Vrei, nu vrei să fii de acord, Vranţa înseamnă vie, viţă, vin, viaţă. Ordinea este aleatorie, dar aş prefera să accepţi ordinea asta. De dragul meu, te rog. Îţi place sau nu limba vranceză, accentul localnicilor mai mult sau mai puţin exagerat, în funcţie de regiunea în care călătoreşti, salutul lor mai mult sau mai puţin preţios, cuceritor încă de la intrare, dacă ţi-e foame sau sete, până la urmă eşti nevoit să accepţi sau să refuzi cât poţi tu de politicos o discuţie aproape inevitabilă despre vin.

Şi dacă ai făcut din greşeală o mişcare a poignée-ului către secţiunea vinuri din meniu, ai cu siguranţă ocazia să dezvolţi o discuţie despre terroir, metoda de vinificaţie, soi de struguri, cupajare, vinificator, clasificare etc. Vrei la pahar? Este. Nu vrei o sticlă? Vrei la pichet? Avem. Vrei la carafă? Sigur. Mai mare? Mai mică?

Pe toate străzile găseşti invitaţii care mai de care mai creative. Vino să vizitezi. Vino să deguşti. Vino să vezi. Vino să vorbeşti cu noi. Vino să... bei, să cumperi, să visezi, să vie, viţă, vin, viaţă. Nici nu ştiu cât vin consumă vrancezii pe cap de locuitor. Şi nici nu contează în contextul ăsta. Îţi dai seama din capul locului că dacă ai chef să bei o bere sau un whiskey, eşti automat pus în situaţia să îţi asumi o privire plină de condescendenţă. În Vranţa, odată intrat, trebuie să consumi vin din viţă de vie. Asta e viaţa lor, şi asta vor să împărtăşească cu tine.

 

640 de kilometri în ultima săptămână

Din Tullete, unde se încheia povestirea noastră din episodul precedent, şi până în apropiere de Piacenza, unde am ajuns marţi, 13 august, am parcurs încă aproximativ 640 de kilometri, care se adaugă la cei 800 „pedalaţi“ în primele 10 zile. În ultima săptămână am plecat din micuţa localitate franceză Tullete în direcţia munţilor, spre Monteglin, apoi Barcelonnette, o staţiune cochetă de la poalele Alpilor. De acolo am pornit prin Route de la Bonette peste Alpi şi până la Nisa. Am „biciclit“ apoi pe Coasta de Azur spre est, am intrat în Italia şi am ţinut coasta până în Genova. Astăzi, marţi, 13 august, am început urcarea spre nord-est, către Piacenza. Italia, iată-ne!

Pasiunea mea pentru vinuri este singura pârghie care mă apropie de oamenii ăştia. Şi mi-a înlesnit înţelegerea unor obiceiuri şi modele culturale. Pentru că mie nu mi-au plăcut niciodată vrancezii. Dar pentru că degustarea unui vin rivalizează în viziunea mea cu explozia în cerul gurii a unui camion de îngheţată, am ales să profit şi să mă bucur de fiecare ocazie de a avea măcar un pahar de vin la îndemână.

La masă

Nu mănânc porc din principiu. Nici scoici sau alte nevertebrate. Nu mă întrebaţi de ce, am să refuz o discuţie pretenţioasă pe subiectul ăsta. Unii dintre voi vor spune că am ratat jumătate din plăcerile vieţii unui gurmand adevărat ce pretind că sunt. Cei mai mulţi dintre chelneri mi-au sugerat din privire aceeaşi idee.

Nu am mâncat nici jambon, nici saucissons, nici alte gelatinoase indiferent de soi sau mărime. Asta nu m-a oprit să comand escalop, antricot, muşchi sau alte fripturi din carne de vită, miel, oaie sau pui, cocoş, raţă sau curcan, asociate obligatoriu cu cel puţin un pahar de vin. Indiferent de locul în care ne-am oprit să mâncăm. Ai fi surprins dacă îţi voi spune că peste tot am băut vinuri excelente?

Friptura de vită face carieră în Franţa

Pe traseu, pe stradă

De la Bordeaux, pe coasta de vest la Atlantic şi până în sud spre Mediterană, am pedalat pe lângă sute, mii de panouri publicitare, semne oficiale de circulaţie, care te îndemnau să îţi schimbi direcţia, să te opreşti, să arunci o geană, să încerci, să îţi răcoreşti palatul gurii, să îţi clăteşti ochii, să vizitezi, să saluţi măcar, şi poate o să-ţi placă şi o să cumperi, direct de la producător, direct de la cramă. Un chateau, un terroir aparte... orice, absolut orice are legătură cu viaţa. Vino! Aici! Deschis!

Pentru că via, viţa, vinul, crama, butoiul, castelul sunt viaţa lor, a vrancezilor, şi se laudă cu ele mai mult decât cu orice altceva.

Pain de Sucre – Cabestan

Am ales să intrăm pe stânga. Aleatoriu. Mi-a plăcut cum arăta via. Şi panoul publicitar pe care scria ceva de genul: „Producător independent“.  Am dat, în curtea domeniului aşezat între vii, de un brac de Weimar, gri, foarte prietenos. Parcă ne aştepta. Un tractor roşu, mic, o maşină neagră, praf mult, iar
în jur, nici ţipenie de om. Pe un afiş scria „dacă nu sunt aici, sunaţi la...“. Am sunat. La capătul firului, un glas de femeie. Est-ce que vous parlez l’anglais? (n.r. – vorbiţi engleza?)

În cramă

Conacul, aşezat între coline, în mijlocul viilor atent îngrijite. Câţiva palmieri şi restul clădirilor din piatră, de jur împrejurul bătăturii. Pe scări coboară o doamnă trecută de 45 de ani, zâmbind prietenos. Observ imediat ceasul Hermes portocaliu de la mâna dreaptă. Ne invită în cramă. Pe pereţii de piatră, câteva diplome, certificări, nişte premii şi multe rafturi lungi cu sticle de vin. O chiuvetă din piatră, un bar din piatră, pardoseală din piatră, butoaie de vin pe post de mese, multe pahare de vin, cutii de lemn, cutii de carton. Răcoare şi mii de dopuri de plută peste tot.

E numai un zâmbet gazda noastră. E mândră de locul ei. Aflăm că o cheamă Françoise şi că a cumpărat domeniul în 2001, iar via pe care o vedem a fost replantată în întregime. E fericită să le spună asta unor biciclişti „puţin plecaţi“ de acasă, transpiraţi de pe drum şi bătuţi de soare şi vânt. Ne toarnă în pahare şi nu conteneşte să ne prezinte vinurile. Ne astâmpără setea, ne înmoaie puţin genunchii, ne arată distincţiile primite de-a lungul anilor, noi am mai bea, ea ne-ar mai servi cu plăcere, noi ne scuzăm că avem de pedalat...

Françoise ne-a primit în cramă, ne-a ostoit setea şi ne-a înmuiat genunchii cu vinurile sale de excepţie

Tragem aer în piept şi ne facem curaj să ieşim în arşiţa de afară. Mulţumim din suflet pentru trataţie şi atenţie, cerem o carte de vizită şi plecăm. Din şaua bicicletelor am asigurat-o pe Françoise Bousquet că o să scriem despre experienţa pe care ne-a oferit-o.

Vignerons de Caractere – Vaqueiras

40ºC. Infernul parcă se revărsase pe traseul turistic al vinului Côtes du Rhône. Miroase a piatră încinsă, a asfalt încins, a aer încins, a încins, încins... Şiroaie de sudoare pe frunţi, pe braţe, pe spinările arcuite sub soare pe biciclete. „Intrăm să bem un pahar de vin, băieţi?“

„Băi, nene, tu nu vezi în ce hal suntem? Mi-e şi ruşine să intru aşa... Du-te tu, dacă vrei.“

Intru singur. Un templu modern al vinului. Ce spectacol! Ce atenţie pentru detalii. Un concept store impecabil, care defineşte până la cel mai mic amănunt vinul. Transparenţă, strălucire, reflexii, fluiditate, culoare, perfecţiune. Ies în curte şi exclam: „Trebuie să intraţi! Trebuie să vedeţi spectacolul ăsta! Nici unul dintre noi nu a mai văzut aşa ceva!“.

Până la urmă, reuşesc să-l conving pe Laur. Andrei ne aşteaptă afară, la umbra unui platan.

Intrăm. Surprind cu colţul ochiului uimirea lui Laurenţiu. Se mişca cu grijă, parcă să nu cumva să strice ceva din echilibrul lucrurilor, să nu deranjeze. Ne apropiem şi cerem un pahar de vin. Ei se bucură să ne servească de parcă am fi coborât dintr-un Mercedes-Benz tocmai oprit în parcare.

Primim cu satisfacţie. Vinul alb, răcoros, sfârâie pe gât-lejele însetate. Cerem apă. Clătim obrajii şi trecem la al doilea. Apă din nou... şi încheiem cu vinurile albe. Roze aperitiv şi un roze mai corpolent fac trecerea spre vinurile roşii. Primul vin roşu, mai uşor şi catifelat, urmat de un pahar cu apă zdravăn, pentru a spăla taninii lăsaţi pe gingii şi pe cerul gurii. Ne bucurăm de aromele picante ale ultimului vin roşu. Ei ne-ar mai fi servit. Noi am mai fi băut. Dar nu am mai fi fost capabili să plecăm de acolo. Mă simţeam ca atunci când, abia trezit din somn, realizezi că visai un vis din care nu prea ai fi vrut să ieşi, dar nici nu mai ai cum să te întorci deoarece tocmai ce te-ai trezit...

Vinuri excepţionale. Atenţie cum rar întâlneşti. Cerem nota. Ne-o asumasem încă de la început. Solicitasem un pachet special pentru degustare. „C’est bien, monsieurs. Nu trebuie să plătiţi. À bientôt!“

Am stomacul în gât, genunchii moi şi pielea de găină pe mine chiar în momentul în care scriu aceste rânduri şi îmi amintesc. Ce viaţă au oamenii ăia, îmbuteliată la sticlă cu dop de plută...

Degustări în serie

După coborârea de pe Col de la Bonette, am căutat un loc să campăm. Şi am apucat-o pe un drum la dreapta. Surpriză! Drumul urca pe nişte culmi din ce în ce mai înalte. Şi urca, nu glumă. Tot iadul a fost chemat la apel, în ordinea vârstei: mama dracilor, tatăl dracilor şi toţi dracii, mari şi mici, indiferent de culoare, temperament sau personalitate sau ocupaţie. Cinci kilometri de chin, până sus, în Auron.

Nici nu contează cine a fost cu ideea. Am ajuns pe înserat, după ce, personal, am fost nevoit să fac pauză pentru a intra în direct la Radio Republica Verde. În urma mea am lăsat tot răul de care aş fi fost capabil vreodată şi cerul colorat de un apus roşu. L-am sunat pe Laur, „unde sunteţi?“ şi am traversat în grabă centrul staţiunii montane. Colţul ochiului mi s-a agăţat de un loc mic, peste care scria mare cât casa: „Bar, Cave a Vins, Champagne!“ Mă întorc aici, în seara asta. Cu siguranţă!

Am ajuns în camping la 1.500 de metri altitudine, mi-am aruncat bicicleta într-o rână, m-am schimbat în
haine călduroase şi m-am întors la wine bar fără să scot o vorbă. Am intrat cu sete şi chef de vin. Primul pas şi am avut senzaţia că am păşit în ceruri... L-am întâlnit pe Fred, un domn de origine italiană cam pe la
45-50 de ani. Vorbea repede şi ciudat o vranceză stricată.

Era tare mândru de locul lui. Nu avea meniu, dar turuia încontinuu despre vinurile din rafturile care umpleau pereţii şi despre brânzeturile şi cărnurile învechite înşirate în spatele barului pe platouri de ardezie neagră. Într-un capăt al micuţului bar, prietenii lui Fred, gălăgioşi, radiau de mulţumire şi comandau întruna. Fred vorbea cu mine şi nu contenea să deschidă sticle de vin. Şi de şampanie.

Învăluiţi în miros de cantal, parmezan, gruyère, cărnuri uscate care îţi îmbibau nările şi hainele, toţi aşteptau cu sufletul la gură următorul pahar. Vinuri scumpe, care mai de care. Pare că aşa miroase viaţa pentru vrancezi. Nu pot decât să fiu perfect de acord cu ei.

Mie mi-a recomandat un vin roşu, mai puţin complex, zice el, unul din preferatele lui. Accept. Deschide sticla, toarnă în pahar şi îmi spune: „Dacă nu îţi place, îmi spui şi schimbăm. Dar, te asigur, o să-ţi placă“.

Iau paharul, învârt pentru aerisire, miros... şi alunec pe spate. Îmi place. Gust. Un Syrah clasic, fructat şi plin de tanini catifelaţi. Puţin piper negru peste puţin gust de cacao care pe final se transformă în ciocolată amară. Visare. Pe sticlă scrie Saint Joseph, iar deasupra încă un nume celebru: François Villard, care pentru mine este garanţia calităţii. „C’est enorme!“, îl aud pe Fred din capătul barului.

Comand brânzeturi învechite. Gruyère şi încă un soi al cărui nume nu mi-l mai amintesc. Cu siguranţă, însă, un sortiment de brânză locală. Îmi flutură nările, îmi tremură bărbia. Iau cu mâna de pe platou fâşii mari de brânză tăiată infinit de subţire. Un deliciu!

Mai cer un pahar şi acordul lui să fac nişte fotografii. Refuză să mă servească tot cu acelaşi vin, zâmbeşte şi dă din cap satisfăcut când îl întreb de poze. Scoate o sticlă de Chateauneuf du Pape dintr-un raft şi îmi spune: „Trebuie să îl încerci şi pe ăsta! C’est enorme! Domaine de Cristia. C’est enooorme!“ Accept din nou. Învârt paharul, miros şi comand toată sticla. Înfulec cu mâna brânzeturile rămase pe platoul de ardezie. Visez? Nu. Înşfacă şi el un pahar de vin şi ciocneşte cu mine. E satisfăcut de grimasa de pe faţa mea.

Mi-a vândut nişte fericire. Vorbim despre vinuri. Se bucură să afle de la mine că nu sunt doar un biciclist obosit de drum şi pedale. Jumătate în vranceză. Jumătate în limba îngerilor. Ne înţelegem. Se bucură pentru mine.

Primesc nişte apă rece şi nişte baghetă proaspătă. Mă lasă să respir un sfert de oră şi se întoarce cu un pahar plin în mână. „Trebuie să îl încerci şi pe ăsta!“, şi îmi întinde un vin roşu. N-apuc să miros, nici să întreb ce e în pahar, că îmi întinde sticla. Un magnum de 1,5 litri de Grand Cru Classe rămasă de la masa prietenilor. N-aş fi avut bani să cumpăr nicio picătură din vinul ăla. Degust. Cad pe spate. Zâmbeşte mulţumit. Visare. Vin. Viaţă. Din partea casei. Fericit, uit de toată oboseala şi nervii de mai devreme.

Apare şi Laur, se aşază lângă mine şi terminăm sticla de vin de pe bar. Mai comand câte un pahar de final. Fred, încântat, înclină o sticlă spre mine, ca să îi pot vedea eticheta. Domaine du Tunnel Cornas vinificat de Stephane Robert. Din nou un nume simbol şi garanţie a calităţii. Un alt Syrah, dar de data asta unul de excepţie, mai gros, mai corpolent, mai vechi, cu personalitate mai solidă decât primul. Condimente picante, condimente dulci, peste gust de fructe supracoapte, parcă trase la tigaie cu un vârf de zahăr brun şi puţină cacao. Nebunie! E preferatul lui. E preferatul meu din seara aia. Bem împreună. Ne bucurăm împreună. Minunăţie!

Şi aş mai fi stat de vorbă cu el mult şi bine. Dar am ales să ne retragem la cort. Uneori, parcă prea mult vin, prea multă viaţă dintr-o dată te ameţesc.

Am fost în Vranţa.


„Puţin plecaţi“ este povestea a trei bărbaţi care au renunţat la scaunele comode şi aerul condiţionat de la birou, la patul confortabil de acasă, la familii şi la prieteni, dar şi la stresul şi problemele cotidiene, pentru provocarea unei călătorii-maraton pe bicicletă. Laurenţiu, Sebastian şi Andrei şi-au propus ca, pe parcursul a şase săptămâni, să străbată la pedale Europa de la Oceanul Atlantic până la Marea Neagră. Plecarea s-a petrecut pe 27 iulie, din localitatea franceză Arcachon, iar punctul terminus ar trebui să fie Vama Veche, litoralul Mării Negre, în septembrie.