-Hakim a ordonat ca să le fie interzisă creştinilor celebrarea Paştelui şi Învierea. În 1005 a dat legea diferenţierii obligându-i pe creştini şi evrei să poarte turbane negre şi anumite tipuri de centuri plus clopoţei la gât, la intrarea în băile publice. ”În capitala sa, Cairo, acest calif dezechilibrat şi-a asmuţit mânia împotriva creştinilor în particular”, spunea istoricul Michael Bonner. Printre altele a fost acuzat că îi obliga pe creştini să se covertească la Islam. În 1009, în Ierusalim dar în general pe Pământul Sfânt, Al-Hakim a început persecuţia creştinilor şi evreilor. În acelaşi an, a făcut un gest abominabil pentru creştini.
A ras de pe faţa pământului Basilica Sfântului Mormânt, un monument cu o valoare simbolică capitală pentru întreaga creştinătate dar mai ales pentru pelerinii şi lumea creştină Occidentală. ”Au ras la pământ întreaga biserică, în fară de acele părţi imposibil de dărâmat sau prea greu de mişcat din loc”, scria cronicarul Ioan din Antiohia. Al-Hakim a oferit unul dintre primele exemple de discriminare religioasă gravă şi oficială din evul mediu, dând totodată occidntalilor unul dintre motivele şi pretextele pornirii Cruciadelor contra islamului şi pentru eliberarea Sfântului Mormânt. Chiar şi în condiţiile în care Al-Hakim a a autorizat cultul creştin şi restaurarea Sfântului Mormânt , ceva ani mai târziu. ”Asta însemna nu numai persecutarea creştinilor, ci şi un act care anunţa o viitoare ameninţare la adresa tuturor libertăţilor de credinţă”, scria Genevieve Bresc-Bautier. Mai mult decât atât în anul 1005 a ordonat postarea publică a blestemelor împotriva primilor trei califi islamici. Acesta visa la venirea pe pământ a stăpânului tuturor timpurilor.
Nepotul a doi patriarhi
Cazul lui Al-Hakim şi persecuţiile sale împotriva creştinilor este cu atât mai ciudat cu cât acesta era nepotul a doi patriarhi creştini. Mama sa, soţia lui Abu Mansur era o creştină melchită, din Orientul Mijlociu. Iar fraţii ei, erau patriarhi ai creştinilor melchiţi din Orientul Mijlociu. Pe scurt, lideri religioşi importanţi.
Vă mai recomandăm:
Raport PEW: restricţiile anti-religioase, în creştere. Creştinismul, cea mai persecutată religie
Se încarcă comentariile...
