Cei mai războinici voievozi din istoria românilor. Domnitorii cu veleităţi de cuceritor care şi-au cotropit vecinii

Cei mai războinici voievozi din istoria românilor. Domnitorii cu veleităţi de cuceritor care şi-au cotropit vecinii

Reprezentare a oştenilor moldoveni în bătălia de la Baia FOTO moldoveni.md

Istoria românilor a fost marcată de războaie şi lupte pentru putere. În ciuda percepţiei generale, o parte a voievozilor români au avut porniri de cuceritori, ducând o politică expansionistă, culmea, mai ales în detrimentul celorlalte principate cu populaţie românească.

Ştiri pe aceeaşi temă

În jurul istoriei Evului Mediu românesc s-a creat o adevărată mitologie, începând cu mijlocul secolul al XIX-lea, dar mai pregnant în anii comunismului. 

Printre altele s-a încetăţenit ideea existenţei unei conştiinţe naţionale medievale şi a unei conlucrări paşnice între voievozii celor două Principate româneşti. 

În plus, a fost indusă percepţia că politica voievozilor români a fost mereu paşnică, defensivă, de tipul celor care-şi apără  ”sărăcia, şi nevoile, şi neamul”. 

În realitate, aşa cum arată izvoarele şi specialiştii, istoria medievală a românilor este dominată de luptele interne pentru putere, cu perioade crunte de adevărat război civil între pretendenţii la tron. 

Mai mult decât atât, au existat şi voievozi cu apucături expansioniste, mai ales în detrimentul altor teritorii locuite de români. Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul sunt doi dintre voievozii români care au reuşit să extindă cel mai mult teritoriile principatelor peste care stăpâneau.

 

Un popor crescut în focurile războaielor civile

 
Atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, o legislaţie medievală privind succesiunea la tron a aruncat de multe ori în haos Principatele Româneşti. Pe scurt, la tron aveau dreptul toţi cei care erau din ”os domnesc“, adică inclusiv copiii neligitimi ai domnitorilor. 
 
Luptele dintre pretendenţi au dus la războaie civile. Mai ales după moartea lui Alexandru cel Bun în Moldova, sau moartea lui Mircea cel Bătrân în Ţara Românească. Totodată rivalii la tron ajungeau să cheme în ajutor marile puteri de la graniţele Principatelor, inclusiv pe otomani, polonezi sau unguri. Datorită conflictelor dese, oamenii s-au deprins cu războiul. Călătorii străini care ajung în Principate ajung să-i descrie pe moldoveni, de exemplu, ca fiind o populaţie foarte războinică şi pricepută în mânuirea armelor. 
 
”Oamenii sunt de felul lor şireţi, cu trupul înalt şi vârtos şi sunt cruzi în război. Sunt înarmaţi cu suliţe foarte lungi, cu scut şi cu sabie încovoiată, arme îndeosebi turceşti. Câţiva folosesc buzdugane de fier şi cei mai mulţi securea. Se încaieră la luptă cu atâta îndrăzneală, cu atâta dispreţ de duşman şi încredere în sine încât cu puţine forţe au bătut adeseori, chiar oştiri puternice de ale vecinilor lor. Au fost supuşi de turci mai mult din faptul că erau slăbiţi de dezbinările dintre ei decât înfrânţi în luptă”, preciza italianul Anton Maria Graziani în anul 1564. 
 
Luptele pentru putere au frânat dezvoltarea economică a Principatelor, dar au contribuit totodată şi la slăbirea instituţiei domniei, voievozii ajungând la mâna marilor familii boiereşti dar şi a turcilor, îndeosebi. În acest context, voievozii au plătit mai mult tribut decât s-au bătut pentru creşterea puterii şi a prestigiului sau pentru independenţă faţă de Înalta Poartă. 
 
Cei care se revoltau împotriva suzeranităţii otomane, fie ajungeau să piardă războiul, după câteva succese pe câmpul de luptă, fie ajungeau să plătească tribut atunci când numai aveau resurse şi vitalitate să mai poarte război. 
 
Au existat însă şi rare perioade de stabilitate şi prosperitate în cadrul Principatelor, cu domnii îndelungat sau contexte favorabile principilor nord-dunăreni. În acele momente, voievozii români nu au ezitat să se comporte ca adevăraţi cuceritori şi să încerce să-şi extindă stăpânirea cât de multe se putea, în detrimentul vecinilor. Domni puternici impuneau voievozi-marionetă în principatul vecin sau încercau cu arma în mână să obţină teritorii sau cetăţii inclusiv de la vecinii mai puternici. Ba chiar se aventurau la sud de Dunăre şi făceau ravagii în teritoriile otomane. 
 

Ştefan al III-lea Muşat, cel mai puternic prinţ nord-dunărean

 
Unul dintre cei mai importanţi şi puternici voievozi români a fost Ştefan cel Mare. A avut o domnie îndelungată din 1457 şi până în 1504, reuşind să aducă Moldovei o prosperitate, dar şi o întindere teritorială fără precedent. Începuturile domniei sale au pus capăt un război civil care dura de mai bine de 20 de ani, provocat de luptele pentru tron dintre urmaşii lui Alexandru cel Bun. 
 
Totodată stăpânirea lui Ştefan al III-lea Muşat, aşa cum se numea de fapt marele voievod, a însemnat prosperitate economică, reorganizare administrativă şi mai ales întărirea armatei Moldovei, devenită una dintre cele mai puternice şi bine organizate din zona nord-dunăreană. 
 
Ştefan cel Mare, după cum arată şi medicul veneţian Matteo Muriano, venit şi ca spion al dogelui Veneţiei la Suceava, arată că voievodul dispunea de 60.000 de luptători, majoritatea călări, toţi oameni căliţi în focul luptei şi bine echipaţi şi înarmaţi. 
 
”Supuşii sunt toţi bărbaţi viteji, ageri şi nu făcuţi să stea pe perne, ci la război pe câmpul de luptă. Acest domn prea vestit poate să ridice la luptă 60.000 de oameni de ispravă, adică 40.000 de călăreţi şi 20.000 de pedeştri”, preciza medicul italian. 
 
Cu această armată, cu un sistem defensiv bine alcătuit, dar şi cu o politică bine chibzuită, Ştefan cel Mare a reuşit să menţină independenţa şi prosperitatea Moldovei timp de 47 de ani. A reuşit să-i învingă pe unguri la Baia, pe turci la Podul Înalt şi pe leşi la Codrii Cosminului. Asta dacă ar fi să luăm în considerare doar cele mai importante bătălii. 
 
Ştefan cel Mare nu s-a rezumat doar la defensivă, ci a abordat o politică militară expansionistă, încercând să aducă sub ascultare Ţara Românească şi să o transforme într-o zonă-tampon împotriva turcilor, dar şi să obţină importante posesiuni la Marea Neagră, dar şi în zonele controlate de polonezi. 
 
Cele mai puternice războaie de cucerire şi pedepsire le-a dus Ştefan cel Mare, culmea, împotriva vecinilor munteni. Mărul discordiei a fost cetatea Chilia. Fosta posesiune genoveză s-a plimbat de la un Principat la altul. Ştefan cel Mare a reuşit să o aducă însă în stăpânirea Moldovei. 
 
Radu cel Frumos, pus de turci domn în locul lui Vlad Ţepeş pe tronul Ţării Româneşti s-a gândit să aducă Chilia, din nou în stăpânirea Valahiei. A atacat cetatea Chilia, cu ajutorul turcilor, dar fără succes. Ştefan cel Mare aştepta un asemenea prilej. Nu s-a mărginit doar să apere Chilia. A declanşat o campanie de represalii cumplită. A făcut prăpăd în zona Ialomiţei, arzând o cetate şi un oraş. Atacă şi arde Brăila, dar şi Târgul de Floci, unul dintre cele mai prospere centre comerciale munteneşti ale vremii şi locul de baştină al altui mare domnitor, Mihai Viteazul. 
 
”Întra zavistiia între Ştefan-vodă şi Radul-vodă, domnul muntenesc, pre obiceiul firei omeneşti de ce are, de aceia pofteşte mai mult, de nu-i ajunse lui Ştefan-vodă ale sale să le ţie şi să le sprijinească, ci de lăcomie, ce nu era al lui, înca vrea să coprinză. Strâns-au ţara şi slujitorii săi şi au intratu în Ţara Muntenească, de au prădatu marginea, şi au arsu Brăila în săptămâna albă, marţi”, se arată în cronici. 
 
În 1471, după ce-l bate pe Radu cel Frumos la Soci, Ştefan cel Mare jefuieşte din nou Ţara Românească. Moldovenii s-au întors cu care pline de pradă şi peste 17.000 de robi ţigani, după ce au ars şi distrus domeniile boierilor munteni. În 1473, Ştefan atacă din nou Valahia, cu intenţia de a-l alunga pe Radu cel Frumos şi de a pune pe tron un voievod credincios lui. Moldovenii au învins uşor armatele munteneşti şi au prădat totul reuşind să cucerească inclusiv cetatea Dâmboviţei. Soţia şi fiica lui Radu cel Frumos ajung prizonierele lui Ştefan cel Mare. 
 
În 1484 a avut loc a treia invazie asupra Ţării Româneşti. ”Ştefan vodă au prădatu şi au arsu toată Ţara Muntenească”, arată cronicile. 
 
În Letopiseţul Cantacuzinesc există un pasaj controversat, care ar da de înţeles că Ştefan cel Mare a stăpânit şi Moldova, dar şi Ţara Românească timp de 16 ani. În timpul apogeului domniei sale, Ştefan cel Mare extinsese teritoriul Moldovei către Chilia şi Cetatea Albă înspre sud-est, la nord până în Pocuţia, la Colomeea, la Est până la Nistru iar la Vest în dincolo de Carpaţi, cu posesiunile sale din Transilvania. 
 

Mihai Viteazul, cuceritoriul Ardealului şi Moldovei

 
Dacă Moldova a fost dominată de personalitatea lui Ştefan cel Mare, în Valahia, Mihai Viteazul a fost cel care a reuşit să ducă acest Principat nord-dunărean la maxima sa întindere teritorială. Ajuns domnitor în anul 1593, după ce a reuşit prin influenţă şi sume uriaşe de bani să-şi câştige rangul boieresc, dar şi dreptul la tron, Mihai Viteazul rupe legăturilor cu turcii şi se transformă într-un voievod cruciat la malurile Dunării.
 
După bătălia de la Călugăreni, unde-şi dovedeşte valoarea pe câmpul de luptă, Mihai Viteazul profită de un moment favorabil şi intră în graţiile împăratului romano-german Rudolf al II -ea de Habsburg. Mai precis, cardinalul Andrei Bathory, ajuns voievod al Transilvaniei, se aliase cu polonezii şi se pregătea să cadă la înţelegere şi cu turcii. Această situaţie nu convenea deloc împăratului Rudolf al II-lea, unul dintre cei mai înverşunaţi inamici ai Semilunii. 
 
Cu tronul ameninţat, Mihai Viteazul cere aprobarea împăratului pentru o intervenţie în Transilvania. Rudolf al II-lea este de acord.
 
Mihai Viteazul avea o armă mult modernizată faţă de ceea ce avuseseră precedesorii săi. Angajase mercenari, o dotase pe cât posibil cu arme de foc şi în plus beneficia de sprijinul haiducilor sud-dunăreni specializaţi în luptele cu turcii. În 1599, domnitorul muntean a trecut prin pasul Buzău, în Transilvania, şi a înfruntat armata lui Bathory la Şelimbăr. Obţine o victorie decisivă şi intră triumfător în Alba Iulia.
 
Profitând de momentul prielnic, în primăvara anului 1600 se aruncă asupra Moldovei, condusă de Ieremia Movilă, o marionetă a polonezilor. După un tur de forţă, Mihai Viteazul cucereşte Moldova şi-l alungă pe Ieremia Movilă. Pe 6 iulie 1600, Mihai Viteazul este pomenit în documente drept domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi al Transilvaniei. Era singurul voievod român care ajunsese să stăpânească un teritoriu atât de întins.
 
Avea să-l păstreze, însă, foarte puţin timp. Deşi mitologiile naţionaliste pomeneau despre idealul naţional şi dorinţa nestrămutată a voievodului de a uni toate ţările locuite de români, istoricii şi documentele vremii arată însă altceva. 
 
Mai precis, prezintă portretul unui cuceritor, fără conştinţă naţională, dornic de putere şi totodată de a anihila avantajul turcilor la nord de Dunăre. Istoricii spun că ideea de naţiune sau conştiinţa naţională va apărea ceva mai târziu şi în niciun caz nu era conştientizată la 1600. În schimb, dorinţa de putere şi acumulare de teritorii, da.
 
”Mihai a cucerit Ardealul şi Moldova, nu din cauza caracterului lor românesc, ci pentru că se depărtaseră de la unirea încheiată între ele pentru a lupta cu turcii. El a restabilit această unitate a Ligii încheiate în 1594, ideea politică ce l-a călăuzit a fost aceea a unităţii pe temei de cruciadă. De aceea nu l-a preocupat unitatea politică, a fost domn peste  trei ţări, cu graniţele lor, cu guvernele lor deosebite”, scria istoricul P. P. Panaitescu în „Mihai Viteazul”.
 
Sugestive sunt şi mărturiile cronicarilor. De exemplu, Radu Popescu arată caracterul unificării de la 1600. ”„Au supus domnia lui pă turci, pă moldoveni, pă unguri, de-i avea ca pe neşte măgari pe toţi”, preciza acesta în ”Istoria domnilor Ţării Româneşti”.
 
Cronicarul moldovean Miron Costin este mai tranşant, având în vedere şi faptul că Mihai Viteazul invadase Moldova. ”O! nesăţioasă hirea domnilor spre lăţire şi avuţie oarbă! Pe cât să mai adauge, pe atâta râvneşte. Poftele domnilor şi a împăraţilor n-au hotar. Având mult, cum n-ar avea nimic le pare. Pe cât îi dă Dumnezeu nu se satură. Având domnie, cinste şi mai mari şi mai late ţări poftesc. Având ţară, şi ţara altuia a cuprinde cască, şi aşa lăcomind la altuia, sosesc de pierd şi al său. Multe împărăţii în lume, vrând să ia alte ţări, s-au stins pe sine. Aşa s-au stins împărăţia lui Darie-împărat de Alexandru Machidon, vrând să supună ţările greceşti şi toată Machidonia Darie au stins împărăţia sa, de au căzut pe mâinile lui Alexandru Machidon. Aşa împărăţia Cartaghinii, vrând să supună Râmul, au căzut la robia râmlenilor. Aşa Pir-împărat, vrând să ia Italia, au pierdut ţările sale. Aşa şi Mihai-vodă, vrând sa hie crai la unguri, au pierdut şi domnia Ţării Munteneşti”, scria acesta. 
 
Vă recomandăm să citiţi şi:
 
 
 
 
 
 
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările